Două milenii de la moarte/ Ovidiu şi cultura română

22.05.17 by

Două milenii de la moarte/ Ovidiu şi cultura română

Se împlinesc două milenii de la moartea ultimului mare poet elegiac latin, Publius Ovidius Naso (43 î.H.-17 d.H.), cu legături strânse cu meleagurile noastre. Fin observator al psihologiei iubirii şi moravurilor epocii sale, suspiciosul împărat Octavian August îl exilează la Tomis, unde scrie Tristele şi Scrisori din Pont, opere care se adaugă celorlalte, Iubiri, Scrisorile eroinelor legendare, Arta iubirii, Remediile iubirii, Fastele, Metamorfozele, dar şi scrieri de altă natură: Despre peşti şi pescuit, Despre cosmeticele de înfrumuseţat.
Notorietatea şi exilul său la Tomis au trezit interesul călătorilor străini prin ţările române sau ale cronicarilor români. Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), viitorul Papă Pius al II-lea, descrie, în Cosmografia sa (1501) regiunile locuite de români, atribuind, însă, greşit, preluând de la Ovidiu (Scrieri din Pont, elegia IX), descendenţa noastră din romanul Flaccus1.
Un alt călător, Aubry de la Motraye (1674-1743), aflat în solda regelui Carol al XII-lea, scrie o Călătorie în Ţările Române, efectuată între 1711 şi 1714, în care observă, la faţa locului, autenticitatea descrierii Dobrogei, făcută de Ovidiu: „este adevărat că Ovidiu descrie ţara şi barbaria geţilor şi sarmaţilor care locuiau în vecinitatea acestui râu în Elegiile sale şi în Scrisorile sale pontice etc., dar el lasă peste tot să se înţeleagă că vestitul oraş Tomis, locul exilului său se găsea pe ţărmurile din aceste părţi ale Mării Negre, unde Dunărea, pe care el o numeşte Istrul, cum era numită de toţi în vechime, îşi varsă apele. Aceşti geţi şi sarmaţi, cunoscuţi soldaţi sub numele de moldoveni, munteni, tătari, cazaci, erau răspândiţi pe malurile Dunării şi ale Baristenului şi se întindeau până dincolo de Tanais”2.
Este firesc ca numele unei celebrităţi literare să trezească şi interesul localnicilor. În 1563, boierii moldoveni aveau prilejul de a audia prima evocare a poetului latin I. Sommer, ca şi prin prezumtiva predare la Academia din Cotnari, a unor date ovidiene. Puteau oare înţelege boierii autohtoni dacă n-aveau minimum de cunoştineţe de cultură generală sau dacă nu manifestau interes pentru asemenea fenomene de cultură? Desigur că nu, iar crearea vestitei şcoli de la Cotnari, chiar dacă nu-i o iniţiativă locală, dar creată şi populată de umanişti recunoscuţi şi cu dragoste pentru beneficiarii ei, reali sau potenţiali (Sommer care, se pare, îşi însuşise chiar dialectul valah, remarcase în Elegiae XV şi Vita Iacobi Despotae similitudini între limba noastră şi cea latină), vine să satisfacă acest apetit. Însuşi acest învăţat, venit nu în chip de aventurier, avea să remarce că poporul pentru care optase era „dornic foarte de noutăţi şi de schimbări”(Elegiae XV)3.
Ediţii şi chiar incunabule ovidiene prezente pe teritoriul nostru au fost studiate de specialişti în domeniul (Corneliu Dima-Drăgan, Dalila-Lucia Aramă, Dan Simonescu, Şt. Bezdechi, Ov. Drimba, Tudor Vianu, N. Lascu etc.).
În cultura română, primul care vehiculează numele lui Ovidiu este Miron Costin. În cărţile sale de propagandă externă (Cronica polonă (1677) şi Poema polonă (1684) privind originea romană a limbii şi poporului român, dar şi în poemul filosofic Viaţa lumii (1673), numele şi opera scriitorului latin sunt folosite alături de alţi scriitori renumiţi: Dion Casius, Piccolomini, Eutropius, Plutarh, Marţial, Plautus, Curtius, Bonfini, Topeltin etc.

