două piersici

05.11.12 by

două piersici

(…) începuse să plouă torenţial; pentru prima dată de când bântuia zona, grupul doctorului s-a rătăcit; n-au mai ajuns la colibă, unde – aşa cum stabiliseră – urma să-şi întâlnească prietenul din Australia; descrierea spectacolului naturii dezlănţuite ar putea fi substituită de fantasmele străinului, care ajunsese înainte de începerea ploii la căsuţa din poiană, „casa la care vin cer­bii”, cum îi plăcea şi doctorului să o numească; spre bucuria lui nu era singur: o călugăriţă de la o mănăstire din zonă, plecată să rezolve oarece plăţi către ciobanii ce aveau grijă de oile mănăstirii, observând că se strică vremea îşi căutase adăpost tot acolo…

 

„Aţi ajuns la timp”, îi spune ea într-o engleză perfectă, acoperindu-şi faţa cu un colţ al broboadei negre; străinul i-a vorbit însă româneşte, chiar dacă stâlcind puţin cuvintele, făcând-o pe călugăriţă să se retragă repede spre un colţ al încăperii;

„Nu sunt străin, sunt născut în România, am terminat medicina, apoi am fugit în Australia, ca să scap de prigoana Securităţii…”

„Fiecare cu misiunea lui”, şopti, cu voce de candelă, femeia…

 

vântul a lovit uşa căsuţei de perete şi geamătul ei a acoperit cuvintele; s-a oprit, călugăriţa nu-l asculta, părea să le ştie pe toate şi totodată îi lăsa impresia că nu ştie nimic; „drac cu chip de înger”, gândi străinul; „cum de-a venit tocmai acum?!”

o privi, făcându-şi de lucru cu rucsacul; scosese o cămaşă de mătase naturală, pe care tocmai o aşeza cu grijă pe o măsuţă strâmbă, de lângă perete; mirosea a pământ reavăn, a pădure; ca un fir subţire, nevăzut, îl gâdilă o adiere de busuioc;

călugăriţa, plină de rotunjimi ce se mişcau liber pe sub vestmintele negre, îşi vedea de-ale ei; nu departe, de sub un şopron improvizat, aducea, aşezându-le pe plita sobei, oale şi cratiţe cu mirosuri îmbietoare; „am pregătit ceva să mâncaţi, vă este foame… şi-apoi, să vă întindeţi, să vă odihniţi… va trece şi ploaia… în curând o să vină şi domnul doctor, omul ăsta nu poate trăi dacă nu face o ascensiune grea…”

străinul şi-a scos rucsacul, l-a aşezat pe un pat, a luat apoi găleata cu apă şi a ieşit să se spele; nu ştia, sau nu observase, că afară, prins pe un perete al colibei, se afla un spălător improvizat… în prag, s-a oprit ca hipnotizat: pădurea întreagă era ca o sălbăticiune: prinsă în rafale de vânt, gemea ritmic; câteva frunze i s-au lipit de faţa umedă; o moleşeală dulce îi pătrunse întreg corpul; parcă băuse din apa unui izvor fermecat; aşa i se întâmpla întotdeauna; putea să meargă ore în şir, 12, 14, chiar şi mai mult dacă era nevoie, dar imediat ce se afla într-un refugiu, ştiind că se poate odihni, lăsa obo­seala să se reverse, să-l ocupe…

aproape fără să prindă de veste, sora Maria strânsese tot ce mai rămăsese pe masă; încă nu începuse să plouă; o privea: adunase resturile de la păstrăvul afumat şi le-a pus într-o altă găleată, aflată sub o laviţă, tot acolo a răs­turnat şi firimiturile de pâine şi cojile de ouă; „parcă ar locui de o viaţă aici, în pădure”, gândi, pentru el, străinul, în timp ce-i urmărea gesturile, căutând să o dezbrace din priviri…

