Eminescu despre Tudor Vladimirescu

02.05.11 by

Între preocupările sale majore, obsedante, istoria ocupă un loc privilegiat, cu precădere istoria naţională. Deşi n-are o operă istorică în înţelesul strict al cuvântului, Eminescu a scris în acest domeniu pagini memorabile. De altfel, N. Iorga îl considera un mare istoric: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, la capătul atâtor cercetări minuţioase şi pline de răbdare, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii contemporane în maiestoasa curgere a dezvoltării istorice”[1].

Eminescu era conştient de responsabilitatea cuvântului scris, de rolul educativ, formativ al istoriei, precum odinioară cronicarii, şi era convins că scrierea istoriei naţionale e un lucru prea serios spre a fi la îndemâna oricui, românismul fiind dominanta gândirii sale istorice.

Polemica cu adversarii ideii românismului atinge punctul culminant în privinţa disputei asupra Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Aripa roşie a Partidului Liberal îşi revendica sorgintea în mişcarea revoluţionară de la 1821. Miza era prea mare şi Eminescu consideră că o asemenea idee este nu numai aberantă şi lipsită de orice suport istoric, dar şi lipsită de bunul simţ: „A mai cuteza să vie cu poveşti de la Anadan Babadan, precum că d. C.A. Rosetti ar mai fi făcut parte din ceata lui Tudor Vladimirescu pe când nu era încă pe lume?”[2]. Eminescu nu contestă necesitatea unei lupte de idei politice; nu contestă nici măcar ideile liberale: lupta este „între ideea unui stat cu instituţii liberale şi solid organizat şi între o demagogie lacomă de câştig fără muncă care a uzurpat numele de partid politic, făr-a fi decât o societate de neomenoasă exploatare a poporului românesc”[3].

Polemica de idei este folosită de poet nu de dragul polemicii, ci numai pentru a aşeza „micul curs de istorie naţională”pe făgaşul său normal. „Lecţie de istorie voiţi, onorabililor” îi chestionează Eminescu. Lecţie de istorie vă dăm”[4]. Şi această lecţie de istorie, obiectivă şi argumentată, o aplică, de data aceasta, Revoluţiei de la 1821 asimilată de liberalii din jurul ziarului „Românul”. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu are, pe lângă caracterul social, un specific naţional îndreptată împotriva românofobilor. „Românul” se întreabă: „contra alor noştri s-au ridicat Domnul Tudor cu sătenii lui?”, iar răspunsul lui Eminescu este tranşant: „Contra a lor voştri, v-am spus-o o dată şi v-o repetăm ş-acum” şi-şi începe demonstraţia, aducând în sprijinul argumentelor sale de idei reieşite din însăşi Proclamaţia de la Padeş, căci aceste „vorbe scrise şi iscălite de el sunt autentice. El [Tudor] au găsit mulţi boieri patrioţi [deci nu numai săteni, n.n.] de aceleşi simţuri cu dânsul cari, constituiţi în sfat, l-au sfătuit să perceapă dări de la toţi fără deosebire, sancţionând astfel prin votul şi adeziunea lor puterea pe care moşneanul din Gorj şi-o asumase”[5]. Aşadar, Revoluţia lui Tudor era îndreptată, conform ideilor din Proclamaţie, împotriva „păturii superpusă de străini cari formează partidul roşu în ţară, fără tradiţii şi fără moralitate”[6]. Şi din nou, de la înălţimea spiritului său, printr-o demonstraţie simplă, dar impecabilă (sau impecabilă prin simplitate şi adevăr) acuzaţiile sale rămân fără replică: „Oare nu-i asta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi, Carada, Pherechydes, C.A. Rosetti etc., etc.? Oare gura lui Tudor, pana lui, nu sunt destule dovezi pentru a se şti în contra cui era îndreptată mişcarea?”[7].

