EMINESCU, Jurnalist de geniu. Reverberații în timp

28.11.18 by

EMINESCU, Jurnalist de geniu. Reverberații în timp

„Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu !” – ne îndeamnă întemeietorul de Spirit daco-românesc, Spirit al întregii Europe Vechi: ZAMOLXE.
Pe urmele lui a călcat, apăsat, Mihai Eminescu.
Rege dac și marele preot , ZAMOLXE devine zeu și Foc sacru, care ne locuiește, dându-ne viață din prima milionime de secundă a întrupării fiecăruia dintre noi, în Sfântul Graal al Maicii noastre, adică în pântecele roditor al mamei ce ne va asigura Fiire (Ființare) și venirea în astă lume telurică, adică în raiul, dar și în iadul pământesc.
Legile Belagine/ Legile Frumoase le-a primit ZAMOLXE de la Hestia, prima noastră regină nominalizată în istorii antice, păzitoarea Focului viu, întru veșnicie viu în Altarul/ Calendarul de andezit de la Sarmizegetusa, din Grădiștea Muncelului…
Foc transmis, peste aproape un mileniu, lui ZALMOXE și preluat, mai târziu, de Iisus – Fiul omului, concomitent cu HRISTOS – Fiul lui Dumnezeu.
Iisus HRISTOA care, până la vârsta de 30 de ani, a fost inițiat în spiritualitatea, de multe ori milenară, a dacilor – la cea dintâi școală cu clădire proprie din lume, de aici, din spațiul daco-român, școală intrată în istorie cu numele de Andronicon.
*
Lumină, Iubire și Iertare, Armonie, Bună Voire și Muzică de sfere este Eminescu – aidoma moșilor și strămoșilor săi:
Zamolxe (trăitor cu 1.400 de ani înainte de Hristos), Zalmoxe (la anii 550 î.H.) și Iisus Hristos, în plan spiritual;
Basarab I, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul (Restitutor Daciae), Constantin Brâncoveanu, Ștefan cel Mare (Atletul lui Dumnezeu), Petru Rareș, în plan voievodal;
A.I. Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul, Regina Maria (singurul bărbat de stat cu mână de fier, din epocă), Mihai de România, în orizont dinastic.
*
EMINESCU este cel ce ne-a lăsat, atât în poezie, cât și în jurnalistica sa de geniu, o veritabilă și inegalabilă Lecție de istorie.
…EMINESCU, BRÂNCUȘI, ENESCU s-au dedicat permanent, cu devoțiune, rectitudine civică și morală, slujirii exemplare a idealului unității naționale și promovării mărcii noastre identitare: specificul național, în vuietul debordant al istoriei și în marele concert al afirmării tuturor neamurilor lumii.
Nicolae Iorga aprecia că „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei”.
O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași savant: Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată” .
G. Călinescu îl definea pe EMINESCU drept poetul nepereche, în egală măsură: poetul național – poet universal.
Omul deplin al culturii românești – îl numea filosoful Constantin Noica,
iar Petre Țuțea îl botezase românul absolut, remodelând titlul celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: „Eminescu sau despre Absolut” ,care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre Dumnezeu.
Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare (s.n.). Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”.
Eminescu ataca, pe ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe.
„Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale”. „Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură ADEVĂRATĂ”… scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură.
Multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană. Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?… *
„Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat, ca el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a UNITĂȚII NAȚIONALE (s.n.). Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață.”.
Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități românești, răspândite în TOATĂ Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).”.
*
„Să știți totuși că, atunci când va dispărea Ortodoxia creștină, va dispărea Neamul Daco-Român – susține Preotul Dumitru Bălașa, pornind de la afirmația lui Eminescu: „Ortodoxia este mama neamului dacoromân”.
*
Cernem, iarăși, cu înfrigurare, câteva fulgurații eminesciene, veritabile trasoare de lumină, din publicistica sa de geniu, care probează la modul absolut faptul că:
* Eminescu era conștient că principalul factor al unității TUTUROR românilor este limba;
* „Suntem români și PUNCTUM !” – afirmă ritos, în Misiunea noastră ca stat („Timpul”, noiembrie 1880), articol în care evidenția ideea de puternic impact: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării” – Deziderat care rămâne actual !, subliniază Ovidiu Ghidirmic;
* „Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879);
* „Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880).
*
„Nimic nu l-a mâhnit mai mult pe Eminescu decât dezbinarea pe care o constată, cu multă amărăciune, în istoria noastră.
În studiul Influența austriacă asupra românilor din Principate, marele nostru poet național își punea întrebarea: cum întâlnim poporul în istorie? Și era nevoit să recunoască, în modul cel mai dureros: Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru.
Eminescu ajungea astfel la o concluzie cu totul nedorită: Răul deci e înlăuntru.
În articolul Misiunea noastră ca stat, semnala, de asemenea, hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine și trăgea un binevenit semnal de alarmă: primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinlăuntru.”.

