EMINESCU- OMUL

03.01.13 by

                                                                  
MOTO:
       „Atâta să nu uitaţi:
„ că el a fost un om viu,/
 viu,/
 pipăibil cu mâna.//
 
Atâta să nu uitaţi:
/ că el a băut cu gura lui, – /
că avea piele/
îmbrăcată în ştofă. //
Atât să
nu uitaţi, – /
 că ar fi  putut să stea/
la masă cu noi,/
 la masa cinei celei de taină//“
NICHITA STĂNESCU
 
Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.
„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.
 
 Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.
 
PĂRINȚII DIN PĂRINȚI
Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.
Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor.
Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877,  se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava.  La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile  de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.
Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan.  Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii,  Raluca fiind al șaselea copil.
Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.
Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase.  Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.
 Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.
Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”
 Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”
Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.
 Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui  Davilla și moare de tifos.
 Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.
 Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
 Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza  în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.
În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.
Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti.  Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil;  a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.
 Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.
Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.
Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor,  Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.
 
COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, ANII DE ȘCOALĂ și profesorul ARON PUMNUL
Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem, fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca  se mută cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și se mutase cu familia aici.
Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani. Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea acasă.
Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul.
Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul  închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La  moartea lui,  în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”
Cine era Aron Pumnul?
 
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu.
Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul.
Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că  „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu).
Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura.
Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.
În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor,  are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
 Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic:
 
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;
Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare,
Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire și locul tău natal”
 
Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare.
După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”.
 
 
EMINESCU ȘI TEATRUL
 
Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru:
„Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine,
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne
…………………………
Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie
Să merg la broaște suflecat
Să-i chem în bătălie,
Să vedem cine-i mai tare.”
 
O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.
La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri. Aici a dat  și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din scuturătură…  Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce  mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.
Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc.
Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…”
Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.
Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și frumos – avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă și  nobilă visare? ”
Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.
După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică și când a fost sufler.
În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate… Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al doilea sufler și copist de roluri.
Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”.
Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul  romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu.
În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici.
„ Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally.
Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire:
„Țiștuit-ați comediantul,
L-aplaudarăți cu sudalme,
S-a sfârșit acum comedia,
Haida-de! Bateți din palme.”
 
Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei imperiale etc.
La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.
 Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin urmărirea spectacolelor.
La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.
Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a tânjit după teatru.
În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și o poezie.
N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”.
Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă:
„Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine,
Prieten blând al sufletului meu.
Izvorul plin al cunoștinței tale
Îmi vine-n gând să le repet mereu
…………………………………
Tu mi-ai deschis ochilor lumina,
M-ai învățat ce lucru să iubesc,
Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.”
 
Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.
Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.
Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.
 
Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță.
Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste.
 