„Culcaţi-vă, păreţi obosit… Eu o să duc mai departe de căsuţă tot ce a rămas de la masă, altfel, dacă vor simţi miros, vin urşii; o să aduc încă o găleată cu apă; ploaia o să tulbure şi izvorul… în curând o să vină şi domnul doctor; omul ăsta nu poate trăi dacă nu face o ascensiune grea…”

s-a întins pe patul mare, singurul, aflat lângă sobă, ocupa aproape toată încăperea; „oare de ce  mi-a tot repetat: o să vină, în curând, şi domnul doctor?”

n-a băgat de seamă când a ieşit din colibă şi nici când s-a întors, n-a ştiut nici când i-a aşezat sub cap o pernă micuţă; imediat ce s-a întins în pat, perpelindu-se cu acea întrebare căreia nu-i dădea de capăt, ochii i s-au închis cuprinşi ca de vrajă; şi când iarăşi i-a deschis, ploua peste căsuţa din pă­­dure; „cât timp să fi trecut?!…”

sora Maria se ruga, îngenuncheată în faţa unei iconiţe aşezată pe o policioară de lemn… „un chip dintr-o icoană de pe vremuri…” parcă se întrupase atunci din visele lui cele mai ascunse, proiectându-se ca o hologramă în inte­riorul acela rustic, sărăcăcios; părea să fie de-acolo, faţa ei şi ochii se armo­nizau cu lemnul din pereţii colibei, cu soba din mijlocul încăperii…

Şoaptele pădurii

 

apoi n-a mai ştiut ce se întâmplă; „(…) ca un prunc în pântecele cald al mamei sale…” gândi călugăriţa, privindu-l…

adormise; cerul s-a des­fă­cut şi din nori curgeau râuri; pădurea nu se mai văita, vântul se oprise brusc ca într-o mi­rare; nori de aburi se ridicau către înalt… în faţa ferestrei des­chise, întârziind fiecare gest, măicuţa îţi desfăcea unul câte unul veşmintele negre, privind nălucirile de aburi ce se înfiripau în poiana din pădu­re; străinul respira ritmic, egal, semn că adormise profund…

„(…) ca un prunc în pântecele cald al mamei sale…”

o noapte înainte, venise de la Bucureşti direct la Vâl­cea, la doctorul Găvănescu;  nu apucase să închidă un ochi; a ajuns către dimineaţă, înainte de ora cinci; prietenul lui insistase să rămână în casă şi să se culce, dar n-a fost chip să-l convingă; atunci i-a propus să urce până la colibă (ştia deja traseul şi locul de pe culmea Lotrişorului, unde era ascunsă căsuţa la care vin cerbii şi să-l aştepte acolo; avea timp să se odihnească, către seară se vor întoarce şi ei… îşi propu­seseră un traseu ceva mai uşor, aveau să ducă şi câţiva bulgări de sare pentru cerbii şi căprioarele din zonă… programul era bine gândit, nimic nu anticipa cele ce aveau să urmeze… „sigur, n-a fost nimic premeditat; când îţi doreşti ceva anume, deşi se spune că dorinţele se împlinesc, mai degrabă nu se întâmplă; da parcă poţi şti ce anume îţi doreşti în adâncul sufletului?!”

 

s-a trezit: întreg pământul se cutremura, tunete brăzdau lumea… se dezlănţuise potopul, lampa cu gaz era stinsă; intermitent, fulgerele luminau interiorul colibei; nu era nimeni, doar el… „visez sau sunt treaz?!” caută instinc­tiv să-şi găsească o poziţie comodă; undeva, aproape, sub nasul lui, sim­­te miros de busuioc şi de tămâie… amintiri ceţoase se învolbură în el, în­gâ­nând parcă urgia de afară…

(…) îi amorţise umărul; pe jumătate adormit, a încercat să se mişte, schimbându-şi poziţia; ar fi vrut să deschidă ochii, dar pleoapele îi erau grele” poate călugăriţa i-o fi pus somnoroasă în băutură… ca să nu rişte să se trezească în el instinctele; ba, pe dracu’, cum să facă tocmai ea una ca asta? mai simţea încă, în cerul gurii, buchetul acelui vin dumnezeiesc; „de unde a avut, oare, vin, sora Maria?!”

