Două esenţiale antologii de lirică valahă

02.08.17 by

Două esenţiale antologii de lirică valahă

Erou liric-valah şi poematică unitate acţional-spaţio-temporală. O foarte valoroasă antologie de poezie „clasică şi modernă“, de interes naţional şi, în acelaşi timp, de referinţă unional-europeană, este cea bilingvă, în limba pelasgă > valahă* şi în limba engleză, imperios întocmită / ivită în sfera macrotematică de douăzeci şi patru de carate a iubirii aurifere, graţie aportului nobil-spiritual şi material, nu al vreunei instituţii
(ori al „vreunui proiect“ ca, de exemplu, al Academiei Române, al Ministerului Culturii, al Institutului Cultural Român etc.),
ci al importantei poete şi angliste, prof. Gabriela Pachia: Izvorul cu firul de aur / Love’s Golden Thread (Antologie din lirica românească de dragoste / An Anthology of Romanian Love Poems), Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-139-0), 2016 (pagini A-5: 448)

Sunt încorolate – în acest op – tematice poeme a treizeci de poeţi reprezentativi pe două secole, născuţi între anii 1740 şi 1955, atrăgându-se astfel atenţia Distinsului Receptor de Poezie Europeană asupra unor „alese flori de lirică erotică valahă“ („flori“ de care Distinsul Receptor de Poezie din spaţiul valahofon s-a mai bucurat, trimestrial, din anul 1996 şi până în 2016, fiindcă au fost publicate de-a lungul celor două decenii chiar de excelenta revistă ieşeană, Poezia, care apare sub ediga Uniunii Scriitorilor din România): Ienăchiţă Văcărescu (1740 – 1797), Costache Conachi (1778 – 1849), Nicolae Văcărescu (1784 – 1825), Vasile Alecsandri (1821 – 1890), Mihai Eminescu (1850 – 1889), Veronica Micle (1850 – 1889), George Coşbuc (1866 – 1918), Tudor Arghezi (1880 – 1967), Ion Minulescu (1881 – 1944), Vasile Voiculescu (1884 – 1963), Lucian Blaga (1895 – 1961), Ion Barbu (1895 – 1961), Ion Vinea (1895 – 1964), Constantin Nisipeanu (1907 – 1999), Miron Radu Paraschivescu (1911 – 1971), Emil Botta (1911 – 1977), Ştefan Augustin Doinaş (1922 – 2002), Leonid Dimov (1926 – 1987), Petre Stoica (1931 – 2009), Nichita Stănescu (1933 – 1983), Anghel Dumbrăveanu (1933 – 2013), Nicolae Labiş (1935 – 1956), Grigore Vieru (1935 – 2009), Marin Sorescu (1936 – 1996), Cezar Baltag (1937 – 1997), Gheorghe Pituţ (1940 – 1991), Constanţa Buzea (1941 – 2012), Adrian Păunescu (1943 – 2010), Ion Pachia-Tatomirescu (n. 1947) şi Adrian Botez (n. 1955).
Cercetătorului – fie critic, fie istoric, fie teoretician (desigur, „neînregimentat politic-neopaukerist / neostalinist“) –, având „în faţă“, „sub lentile“, un important filon de aur al poeziei de dragoste, la distanţă astronomică de cancerele excrementismului programat-distructiv de dincoace de anul 1989, i se deschid de-acum luminoase „porţi“, ori perspective întru aprofundarea / radiografierea de veridic mare rafinament a lucrării bogatului nostru lirism armonic-reliefat întru catharsis, prin epocile literare ale „simbiozelor“ specifice istoriei cultural-ştiinţifice a Pelasgimii > Valahimii: cea a clasicism-romantismului (cu euro-apoteozare în operele lui Alecsandri şi Eminescu), cea a realismului (cu o culminaţie neasemuită în opera lui Arghezi), cea a parnasianism-simbolismului (cu ilustrare „de pisc“ prin Ion Minulescu, prin cele din „parnasiana etapă“, prin „jocul secund“, din poezia lui Ion Barbu), cea a avangardismului dintre „războaiele mondiale“, 1914 – 1944 (cu / fără „clasicizare“, strălucind prin expresionism, dadaism, constructivism, suprarealism etc., prin Lucian Blaga, Ion Vinea, Constantin Nisipeanu, Miron Radu Paraschivescu, Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov) şi din cea a „marii explozii“ lirice, resurecţional-moderniste (din 1965 – 1970) şi de fundamentare estetică a paradoxismului (cu întemeietorii şi „purtătorii de stindard“ ai paradoxismului prin cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu ş. a.).