* *
*

Folosind cu predilecţie teme din mitologia greacă (pe care avea s-o cunoască în exilul său tomitan), Ovidiu a rămas, prin opera sa, alături de Homer, scriitorul antic care a influenţat benefic cultura europeană timp de două milenii, fiind tradus şi asimilat timpuriu şi în cultura română.
În acest sens, Editura „Cartea Românească”, condusă de Marin Preda, ne-a pus la îndemână, în 1975, cu prilejul bimilenarului Ovidiu, o carte bibliofilă de mare interes şi utilitate: Metamorfoze, cartea I, a poetului latin exilat la Tomis, tradus şi prelucrat la 1808 de Scarlat Barbu Tâmpeanu. Prefaţa aparţine lui N.Lascu, iar introducerea, textul stabilit, transcrierea şi notele lui N.Vasilescu-Capsali (pasionat colecţionar, în posesia căruia se afla manuscrisul, cunoscut şi prin alte contribuţii remarcabile în domeniul bibliofiliei) şi lui Dan Rîpă Buicliu4.
Date despre personalitatea traducătorului ne sunt oferite cu acribie, de cei doi editori, în documentata lor introducere. Logofătul Scarlat Barbu Tâmpeanu, cărturar poliglot, erudit şi umanist este şi autorul unei alte traduceri, Istoria arăpească (1808), a unei Geografii a Ţării Româneşti, tipărite la Bucureşti în 1840, şi al unui interesant Curs de literatură (manuscris, din păcate, pierdut).
Începută în octombrie 1808, traducerea cărţii I a marelui Ovidiu, a doua traducere cunoscută în literatura română, după cea a lui V.Aaron (1803), nu urmează textul ad-literam al originalului: Scarlat BarbuTâmpeanu tălmăceşte în proză versiunea versificată a capodoperei poetului latin Ovidiu, primul poet cunoscut pe meleagurile noastre.
Operele lui Ovidiu au avut o circulaţie intensă în întregul ev mediu european, fiind sursă de inspiraţie pentru Dante şi Boileau, Rubens sau Tizian. La noi, Ovidiu e cunoscut din timpul cronicarilor Miron şi Nicolae Costin, care traduce în proză câteva versuri în Carte pentru descălecatul dintâi a Ţerei Moldovei şi neamului moldovenesc. Al doilea dintre fiii cronicarului Miron Costin, Nicolae Costin preia pasaje din Metamorfozele lui Ovidiu , pe lângă alte izvoare antice sau medievale, dovedindu-şi erudiţia. Tălmăcirea lui Tâmpeanu, deşi numai a primei cărţi din cele 15 câte conţine întreaga lucrare, se detaşează atât prin vechime, cât şi prin faptul că se constituie într-un monument de limbă literară.
Tâmpeanu depăşeşte condiţia unui simplu traducător. După cum afirmă cei doi editori, „pe el îl frâmântă idei, cărora caută să dea un răspuns, şieşi şi altora, deopotrivă”5. Fiecare povestire mitologică, intitulată, după obiceiul pământului, „basne”, cuprinde pricina, apoi istorisirea ei pe larg şi se încheie, ca şi traducerea lui Aaron, după model medieval, cu câte un tâlc, menit să arate, pentru fiecare legendă, semnificaţia sa etică, în acest fel scopul educativ al poetului fiind edificator. Tâlcul este, aşadar, creaţia traducătorului şi semnificaţia etică este văzută deseori prin prisma realităţilor româneşti. Aşa, de exemplu, basnul al şaselea (căci Tâmpeanu face chiar o numărătoare a lor) în care istoriseşte metamorfoza lui Licaon în lup, „este o foarte bună povăţuire, care învaţă pe împăraţi şi pe domni să nu facă nimic până nu va cerceta bine”6. Zeus voind să-i pedepsească pe cei răi, procedând democratic, „cheamă nu numai pe cei mari, ci şi pe cei mici zei, vrând să ne arate cu aceasta, că domnii nu se cuvine să se sfătuiască numai cu boierii cei mari, ci şi cu cei mai mici oameni, care vor fi buni şi înţelepţi, ca să aibă loc la sfaturile domnilor”7. După exemplul zeului care a coborât din cer pe pământ spre a vedea realitatea, „stăpânitorul, după cum socotesc, nu trebuie să crează câte aude, ci să vază lucrurile cu însuşi ochii lui, iar nu cu ochii slugilor lui… să nu primească pârăciunile şi clevetirile care au pierdut o sumă de oameni nevinovaţi. Trebuie, zic, să fie însuşi martor lucrurilor mai înainte de a se face judecător”8. Răutatea, lăcomia sălbatică care transformă pe unii oameni în fiare pentru semenii lor sunt stigmatizate: „nu este alt lucru mai rău la om decât când uită cine este: din basnul acesta a izvorât cuvântul ce se zice: homo, homini, lupus”9. Expresia, ajunsă celebră, folosită pentru prima dată de poetul latin Plaut, acum 2000 de ani şi apoi de Bacon, Hobbes, Balzac, referirile la diverşi autori, precum şi documentatele comentarii etice, lasă să se întrevadă erudiţia şi formaţia sa.
Punerera în circulaţie universală a acestui text inedit, transcrierea lui într-o dublă redacţie (textul chirilic cu transcrierea lui fonetică), excelenta prezentare grafică fac din această ediţie o lucrare monumentală, bibliofilă, un adevărat act de cultură.