Plecând de la aceste sentințe, scrise de Eminescu, cu fierul înroșit în foc -, poposim în prezent, în anii de la cumpăna secolelor XX-XXI, constatând cu mare îngrijorare: „Aceste rânduri incendiare parcă ar fi fost scrise astăzi și ar trebui să ne pună pe gânduri, într-un moment istoric de răscruce în care, dacă NU suntem pe cale de a ne pierde identitatea, trăim, în orice caz, o criză a identității. Trebuie să recunoaștem că sentimentul național a slăbit în ultimul timp, ca urmare a unei înțelegeri greșite a ideii paneuropene, care nu anulează identitatea națională, cum cred unii, ci – dimpotrivă – o presupune și o întărește.”.
*
În romanul Geniu pustiu, Eminescu denunță cosmopolitismul contemporanilor săi: „Oamenii noștri (…) sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de a iubi tot ce-i străin, de a urî tot ce-i românesc. (…) Vezi la noi istorici ce NU cunosc istoria, literați și jurnaliști ce NU știu a scrie, actori ce NU știu a juca, miniștri ce NU știu a guverna, financieri ce NU știu a calcula.”.
Cele cinci propoziții, în care particula NU este repetată de cinci ori, dau – prin cadența lor sacadată, de ghilotină ce-și reia, la nesfârșit, căderea asupra grumazului unei realități bulversante – senzația de dezastru total și năruire apocaliptică, de proporții cosmice, asurzitoare.
„Cât despre intelighenția noastră – o generațiune de amploiați…, de semidocți…” – remarca EMINESCU.
În replică, Toma Nour, eroul romanului, tribun în oastea lui Avram Iancu, (…) adresează, pe un ton imperativ, îndemnul:
„Fiți români și iar români! ”,
apoi dă o definiție metafizică admirabilă și corectă a națiunilor:
„Națiunile nu sunt decât nuanțele prismatice ale omenirii”.
*
Profesorul craiovean Nicolae Bellu notează, în volumul său „Eminescu și Oltenia” (Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1995, 216 p.) că Eminescu este patronul nostru spiritual, al românilor, dintotdeauna și de pretutindeni.
Același Nicolae Bellu ne propune să medităm asupra îndemnului pe care poetul oltean Tudor Arghezi ni-l adresează:
„Pășiți încet, cu grijă, frații mei,
Să nu-i treziți nici umbra, nici florile de tei…”.
Iar în ediția omagială a revistei „Ramuri”, din 1989, redactorul șef al acesteia, Marin Sorescu, îi fixează unicitatea: „Opera sa – firul cu plumb în absolutul sufletului românesc”; „Aici ne aflăm noi, românii – limbă cumpenei universului”; „Și ne dăm seama că, într-adevăr, suntem aici: în Eminescu, în cumpănă ți în univers”.
Din celălalt veac – evidențiază profesorul Bellu -, un fulger eminescian spintecă cerul:
„Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire,
Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ…”,