3.    EMINESCU STUDENT LA VIENA
 
Adunat de pe drumuri de familie și rupându-l de trupa de teatru a lui Mihai Pascali, Gheorghe Eminovici se hotărăște să-l înscrie pe rebelul fiu la o universitate vieneză. Cu Mihai au plecat spre Viena Gheorghe Eminovici, Raluca, Aglaia și Matei. Trecând prin Praga, unde probabil a vrut să-l înscrie la Universitate, și lovindu-se de actul de școala pe care nu-l avea în ordine, după câteva zile de ședere, iau trenul spre Viena.
Viena pe atunci era centrul cultural al Europei. Aici erau marile teatre, universități de prestigiu, opere,  marile muzee etc.
Acum se hotărăște soarta poetului. Două lucruri intervin în viața lui : studiile de filozofie care-i lărgesc orizontul poetic și vizita Veronicăi Micle la Viena. Poeziile lui trimise „Convorbirilor literare” impresionează atât de mult pe junimiști, încât ei le prezintă și lui Titu Maiorescu, care rămâne entuziasmat și  încântat. La citirea poeziei „Veneră și madonă”, Veronica Micle este atrasă atât de mult de misteriosul poet, încât îi fură fotografia lui, proaspăt trimisă lui Miron Pompiliu și o așează ca talisman sub perna ei, jurând că trebuie neapărat să-l cunoască.
Așa se face că vizita ei la Viena este un pretext pentru a-l cunoaște pe Eminescu la îndemnul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității din Iași, veșnic în casa lui Micle, rectorul.
Iată cum s-a întânlit Eminescu cu Veronica, într-o pagină de roman scrisă de subsemnatul :
Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac de ordine desăvârșită, făcuse o curățenie de zile mari: măturase, ștersese praful, aranjase cărțile și-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria, strânsese hainele și le pusese la garderobă…Pe masă pusese o mică carafă cu un buchet de  ghiocei proaspeți ca niște gingași clopoței albi care-așteptau fiorii vântului să sune.
 -O fi cameră de burlac- se lăuda femeia- dar trebuie      s-arate și ea  civilizat căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata!
Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i amestecase cărțile și caietele încât îi trebuia o zi să și le adune și să le rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia și se culcă pe marginea patului. Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca  Electra, lume multă, tineri studenți și fete din împrejurimile Vienei care priveau. Eroina, în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei, Clitemnestra, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torțe care ardeau, și declamau tragicele lor previziuni…Apoi se schimbară planurile, Electra era Eliza, fugise de lângă el pe scenă și-și striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. Era îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile rochiei…Îngenunchiase între coriști și-și striga bărbatul cu disperare. Ce voce, ce grație, ce talent de declamație pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul a întins mâinile spre ea , strigând înnebunit: <Eu sunt, domniță. Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!>
În timp ce el striga așa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea de indolența domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră  și-l zgâlțâi puternic:
-Domnule Eminescu, dumneata dormi și duduia a sosit!
-Care duduie?- se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi.
-Mai și face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieși!…Auzi la el: care duduie? și-i imită glasul leneș și somnoros cu care-i răspunsese.
Își aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse timpul cu visul lui; se sculă repede, își scutură hainele, își frecă ochii și ieși în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută.
-Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-a spus gazda că te-am căutat!
Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea fața blondă, părul blond, rebel cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe la urechi; gură mică senzuală cu obrajii proeminenți îmbujorați, ochii mari, albaștri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau…Pe spate purta o mantie albastră care-o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă…
Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise…
Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este  duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet.
A doua  oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.
Pentru moment nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile, sau femeia de gheață care-i populase închipuirea în ultimul timp, acea Ondină din întunecatul Nord, și de ce nu, Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie.
Și Eminescu, confuz, s-a roșit, a rămas uluit câteva clipe, și-a șters ochii să n-aibă cumva halucinații și i-a răspuns stingher:
-Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezența grațioasei dumneavoastre persoane!
I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o și i-a sărutat vârful degetelor:
-Veronica Micle!- s-a recomandat ea  scurt și a zâmbit.
Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care o cunoștea și o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere și Madonă…
Fără să-și desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ținea strâns ca nu cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se recomandă:
-Mihai Eminescu!
Două nume legate de un destin tragic în viață și-n moarte, două ființe care se căutaseră cu înfrigurare și se găsiseră în aceste împrejurări fericite.
-Scuzați-mi nepolitețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…Mă aflu sub emoțiile unui miracol…Vă rog să poftiți în cameră! Îi deschise ușa, îi prinse mantoul și-l agăță în cuier.
Veronica Micle zâmbi  de naivitatea și stângăcia lui, trecu pragul ușii și-i cercetă cu atenție camera, apoi se îndreptă spre el și-i șopti:
-Așa mi te închipueam, un faun singuratic!
Voce de catifea, clopoțel de bronz, dulci cuvinte șoptite  tremolat ca niște sunete de cantinelă…
-…ți-am citit Venere și Madonă și-am rămas cu nostalgia după absolut, Ieșul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n șir despre  tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai ști că i-am furat fotografia ta pe care i-o făcusei cadou și-acum o țin sub perină precum fetele mari talismanul vieții lor…Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Și-am vrut să te cunosc personal…