* *
*
El însuşi un exilat, Vintilă Horia (1915-1992) a transfigurat destinul lui Ovidiu într-un roman de mare succes, Dumnezeu s-a născut în exil10, scris în 1960, în limba franceză. A fost distins cu Premiul „Goncourt” dar, la reacţia extremiştilor români de stânga (concetăţenii săi!?) din exil şi a presei comuniste franceze, Vintilă Horia este nevoit să refuze onorantul premiu. Ipoteza scriitorului român este că Ovidiu a fost izgonit la Tomis pentru că făcuse parte dintr-o sectă ezoterică interzisă în Imperiul Roman. Ovidiu lui Vintilă Horia poartă povara însingurării, al depărtării de locurile natale, exotice, în comparaţie cu vitregia meleagurilor dobrogene (cum o atestă însuşi poetul în Tristele), stare sufletească care-i prilejuieşte găsirea lui Dumnezeu.

* *
*
După traducerile – şi implicit studierea creaţiei ovidiene, începând cu Vasile Aaron, Scarlat Barbu Tîmpeanu, I. Barac, T. Naum, Maria Valeria Petrescu, Virgil Popescu, I. Florescu, David Popescu etc., – mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu alcătuieşte o Bibliotecă de poezie românească11, „de dragul limbii române, care şi-a găsit în vers cea mai nobilă cutie de rezonanţă12”. Buchetul poetic format din medalioane critice şi antologii, o concepea în două volume: de la începuturi până la 1900 şi „de aici până la … unde voi ajunge13”.
Primul scriitor comentat şi antologat de autorul Liliecilor este Ovidiu. „Ce legătură are Ovidiu cu solul românesc?” se întreabă Marin Sorescu chiar la începutul studiului său, şi-şi răspunde: „Are! Tocmai solul. Venind – e drept că nu de bunăvoie – pe pământ românesc, s-a şi făcut român… Încetul cu încetul14”. Marin Sorescu, în postura de critic şi istoric literar, explică motivul începerii antologiei sale cu Ovidiu în stilul său caracteristic: „A fost Ovidiu un poet român? Sigur că n-avea cum să fie român, dar roman tot a fost. Ce mi-e roman – ce mi-e român, îţi vine să zici. Chestie de o vocală: de a când deschisă, când întunecată, friguroasă, cu căciulă. Pe ţărmul nostru Ovidiu a purtat căciulă. Aici a cunoscut exilul şi tristeţea ţărmului mării neospitaliere15”.
Observând o meteahnă românească, de a minimaliza valorile, Marin Sorescu scrie că Ovidiu a avut un statut aparte, „l-a impus străinătatea”, „Tomisul l-a înfiat şi-i odihneşte cenuşa16”, „poet blestemat”, „om de răscruce” (s-a născut înainte de Iisus şi va muri după Mântuitor), Ovidiu „îmbibat ca un ca un burete de cultura clasică17”, este totodată, şi modern. Sorescu distinge două etape ale biografiei sale: una „până la relegarea la Tomis”, în anul 9 d. H., când era „un cetăţean normal, e drept, dinspre elita romană, căsătorit – de trei ani, fără copii, semne particulare – poet18”. Era, scrie Sorescu mai departe, „om de lume şi poet profesionist19”. În loc de neologismul dur exilare, Sorescu foloseşte termenul relegare, mai apropiat vocabularului poetic. Învinuit de stricarea moravurilor, Ovidiu se releagă la Tomis, unde îl surprinde contrastul dintre Roma „petrecăreaţă şi Tomisul cufundat în griji, cu năvălirile astea barbare mai noi. Clima este potrivnică. Fără prieteni, fără iubite, fără orizont şi…înaintând în vârstă20”.
Un fapt mai puţin cunoscut consemnează, pentru posteritate, Marin Sorescu: regizorul italian Giuseppe de Sanctis voia să realizeze, prin anii 1970, un film despre Ovidiu. Scenariul?! Marin Sorescu, deci o coproducţie italo-română. Nu s-a realizat acest film din cauza românilor „care i-au dus cu vorba pe italieni”.
