Duminici de poezie în teatru

08.03.13 by

Duminici de poezie în teatru
Poetul Nicolae Prelipceanu, recent laureat cu Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, care se acordă, de 22 de ediții, pe 15 ianuarie la Botoșani, este invitatul Duminici-lor de poezie în teatru, inițiate în 2010 de Teatrul Național Craiova.
Duminică, 17 martie, de la ora 11, Nicolae Prelipceanu va vorbi în fața publicului de la sala Ion D. Sîrbu despre poezie, literatură, viață și va citi din poemele sale. Totodată, actorii Mirela Cioabă și Angel Rababoc vor oferi un recital din creația poetului.
Va prezenta Nicolae Coande.
Alături de Întâlnirile SpectActor, Duminici de poezie în teatru este un alt proiect important al T.N.C. Marin Sorescu, în cadrul căruia au fost invitați până acum Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu și Nora Iuga.
 
Nicolae Prelipceanu s-a născut pe 10 august 1942,  la Suceava.

Este absolvent al Facultății de Filologie din Cluj, secția limba și literatura română (1961-1966). Redactor la revista Tribuna din Cluj (oct. 1969-1986), din 1987, redactor la revista Viața Românească, al cărei redactor șef este în prezent. A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1991-1992), editor al ziarului Cotidianul, redactor al revistei Alianța Civică, sef al secției cultură a ziarului România liberă (1994); director de programe la Televiziunea SOTI; între 23 dec. 1996 și 15 oct. 1997, consilier de stat pentru mass media și imagine al premierului Victor Ciorbea; din 1995, vicepreședinte al Alianței Civice. Este membru în Consiliul și Comitetul Director al USR.

A debutat în revista Contemporanul, cu poezie (1962).
Cărți publicate:
Poezie
Turnul înclinat (1966), Antù (1968), 13 iluzii (1973), Arheopterix (1973), Întrebați fumul (1975), De neatins, de neatins (1978), Jurnal de noapte (1980), Degetul de gheață (antologie, 1884), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondență (1982), Arma anatomică (1985), Mașina de uitat (1990), Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu(antologie, 1999), un teatru de altă natură (2006), portret sumar al unui necunoscut de altădată (antologie, 2011).

A publicat proză și roman:
Vara unui fost campion de pian, 1973, Zece minute de nemurire, 1983 și romanul Tunelul norvegian, 1980.
Publicistică:
Odioseea. Un jurnal pe sărite(2011)
Volume de poezie traduse în maghiară și germană, apărute în anii 80. Prezențe în reviste și antologii în: Franța, Polonia, SUA, Spania, Columbia, Mexic, Ungaria, Bulgaria, Rusia, Italia, Portugalia etc
Premii:
Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj pentru vol. 13 iluzii (1971); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică (vol. Dialoguri fără Platon, 1976); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (vol. De neatins, de neatins, 1976 și Fericit prin corespondență, 1983); Premiul Asoc. Scriitorilor din Cluj pentru vol. de proză Tunelul norvegian (1980); Premiul Uniunii Scriitorilor pentru vol. Binemuritorul (1996).

Autorul:
Mă gândeam, atunci, prin ’76 sau ’77, când l-am scris (e vorba de poemul Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu), uneori, ce se va întâmpla când regimul comunist va cădea, ce vom face şi ce vom spune noi despre vremurile acelea şi despre ce am făcut în acele vremuri. Mă gândeam, ai să râzi, chiar la dificultatea de a modifica proprietatea „mijloacelor de producţie”, cum le spuneau ei, cum s-ar putea înapoia vechilor proprietari sau urmaşilor lor ce li se furase şi, de obicei, mă opream repede, pentru că ameţeam gândindu-mă la acest proces. Dar Ce ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu se referea la altceva, la dreptul nostru de a ne justifica atitudinea supusă din timpul tuturor acelor ani. Că am stat singuri şi am gândit? Păi asta nu ajunge. Într-un fel, mă gândeam, înainte ca termenul să apară, la „rezistenţa prin cultură”, care nu va putea justifica laşităţile noastre. Uneori îmi spuneam că, dacă aş fi fost suficient de tare ar fi trebuit să nu public nici un rând sub cenzură, aşteptând o eliberare de aceasta ce s-ar fi putut să nu vină în timpul vieţii mele. Un poem apropiat de acesta, dar care a trecut neobservat, a fost Mefisto-vals, scris tot cam prin acea vreme.
Fragment dintr-un interviu acordat lui Gellu Dorian, România literară, nr. 5/2013
 
… titlul acestei cărţi e un decalc de pe numele atâtor cârciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atât mai mult cu cât, de obicei la cârciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atâta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie ‘89. Cât despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atât de mare încât îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazând o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a violenţei… Vreun prieten, căci numai ăştia, şi nu toţi, mă mai citesc, m-o fi anunţat şi data trecută sau data cealaltă că nu ştie ce se mai poate spune după asta şi totuşi am mai spus. În fond, apocalipsa ţine de multă vreme, atât cea a umanităţii, cât şi, atunci, obligatorie, cea personală. Iar o parafrază: „Ce n’est pas que l’apocalypse qui dure”. Şi moartea pare un abandon, forţat e drept, şi sunt mulţi, nu şi eu, care spun că, de fapt, revii.
fragment dintr-un interviu realizat de un cristian, www.blog.cdpl.ro
 
Despre autor:
Tensiunea care se naşte între tonul calm al mărturiei şi disperarea pe care o disimulează are o nebănuită forţă lirică. Impresionantă este tocmai capacitatea poetului de a întâlni dezamăgirea fără uimire, ca pe o veche cunoştinţă.
Eugen Negrici, postfața la vol. Ce-ai făcut în noapte Sfântului Bartolomeu, 1999
În chip izbitor, Nicolae Prelipceanu este un antiromantic. Cultul egoului, frămîntarea interiorităţii, intonaţia patetică sunt sub condeiul d-sale întoarse pe revers. Nimic din atitudinile idealizatoare nu scapă unei „deconstrucţii” ce se potriveşte mai bine avangardei decît aşa-zisului postmodernism (de facto, un modernism clasicizat), care caută a întruni într-o dulce concordie diversitatea posturilor, a procedeelor. Poetul e un avangardist, totuşi temperat de teama de-a nu se da (prea mult) în spectacol. Drept care adoptă un limbaj sec, noţional, de nuanţă brechtiană.
Gheorghe Grigurcu, O speță de avangardă, România literară, nr. 50/2011
Recitin Recitind astfel poemele din antologia de autor „opera omnia“, purtând titlul unui poem mai de demult, Portret sumar al unui necunoscut de altădată, am rămas eu însumi surprins de acuitatea şi de persistenţa, de-a lungul timpului, a temei morţii în poezia lui Prelipceanu. Rescriu câteva fragmente de versuri şi metafore de acest gen, care formulează, cum spune poetul, o „constanţă“ a obsesiilor personale: „frica mi-a fost sădită în corp de la început“; „moarte tu dintre cele mai blânde/ întâmpări ale vieţii/ umbrelă neagră/ cer familiar/ zăvor la poarta neantului“; „mă-tâmpină teama de moarte cu vârful ei bont“; „e moartea care te fotografiază“; „degeaba vrei să perfecţionezi lucrurile/ şi chiar pe tine mi s-a şoptit/ moartea e singura care te perfecţionează/ la infinit“; „moartea şi-a făcut cuibul în mine/ puii ei învaţă să zboare/ în creierul meu“; „convingerea morţii iminente pe care ţi-o dă primăvara“.
Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu la 70 de ani, Luceafărul, nr. 8/2012
 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*