n-a mai căutat răspuns la întrebare; lângă trupul lui gol, un altul se miş­ca, somnoros; atunci a realizat că se culcuşise în braţele lui, aproape su­fo­cân­du-l, un cur noduros şi fierbinte; simţurile lui erau încă amestecate, con­fuze; sau poate nu era decât aerul acela din colibă, amirosind a brad şi a pă­mânt, într-un moment în care umezeala părea să strivească, înăbuşind, toată căldura de peste zi;

 

urca spre colibă, cerul se întunecase dintr-o dată, nori negri grei păreau că vor să înghită pădurea; în câteva clipe, natura întreagă se schimbase; venise de câteva ori în România, colindase prin Tibet şi India, fusese în Elveţia şi în Peru, dar niciodată nu văzuse locuri atât de misterioase ca aici; potecile din pădure păreau umblate mai mult de călugări şi călugăriţe; pe drum întâlnise un călugăr de la Pătrunsa, apoi un altul, venit de la mănăstirea Colţ, ceva mai departe o călugăriţă de la Hurezi, care mergea, şi ea?!, să plătească ciobanii angajaţi la o stână a mănăstirii;

„dar nu era nici o stână pe culmea Lotrişorului! doctorul nu i-a spus nimic…”

mâna întinsă din reflex, prin somn, i se oprise într-o tufă umedă; încerca să se orienteze, dar întunericul era ca de smoală; i se părea că a nimerit în smârcul din jurul unui izvor din care căuta să bea apă direct cu gura; dintr-o dată însă s-a oprit ca fulgerat; apa era caldă, lipicioasă, iar „izvorul” tocmai începuse să toarcă mai ceva ca o pisică; sora Maria îşi încolăcise, ca un şarpe, picioarele în jurul gâtului său; gemea încet, iar trupul ei i se părea acum de foc şi otravă… cu un zvâcnet, a dat să se întoarcă într-o poziţie cât de cât normală; abia acum a început să-şi simtă şi celelalte părţi ale corpului; odată cu acea mişcare bruscă, membrul lui, îmbăţoşat de aşteptare şi dorinţă, pătrunsese cu un pârâit în altă colibă dătătoare de viaţă… depăşi momentul de sur­priză şi se porni să descifreze, din murmure şi gemete stinse, topografia lo­cului; nimic nu mai semăna acum cu ceea ce ştia când adormise; dar nu era timp pentru asta; s-a lăsat furat de instincte, de trupul cald de lângă el; – sau trupurile?! – era ca şi cum patul acela ţărănesc, mirosul de brad şi tămâie şi busuioc, coliba şi pădurea şi pământul, toate ar fi alcătuit un singur corp, reflex al legilor tainice ale firii;

căuta, pe bâjbâite, izvorul; îi era sete; din cauza căldurii de peste zi se des­hidratase; caşul, bine sărat, din care mâncase, şi păstrăvul afumat, scos de sub o inimă – de cetină, îi sporiseră setea; obosit, adormise apoi înainte să şi-o astâmpere;

degetele catifelate şi fierbinţi ale călugăriţei îl mângâiau continuu, făcând să se trezească în el porniri pe care nu şi le cunoscuse; de-ar fi ştiut despre viaţa ce colcăie în pădurile din Vâlcea n-ar mai fi plecat niciodată la capătul lumii;

                                                                           Idilă

 

rolul jurnalistului este să critice puterea, să o dezbrace, să dezvăluie orice tentative de acaparare şi restrângere a libertăţii omului; rolul artistului este să pună la îndoială cutumele, care tind să se pietrifice; să arate celorlalţi compromisurile inclusiv, cele culturale; să demaşte – cred că acesta e termenul; chiar dacă, în orgoliul lui fără măsură, câteodată demască doar propriile lui iluzii şi prejudecăţi; atunci însă, se condamnă singur la dispariţie grabnică, precum seminţele sterpe ce putrezesc în deşert…