De reținut că, până în 1995, apăruseră, în țară și în lume, 616 ediții eminesciene. Dintre acestea, în România polarizau atenția, în mod aparte, cele 26 de ediții imprimate la Craiova, inclusiv de lux/ bibliofile.
*
Din perspectiva judecății de valoare că Poetul Național a făcut din gazetărie un apostolat și un sacerdoțiu -, Nicolae Bellu punctează, cât se poate de clar: „numele lui Eminescu devine obligatoriu unul de referință, gazetarul fiind dublat, succesiv, de filosof și estetician, de lingvist, de om politic și istoric, de critic literar -, cugetul de adevărat și mare român fiindu-i primenit la flacăra sfântă a ideii naționale. Exprimările sale, chiar polemice, au un resort afectiv, sunt ca niște iluminări pe portativul cunoașterii.”.
*
Vastul și complexul periplu prin galaxia de informații, conexiuni inedite și tâlcuri a prezenței lui Eminescu în Oltenia include, în mai multe rânduri, referiri remarcabile ale lui Nicolae Bellu la antologiile și volumele semnate de Tudor Nedelcea, cercetător la Institutul de Studii Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, din cadrul Academiei Române. Spicuim din multitudinea considerațiilor și judecăților de valoare, nu înainte de a reține că: „Departe de a fi un paseist declarat – (Eminescu) se implică prin scris în acțiunea de reformare a ordinii contemporane, aducând argumente ce țin de „lecția trecutului”; pentru a respinge socialismul în toate exprimările sale, Eminescu face apel la teoria formei fără fond, demonstrând că la români NU se justifică prin nimic, fiind o simplă utopie și nimic mai mult.”.
* „Tudor Nedelcea este apt de a face disocieri, iar verticalitatea studiului său se menține, fiind cea dintâi tentativă reală, menită defrișării ideologice. Publicistul Eminescu este un clarvăzător, care-și manifesta încrederea în ziua de mâine (…)”;
* Teoriei luptei de clasă, pe care s-a bătut atâta monedă de către ideologii socialismului, Eminescu îi opune imaginea armoniei între clase, a solidarității intereselor naționale. Revoluția ca atare i se înfățișează ca lipsită de sens, fiind convins că „cine-și închipuiește a putea progresa prin salturi NU face alta decât a da înapoi…”.
* Contribuția lui Tudor Nedelcea este una de substanță pe linia lui G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Al. Oprea -, adăugând „omului deplin al culturii românești” suplețe polemică, ancorarea în realitatea politică, strășnicie, curaj și, NU în ultimul rând, deschidere enciclopedică.”;
* Cu volumul cuprinzând „corespondența” între Mihai Eminescu și „îngerul blond” Veronica Micle, este prezent în librării, în același an 1992, Tudor Nedelcea, statornic în cultul său pentru cel mai mare poet al neamului nostru. (…) Tudor Nedelcea îmbracă roba unui judecător a posteriori și o face cu dezinvoltură. Glosează actele, scormonește prin scrinuri cu mai mult discernământ decât alții și face procesul unei mari iubiri, trecute prin furcile caudine ale contemporanilor, dar și ale urmașilor, judecată cu patimă sau nu, cu înțelegere sau dispreț, cu bunăvoință sau compătimire.”;
* Subintitulându-și demersul introductiv Farmecul unui dialog epistolar, cercetătorul Tudor Nedelcea NU merge pe cărări bătătorite cu sârg de alții (un N.V. Baboeanu, G. Panu, Octav Minar, Luca Morariu), ci lasă și documentele să vorbească, studiul său constituindu-se ca o pledoarie, peste timp, favorabilă celor doi îndrăgostiți, vizavi de moralitate și bună credință.”;
* „Dincolo de poezie și de destin, un subiectivism trebuie să ilumineze cărările celor ce se încumetă să deconspire marea pasiune erotică a lui Eminescu, „îngerul blond”, cu ochi care culeg albastrul din seninul cerului, intrând în galeria femeilor nemurite de marii lirici ai lumii, alături de Beatrice, Laura, Charlotte -, cum și poetului nepereche al românilor îi stă bine în compania lui Dante, Petrarca, Goethe.”;
*
Încheiem printr-un final în tonalitate luminoasă, cu falduri maiestuoase…
Avem în vedere afirmațiile ravisante ale lui Nicolae Iorga, care, în 1909, adică în cel de-al patrulea an de apariție a revistei „Ramuri”, pe care o conducea, își exprima „convingerea fermă, încă de pe acum, că se află în fața unui monarh absolut al gândirii, de o tărie excepțională, care depășește capacitatea umană de înțelegere, producând sentimentul de agreabilă uimire și înminunare. A cuprins în el o viață sufletească vastă și, cele mai mici însemnări ale lui merită a fi culese căci slujesc la educația națională.”…
…Dar și pe acelea ale lui G. Călinescu, conform căruia: „Un geniu este, de plânge sau de râde, un gânditor care lasă o dâră sonoră de foc pe traiectoria lui cosmică, dând o lecție de construcție umanității.”.
*
Vă îndemn, dragi prieteni, ca acum – la câteva zile de la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, Catedrală a tuturor eroilor noștri – să meditați atent și să acționați ferm din perspectiva următorului memento:
Apărați UNITATEA, IDENTITATEA și SOLIDARITATEA NAȚIONALĂ !
Feriți-vă, ca Nefârtate de tămâie, de răul dinlăuntru:
dezbinarea, hula, vrajba, pâra-hâra și ura !
Chiar dacă pare imposibil, să tindem, prin gând pozitiv și faptă viguroasă, demnă de toată lauda, spre o lume românească mai presus de rău, din care am extirpat pasiunile impure.
*
Vă rog să nu uitați, prieteni elevi și profesori, că Mihai Eminescu a creat și lansat în conștiința noastră publică „ideea daco-română ca aspirație”.
El avea în sânge simțul istoriei,
intuia în perspectivă tendințele latente ale prezentului – susține Cornel Muraru.
Preotul cărturar Dumitru Bălașa
(unchiul pictorului Sabin Bălașa)
a consemnat pentru eternitate că:
„Eminescu, înainte de a fi fost asasinat, așteptându-se la acest sfârșit, a scris în nisip vina de condamnare: „Iisus Hristos, regele Daco-Românilor”.
Asupra acestui text, reliefează apăsat exegetul născut în Mehedinți, la Valea Ursului: „cercetătorii întregi la minte ar trebui să mediteze mai mult, întrucât poetul era un cercetător veritabil.”.