Cu un adânc simţ istoric, printr-o stăpânire perfectă a izvoarelor istorice (între care, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu de M. Cioran, aghiotantul lui Tudor, apărată în 1859, este o lucrare de referinţă pentru poet, pe care o şi recenzează[8]), Eminescu face din nou recurs la istoria naţională spre a arăta că această pătură superpusă care „ a ştiut chiar să suplanteze aristocraţia străveche şi istorică a ţării” este vremelnică, întocmai ca şi alţi stăpâni vremelnici (goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari, pecenegi, cumani, tătari, turci, slavi). „Ei, ce s-au ales de toţi?…Nimic”, se întreabă şi-şi răspunde Eminescu, aşa cum peste un secol se întreabă şi C. Noica[9]. De ce? Pentru că – îşi continuă Eminescu argumentaţia – „rasa română e cea istorică în aceste ţări, e cea care îşi impune caracterul, limba şi datina, şi să nu se crează că acest caracter energic şi drept, această minte de-o înnăscută claritate şi iubire de adevăr, vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile, apucăturile sofistice şi mizeria de caracter a stârpiturilor bizantine ce ne guvernă o zi”[10].

În vizorul său nu stau străinii (greci sau evrei) stabiliţi de secole în ţară, ci acele elemente recent intrate, care şi-au românizat doar pielea, aspirante prin orice mijloace la funcţii oficiale (la „pita lui Vodă”) şi care practică demagogia la modul vulgar. „Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este moral, e demagogia” şi „felonia nocturnă de la 11 februarie”[11].

Este rândul oficiosului guvernamental să-i răspundă, învinuindu-l că provoacă, prin tonul articolelor sale, dezordine socială. Spre a înlătura orice acuză de xenofobie, Eminescu revine şi precizează că este vorba nu de elementele alogene în sine, ci de latura economică a acestora, de ipocrizia şi demagogia roşilor care afirmau că „tot ce a fost în ţară a fost rău; numai ce au făcut ei este bine”[12]. Tudor Vladimirescu a luptat „contra alor voştri”, „contra elementelor străine după vremea aceea, şi voi reprezentaţi astăzi acele elemente străine, am adăugat noi, făcând aluziune nu atât la sângele care curge în vinele fiecăruia, cât la simţirile ce-l însufleţesc şi la faptele ce săvârşeşte”[13]. Ceea ce a supărat mai mult pe boierii şi pandurii lui Tudor (motivul pentru care s-au şi alăturat acestuia) sunt numai „tendinţele străine, apucăturile străine ale domnilor greci, înrâurirea străină şi dispreţul a tot ce era românesc: al tradiţiunilor, al gloriilor, al deprinderilor româneşti”, aplicând în ţările româneşti o legislaţie neconformă cu obiceiul pământului, conformă doar cu „ideile demagogiei franceze, îndulcite şi aurite”[14]. Revoluţia lui Tudor n-a fost canalizată exclusiv împotriva străinilor, ci şi asupra unor boieri pământeni „rătăciţi cari serveau de instrumente prin cari străinii despuiau şi-apăsau pe români”[15]. Cu un domn fanariot care avea „urechile astupate de strigătele de ură ale oamenilor politici şi de gălăgia sărbătorilor”, cu o ţară aflată în situaţie-limită, „ce poate să iasă dintr-o asemenea stare de lucruri?”. Căci „nemulţumirile sunt generale, indignaţia oamenilor este ajunsă la culme şi toate caută să izbucnească. Aşa încât nimeni nu ştie ce poate să aducă ziua de mâne!”. „Iată răspunsul nostru la întrebarea «Românului»: cine provoacă răsturnările?”[16].

