Două poeme de Vasile Baghiu

12.01.12 by

Livezi sălbăticite

Vasile Baghiu. Fotografie de Andreas Pfarrwaller

Vasile Baghiu. Fotografie de Andreas Pfarrwaller

 

Cât arde un chibrit ştiu să spun cine sunt, cât se roteşte

o dată pământul înţeleg ce se întâmplă în culise

şi port cu mine o aparenţă de normalitate mai convingătoare

decât adevărul. Să fie oare finalul un pas decisiv într-o altă poveste?

Pe drumuri forestiere pierdute în pădurile României se poate

reface logica filozofiei vieţii, pe cărări marginale experienţa retragerii

poate fi încercată pe viu, în scrisul de mână există ceva nedefinit

care te duce cu gândul la ce ar fi fost să fie dacă

lucrurile ar fi evoluat aşa cum am sperat. Din replieri prudente,

din tentative pline de curaj, din jocul periculos al durerii

autogenerate se vede un fir de cunoaştere, ca după învăţarea

abecedarului într-un an de frecventare neîntreruptă a cursurilor

în şcoala de la ţară cu săli încălzite cu lemne în sobe de teracotă.

Crezi în ce vrei şi mergi mai departe fără umbră de teamă,

fără idei preconcepute, fără avantaje la schimb! Vei atinge

maximul de regret în minimul de circumstanţe,

ca o primăvară în faza înfloririi livezilor sălbăticite

în cătune cu tineri, copii şi bătrâni plecaţi în străinătate,

unde nici o urmă umană n-a mai fost semnalată din clipa

în care nimeni nu a mai vorbit nimic despre asta.

 

 

Mersul firesc al lucrurilor

 

Corpusculi fără viaţă în medii lipsite de speranţă, teorii

despre explorarea universului şi şansele de supravieţuire ale

omenirii în viitorii o sută de ani, când noi nu vom mai fi,

cu poezia şi toate artele, cu plimbările prin oraşul vechi

unde poţi căsca gura cât pofteşti la vitrine,

cu multe controverse de seară care nu te lasă

apoi să închizi un ochi toată noaptea, pe planeta Pământ,

unde se aşteaptă o invazie din extraspaţiu sau doar

se vorbeşte despre această cucerire a amerindienilor pământeni la o

scară mai mare, în conferinţele şi articolele lui Hawkins, care

nu-l ia în seamă pe Dumnezeu în timp ce Dumnezeu pare

să-l trateze cu o atenţie specială. Se poate ajunge oare la linia

de trecere înspre ceva ce nu mai este nimic din ceea ce ştim?

Întoarcerea la ceea ce am iubit odată

este mai simplă decât credeam, pentru că

nu trebuie decât să nu te mai împotriveşti

mersului firesc al lucrurilor pe lumea aceasta.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*