„ce gânduri ciudate! şi când!? cine să ştie ce diavoli zac ascunşi în om?!…”

îşi simţi membrul înmuindu-se şi învârtoşindu-i-se ritmic, ca şi cum măi­cu­ţa i-ar fi trecut prin el o ţăpuşă şi l-ar fi perpelit pe flacără; de la o vre­me însă, prins de meandrele şi răsucirile acelui trup ca de şarpe, ce se înco­lăcise de jur împrejurul lui, uită cu totul cine şi unde este; păcatul îi topise identitatea; „nu, nu spune nimic”, îi şopti ea; „aşa vine şi moartea cu volup­tatea pădurilor în furtună”; „nu spune nimic, apasă!” l-a muşcat până la sânge şi nici măcar n-a simţit durerea…

 

mai târziu, când sora Maria re-aprindea flacăra plăpândă a lămpii cu gaz, a dezlegat şi misterul întunecatei nopţi; pe patul butucănos din colibă îşi făcuse loc şi o altă călugăriţă, care nu cunoscuse până atunci bărbat; de pe trupul ei adormit privirea i-a alunecat către petele de sânge proaspăt, feciorelnic, de pe aşternuturi şi apoi către propriul mădular botezat şi el, abun­dent, cu sânge; a coborât din pat ca să bea apă; peste coliba din pădure ploua de credeai că a venit iarăşi potopul;

sora Maria a strâns iute cearşaful de in, ce acoperea patul, a scos dintr-un rucsac un altul, curat, pe care l-a acoperit apoi cu o ţesătură subţire, roşie ca sângele; mişcările ei, atât de feminine şi fireşti, cum i se păreau australianului, anunţau alte surprize; nu s-a înşelat; dintr-o singură mişcare, călugăriţa a lepădat cămaşa pe care o purta – o cămaşă de mătase, cămaşa lui, pe care o lăsase, seara, împăturită pe măsuţa cu picioare strâmbe – şi goală, şi numai rotunjimi şi ispite, bat-o Dumnezeu s-o bată! a deschis uşa, ieşind în ploaie: fantasmă în noapte! „animalul!” scrâşni el, şi o căldură ciudată i se urcă prin picioare, îm­băţoşându-l iarăşi de parcă ar fi avut 20 de ani; cu un chiot războinic, ieşi în fugă – desculţ şi gol – aruncându-se în jetul continuu de apă ce cădea din cer; niciodată, nu se mai simţise atât de liber şi de fericit; l-a început, i s-a pă­rut că ploaia este rece, după câteva secunde i se părea caldă precum apele unui gheizer ce izvora din întunericul cerului; călugăriţa începu să cânte; era o melodie ciudată, ce-i amintea de sunetele instrumentelor muzicale folosite de aborigenii din Australia; s-a apropiat de ea, nici nu ştie când s-au trezit rostogolindu-se pe covorul de frunze ude din faţa colibei, străin şi călugăriţă şi ploaie de vară topindu-se şi amplificând bocetul acela ciudat ca şi moartea; ţipătul femeii care-şi furase, la adăpostul nopţii, puţină fericire, l-a ţintuit pe patul de frunze căzute;

ca tras în ţeapă, trupul călugăriţei se înălţa, zvârcolindu-se, spre bolta întunecată, precum un arbore noduros şi falnic, bătut de furtună; peste părul ei despletit şi ud, trecu, bătăi de aripi în noaptea de smoală, o pasăre; chi-viiiu! chi-viiu…, speriată, femeia şi-a înfipt mâinile în părul lui, cuprinsă de un alt val de spasme…

ploaia le-a spălat trupurile; s-au întors în colibă, s-au şters unul pe altul cu un prosop uscat, pe care tot sora Maria l-a despăturit din rucsacul ei; s-a strecurat apoi sub pled alături de trupul fierbinte al celeilalte călugăriţe, adormind…


Casa la care vin cerbii nu-şi pierde nici ziua misterul

(foto: Trestian Găvănescu, AFIAP)

 