După o inedită şi surprinzătoare definiţie a poeziei („Poezia văzută ca o enciclopedie a civilizaţiei. Versurile sunt ca nişte ciocănele de ţimbal care ating cutare sau cutare nume propriu, ce înfioară sensibilitatea prin rezonanţa profundă pe care o au deja în sufletul nostru”)21, Marin Sorescu trece la o succintă analiză a creaţiei ovidiene, constatând o „uşurinţă extraordinară a versificaţiei”, creaţie cu „un temei artistic adevărat”, o „descrescenţă lirică a prozei”, în care se regăseşte plenar „exprimarea orgolioasă a poetului care ştie că îşi construieşte un monument22”.
În studiul dedicat celor cinci poezii ale lui Vasile Cârlova sub titlul Poetul călare, la ediţia bibliofilă Ruinurile Târgoviştii23, îngrijită de Sorescu, sau în prefeţele celor două cărţi de Scrieri de Mihai Viteazul24 şi Tudor Vladimirescu25 îl mai regăsim astfel pe Sorescu tratându-şi confraţii cu atâta şăgalnicie şi preţuire nedisimulată.
Încheierea micului său studiu despre Ovidiu poartă amprenta inconfundabilă a genialului Marin Sorescu: „Dacă de la Roma «ne tragem» – să nu-l lăsăm la o parte pe romanul poet, care a venit să se tragă primul – primul în tristeţea noastră”.
Ovidiu şi-a găsit un ecou binemeritat şi benefic în cultura română.
***
Note
1 Vezi pe larg, în studiul nostru, Imagologia cărţii şi culturii româneşti, în Tudor Nedelcea, Românii de lângă noi, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2011, p. 11-56.
2  Călători străini despre ţările române. VIII. Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 196.
3 Vezi Tudor Nedelcea, Geneza ideilor social-politice şi filosofice în literature română veche, Craiova, Scrisul Românesc, 1987, p. 106.
4 Publius Ovidius Naso, Metamorfoze, cartea I. Traducere şi prelucrare Scarlat Barbu Tâmpeanu (1808). Prefaţă Nicolae Lascu, introducere text stabilit, transcriere şi note de Nicolae Vasilescu-Capsali, Bucureşti, Cartea Românească, 1975. Vezi şi Tudor Nedelcea, Ovidiu tradus în 1808, în Tudor Nedelcea, Vocaţia spiritualităţii, Craiova, Scrisul Românesc, 1995, p. 289-290.
5 Ibidem, p. 15.
6 Ibidem, p. 71.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 73.
10 Vintilă Horia, Dieu est né en exil, Paris, Fayard, 1960.
11 Marin Sorescu, Biblioteca de poezie românească, Comentarii şi antologie. Ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu, Bucureşti, Editura Creuzet, 1997.
12 Ibidem, p. 8.
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 9.
15 Ibidem, p. 15.
16 Ibidem, p. 9.
17 Ibidem, p. 10.
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 11.
20 Ibidem, p. 12.
21 Ibidem, p. 12-13.
22 Ibidem, p. 14,15.
23 Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviştii, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1975.
24 Mihai Viteazul, Scrieri, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, prefaţa, Cum scria Mihai Viteazul, de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1993.
25 Tudor Vladimirescu, Scrieri, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, prefaţa, Tudor Vladimirescu şi literature stării de urgenţă, de Marin Sorescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1993.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*