-Eu sunt, doamnă-n carne și oase! Dar nu merit atâtea laude…Vorbiți-mi mai bine despre Ieșul nostru!
-Ieșul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la București e monoton și bolnav, după o lungă și grea iarnă, domnule Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile…La ultima întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat…
-Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică; poezia e șlefuire până la lucirile celeste!
-Știu că ai dreptate…Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei , dar…
Veronica nu mai continuă, își aduse  aminte pentru ce venise  și-i zise  stingheră:
-Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult niște doctori și Miron mi-a zis: < Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul de geaba!> Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici,să cunosc orașul, să vizitez muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile și tot ce are Viena mai frumos…Și rogu-mă de tine să-mi fii călăuză…Poate îmi va trece răul care mă paște, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie…
Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai Eminescu nu ezită să-i răspundă:
-Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră!
-Pardon, domnule, o ardeleancă…
Între timp Mihai deschise ușa, o strigă pe mam’zell Gretta, și o rugă să facă două cafele, după care se întoarse și-i răspunse:
-Dacă-i așa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva…
-Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ținea un samovar rusesc și câteva cești; se învolănase și se înzorzonase să pară și ea o doamnă a Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student.
-Dar frumoasă mai e  duduița, își legăna ea șoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student ține așa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul, mi-a împuiat capul cu ele…
-Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chia așa; m-a rugat un prieten ardelean de aici de la școala de cătane să-i cizelez un basm cu  Zâna Zorilor- se adresă el Veronicăi, și eu i-l mai citesc din când în când să văd cum reacționează…
Se lăsă apoi tăcerea cafelei, grația gesturilor cu care Veronica își bău cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studin de balet. Cu mânuțele ei fine sorbea din ceșca de cafea cu o eleganță rar întâlnită. El o privea și se întreba: <De unde picase această femeie să-i tulbure lui existența de bârlog tocmai acum în preajma examenelor?>
Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise:
-N-aș vrea, domnule Eminescu, să-ți fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor!
-O dulce povară, da, doamnă!- glumi el, privindu-i ochii adânci ca apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o poezioară.
Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărți:
-Dumneata trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp și de lumea muritorilor de rând!- remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea timpul de studiu.
-Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă! Dar aș vrea să știu dacă veniți pentru prima dată la Viena…
-E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am  fost și acum patru-cinci ani cu soțul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci ca să percep lumea și-ți poți închipui că eram legată de el…
-Stați mult?
-Atât cât să nu vă plictisesc!
-Mă refer dacă stați mult la Viena!
-Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe…
-Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simțiți pulsul…Și câteva luni sunt puține! Pentru a pătrunde tainele orașului, îți trebuie ani.
Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult și-o aștepta soțul la Pensiunea Lowenbach.
-Aș vrea să plec, domnule Eminescu, mă așteaptă soțul, apropo, mi-a spus doamna că ai stat și tu acolo, așa că nu-ți e străină, poți oricând să-mi faci o vizită…
-Voi veni, doamnă, negreșit voi veni…
Și-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-și îmbrace pelerina.
Ieșiră afară…
Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopții, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul apropiat; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor proaspăt înfrunziți, urcând pe scările de mătase ale cerului…
Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui…Și câte gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se întâlniseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dă fiorii primei mari dragoste.
La despărțire Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un hulub, și i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile ei erau gheață, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el la despărțire simți acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poiene blestemate din pădure când le găsești dănțuind despuiate și, căutând să faci dragoste cu ele, îți lasă sufletul nătâng și corpul beteag.
-Noapte bună, doamnă Veronica Micle!
-Noapte bună, domnule Mihai Eminescu!
<Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus idolul mult visat…Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri…Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad și se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii țârâiesc încet…Fericirea în această noapte vine sub nume de floare și ea se numește Veronica!>
-Și nu uita că te-aștept mâine seară!”
Întâlnirea cu acestă femeie îi va marca viața. Timpul cât a stat cu ea la Viena a fost pentru Veronica un fel de lecție a vieții. Eminescu, uitând de Universitate, o va plimba prin toate colțurile de vis ale Vienei, o va duce la teatru, la operă și operetă, la muzee etc. Emiescu va fi profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre teatru, despre muzică, despre viață.
După plecarea ei acasă la Iași, Eminescu rămâne descumpănit și fără chef de a mai urma cursurile Universității. Neprezentându-se la examene, deși Titu Maiorescu îl sfătuise să și le dea, pentru a intra în corpul profesorilor universitari, Eminescu ia trenul spre Iași, evitând Ipoteștiul, probabil chemat de glasul iubirii pentru femeia care-l părăsise decurând.
Trezindu-se cu Eminescu la Iași, Titu Maiorescu și junimiștii rămân descumpăniți de atitudinea de frondă a poetului. Ca să scape de gura lor le spunea : „ Pe la sfârșitul lui noiembrie mă-ntorc în Germania pentru examene… Călătoria mea va avea ca scop înainte de toate depunerea doctoratului”.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*