Când s-a trezit, razele soarelui se furişau prin fereastra colibei până către obrazul lui. Se simţea uşor, de parcă s-ar fi pregătit să zboare. Auzi voci. Îşi trase în grabă pantalonii, îşi puse pe el cămaşa cea roşie, de mătase, împăturită, pe care o lăsase seara pe măsuţa strâmbă… În timp ce se îmbrăca, şi-a adus aminte de călugăriţe. Dar nici urmă de ele. Se auzea, tot mai aproape, vocea doctorului Găvănescu: se întreba ce-i face prietenul venit de la capătul lumii. S-a ciupit de obraz, să vadă dacă nu visează. A simţit doar usturimile de pe picioare şi de pe fund; era plin de zgârieturi! Noaptea, cât se rostogoliseră prin ploaie, nimeriseră cu fundul în nişte rugi dintr-un zmeuriş sălbăticit în pajiştea din faţa colibei.

 

„Ce faci australianule? Văd că te-ai descurcat!” spuse din pragul uşii, doctorul Găvănescu. „Dar ce-i cu tine?! Eşti plin de sânge în jurul gurii… Domnule, ca niciodată, ne-am rătăcit pe munte şi n-am mai putut ajunge la căsuţă. Da’ am găsit o peşteră şi ne-am adăpostit acolo. Cred că era chiar vizuina ursului care ne-a rupt gardul pentru cele două piersici. Nici n-au apucat să se coacă şi-a venit, domnule, şi le-a luat. L-o fi surprins potopul cine ştie pe unde şi, prudent, nu s-a mai întors în bârlog…”

 

Atunci şi-a amintit, ca prin vis: când sora Maria începuse să cânte, o ma­tahală neagră se oprise aproape de gardul colibei. O văzuse. Ispitit de nurii tinerei femei, uitase cu totul de pericolul iminent. Şi doctorul îl prevenise, cunoştea bine şi muntele şi sălbăticiunile: „odată înfruptat din piersici, ursul se va întoarce…”

În urmă cu nişte ani, Nae, paznicul de vânătoare, adusese din grădina lui, din Muiereasca, un pui de piersic. Şi chiar în vara aceea, când australianul re-venise la Vâlcea cu gândul să lanseze un proiect ecologic, piersicul de la căsuţă rodise; două piersici mari şi frumoase…

 

„Mai aveau puţin până să se coacă”, îi povestise Trestian.

Cu o săptămână înainte, când grupul a urcat, duminica, până la „casa unde vin cerbii” – cum îi spuneau ei – au găsit prăpăd. Un urs, dornic de prospături, rupsese gardul şi mâncase piersicile.

Măsuţa de la „casa unde vin cerbii” amintind  trecătorului
despre rosturile cele dintâi ale lumii…

 

„Nu e pentru cine se pregăteşte”, mormăise doctorul, îngrijorat. Se temea că odată descoperit locul, animalul se va întoarce. La căsuţă vor veni de acum încolo şi urşii, nu numai cerbii…

Imagini realizate de artistul-fotograf dr Trestian Găvănescu,

iniţiator şi mentor al fenomenului „Şcoala din munţii Lotrişorului”,

care a inspirat şi povestirea de faţă

Related Posts

Share This

2 Comments

  1. Antonia C., editor consultant, New York

    …Derutantă poveste!… Senzualitate întrupată în cuvinte, reîntoarcere la natură, o formă subtilă de sălbăticire… Aşa ceva e rar, eu cel puţin n-am mai întâlnit… Femeia care trăişte lângă un asemenea bărbat ar trebui să fie fericită… (Antonia C., New York)

  2. lenus velea

    oare? femeia care traieste linga o asemenea personalitate nu poate fii fericita; nu in timp real;’ ca sa poti gestiona aceasta ….revarsare de iubire si de frustare… trebuie sa fii zeu.. sa nu te atinga nimic…dincolo de exprimarea poetica….cu scriitorul e ok. ce te faci cu omul din spatele scrierii? stiu….imi veti spune ca disociem….chem in instanta scriitorul….disociem sau nu?

Leave a Comment

*