Și vă MAI rog să luați aminte că:

1.
Bazele statului național român le-am clădit la 24 Ianuarie 1859, când A.I. Cuza a fost ales Domnitor UNIC al Principatelor Române;

2.
La 1 Decembrie 1918, am consemnat DESĂVÂRȘIREA statului național român, numit cu înflăcărare România Mare, deși au rămas în afara granițelor multe teritorii românești și milioane de români, de jur-împrejurul fruntariilor noastre – din Maramureș, Bucovina, Crișana și Banat au rămas înstrăinate între 48 și 68 la sută din pământurile strămoșești;

3.
Continuitatea neamului nostru NU este de numai două mii de ani, de pe vremea lui Burebista, ci însumează 7.500-8.000 de ani, cât istoria scrisă în brățările dacice,
în aurul nostru cu genă inconfundabilă în lume, de 24 de carate, aur genuin în filoane de câte un metru lungime, unice pe Terra;

4.

Mihai Vodă Viteazul (supranumit Restituror Daciae) a străfulgerat istoria Europei prin unirea, la 1599-1600, a celor trei țări române, fiind asasinat, din ordin imperial dat de la Viena, din cauza spaimei pe care o stârnise prin zvonul că va reface, sub sceptrul său august, Imperiul Bizantin;

5.

De-o vârstă cu lumina suntem
pe-acest pământ purtând prin vreme
cununi de rouă. Arde-n steme
Mândria de a fi români. Veghem

ca steaua ce ne ocrotește
aprins să cânte-n fiecare –
puterea vechilor izvoare
prin noi o creștem, românește.

Pe strămoșeasca glie am crescut
istoria așa precum o vrem:
cu păsări libere și cerul demn
de Dorul-Dor, pe care l-am născut.

De-o vârstă cu lumina suntem
pe-acest pământ rodind prin vreme
tineri de aur. Arde-n steme
Mândria de a fi români. Veghem !

P.S. : Conferință prezentată, joi, 29 noiembrie 2018, în Aula Magna de la Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova, în cadrul simpozionului județean Centenar – Împreună, pentru România ! Cuvânt de întâmpinare: Liviu Cotfasă, directorul Colegiului „Elena Cuza” Craiova. Discursul lui Mihai Viteazul a fost prezentat de Sorin Fira. Au susținut comunicări: Nicolae Mihai, Dinică Ciobotea, Tudor Nedelcea, Traian Dorobanțu, Lucian Popescu-Vava, Marga Bulugean. Mesaje video au fost prezentate din partea a trei lideri ai comunităților românești din afara granițelor: dr. Ivo Gheorghiev (Bulgaria), Ziva Momirovici (Serbia), Filip Savic (președintele Asociației Studenților Timoceni) .
Craiova, 25-27 noiembrie 2018
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*