Cauzele Revoluţiei de la 1821 se datorează unui secol şi ceva de domnii fanariote. Faptele de repetiţie – ca să folosim expresia lui A.D. Xenopol – sunt evidente. „Dac-am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton a învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice: la 1700 învinge elementul imigrant prin dominaţia fanariotă. La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând până la 1866. La 11 februarie 1866 învinge din nou elementul imigrat”[17]. Există, aşadar, pe de o parte românii sau românizaţii, cu un trecut identic în toate provinciile în care locuiesc, iar pe de altă parte o pătură superpusă, „un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale”[18], care, cu sprijin extern, violentează spiritul naţional. „Dar să nu desperăm”, ne asigură Eminescu, căci „planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mâni vârtoase mocăneşti cari să ştie s-o întrebuinţeze”, iar „geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă”[19]. Şi polemica se întinde şi în alte articole[20]. „Domnul Tudor” este arma prin care polemica sa devine pe deplin eficientă, cum remarcă şi Marin Sorescu: „Scormonitor împătimit al istoriei noastre, autorul Luceafărului, necruţător cu contemporanii, avea de ce să fie fascinat, descoperindu-l pe Tudor. El a moştenit de la pandur neîncrederea în elementul superpus, neproducător, precum şi intuiţia acestuia că nu turcii reprezintă pericolul major al fiinţei româneşti”[21].

Refuzând gazetarilor de la „Românul” ascendenţa şi legimitatea de la Revoluţia lui Tudor (de subliniat faptul că numeşte mişcarea de la 1821 revoluţie, pe când Roller şi ai săi o numesc „răscoală”), cursul de „istorie naţională” oferit liberalilor depăşeşte caracterul de polemică conjuncturală, „interesând în cel mai înalt grad interpretarea faptului istoric. Istoria tezistă, scrisă după calapoade de grup, este anulată de Eminescu prin cuvântul adevărului”[22].

Eminescu a demonstrat, şi prin acest popas asupra Revoluţiei de la 1821 şi a conducătorului ei, că are un acut simţ istoric, o perspectivă obiectivă asupra evenimentelor istorice, bazat nu atât pe o intuiţie genială, cât mai cu seamă pe studierea tuturor surselor documentare ale vremii de primă importanţă; de aici perenitatea ideilor sale privind istoria naţională.



[1] N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, cap. VII. Literatura în serviciul politicii, în N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269. Vezi şi volumul Eminescu: sens, timp şi devenire istorică, vol. I-II, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny, Stela Cheptea şi I. Saizu, Iaşi, Editura Universităţii din Iaşi, 1988-1990.

[2] [„Calumniare audacter…], în Timpul, V, nr. 165, 25 iul. 1880, p. 2. Vezi, pe larg, Tudor Nedelcea, Eminescu, istoricul, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1998.

[3] Ibidem.

[4] [„«Pseudo-Românul» ne cere…”], în Timpul, VII, nr. 105, 16 mai 1882, p. 1.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] „Carte asupra veracităţii căreia n-am avut nici o cauză de-a ne îndoi”, vezi [„Observaţii în treacăt…”], în Timpul, VII, nr. 108, 21 mai 1882, p. 1.

[9] C. Noica. Dialog cu un străin despre România, în Ramuri, nr. 6, 15 iun. 1981, p. 2.

[10] [„«Pseudo-Românul» ne cere…”], în Timpul, VII, nr. 105, 16 mai 1882, p. 1.

[11] Ibidem.

[12] [„«Dar ce dulci, nobili şi politicoşi»…”], în Timpul, VII, nr. 109, 23 mai 1882, p. 1.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] [„«Românul» a contractat năravul…”, în Timpul, VI, nr. 163, 29 iul. 1881, p.1.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Vezi Timpul din 3 mart. 1879, 30 dec. 1880, 30 iul. 1881, 5 aug. 1881, 9 aug. 1881, 17-18 aug. 1881, 29 sept. 1881, 6 mart. 1882, mss. 2264 etc.

[21] Marin Sorescu. Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă, prefaţă la Tudor Vladimirescu, Scrieri, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, Scrisul Românesc, 1993, p. 5.

[22] M. Ungheanu. Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, în Luceafărul, 32, nr. 25, 24 iun. 1989, p. 2.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Tudor

    FOARTE BINE DOCUMENTAT FELICITĂRI

Leave a Comment

*