Graţie alegerii măiestrite a textelor antologiei în discuţie, Distinsul Receptor poate descoperi că liricul erou de sub flamura macrotematică a iubirii se exercită întru a-şi alcătui („reedita“) dumnezeiasca-i pereche / familie după modelul celei edenice, fie pelasgo- > valaho-zalmoxiene (Făt-Frumos – Cosânzeana), fie creştine (Adam – Eva), desigur, cu adevăratele-i trăiri întru catharsis, pe o bogată gamă a unităţii acţional-spaţio-temporale, cu / fără „limite“ tragic-existenţiale, de la clasic-[pre]romantica „grădină“ cu floare-Iubire / Mireasă“ «ca o lumină», ori de la dumbrava / livada cu părelnică jumătate / emisferă înaripată ca „singurea şi amărâtă turturea, jelindu-şi soţul răpus“ (cf. Într-o grădină / In a Garden, de Ienăchiţă Văcărescu, p. 8 sq.), cu posibilitatea de a se metamorfoza fie în Rai (dacă eşti însoţit de Iubită ca esenţă nobilă, de aur), fie în Iad (de-i vorba „de-absenţa miresei de platină“ – după cum viersuieşte şi Nicolae Văcărescu: «În rai fără tine, e moarte, e gheaţă ! / Ş-în iad lângă tine e bine, e viaţă ! / Ş-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite, / Ş-în vară când nu eşti, sunt toate pierite.» – În Rai / In Heaven, p. 20 sq.), dar şi într-o «neagră veşnicie» cu «stea dulce şi iubită a sufletului» (Vasile Alecsandri, Steluţa / The Tiny Star, p. 26), până la urbea paradoxismului, unde-s de aflat laboratoarele poetice ale „centimetrului pătrat“ cu microcosmică densitate de doamne din speţa informaterială „Bovary“, „doamne trezindu-se“ catapultate de soartă în cealaltă extremitate, între cele macrocosmice – după cum lasă a se lămuri, în volumul Eliberarea de trepte / Disentanglement from Stairways, din anul 2015, poetul Adrian Botez: «…madame Bovary – semnalul meu de / alarmă când – superbă – naivitatea sparge coaja / oului cu / ciocul – şi se trezeşte în plină / viermănoasă mahala / cosmică» (s-a citat din poemul Câte madame Bovary / Throngs of Madams Bovary, p. 430 sqq. / s. n.).
În poemele celui mai de seamă romantic al literaturii universale, Mihai Eminescu, unitatea acţional-spaţio-temporală este întreaga natură edenică „de dinaintea căderii în păcat“ („prundul pe care tremură izvorul codrului“ – cf. Dorinţa / Desire, p. 36 sqq.; „barca de pe-al codrilor lac „încărcat de nuferi galbeni“ – cf. Lacul / The Lake, p. 40; «valurile vremii» / «noianul de neguri» – Din valurile vremii… / From Waves of Time.., p. 70 / s. n.; „dealul / colina cu salcâmul cosmic de pe frontiera dintre teluric şi celest“ – cf. Sara pe deal / Evenfall on the Hilltop, p. 72 sqq.; etc.), unde eroul liric şi femeia de înmiresit se încearcă în „a reedita“ o sacră pereche / familie, întruchipând principiile energetice, Vir / Yang – Femina / Yin, fie din Zalmoxianism (ca Făt-Frumos – Ileana Cosânzeana, urmând modelul perechii secunde, Soare – Lună, din panoul central-monoteist-tetradic al Daciei), fie din Creştinism (ca Adam – Eva, de lângă panoul central-triadic al Ortodoxismului).
Nu întâmplător, din imediata vecinătate a textelor de dragoste ale lui Eminescu, se ivesc poemele Veronicăi Micle, femeia-i ca de logodit într-o realitate socială, între creştin-armonicele reliefuri de suflet / spirit ale României din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mireasă / femeie cu care, din păcate, nici Poetul nu a nuntit „în chip absolut“ şi nici erou-i „străfulgerat de dor“, Hyperion – ce călătoreşte în spaţiu / timp, până la „Scaunul lui Dumnezeu“, până între „coordonatele pre-Genezei“ (adică până în „starea de zero a Universurilor“, după cum relevă capodopera neîntrecută a romantismului universal, «Luceafărul», în tabloul al V-lea, al călătoriei cosmic-hyperionice). Fireşte, tot eminescian, deci sub peceţile romantismului, se află şi iconizata „unitate acţional-spaţio-temporală“ din poemele Veronicăi Micle: «timpul şi nemărginirea» (Dialog liric / Lyrical Dialogue, p. 84 sqq.); «icoana de iubire», «la care să mă-nchin» („închinare“, evident, Hyperionului / Luceafărului – Să pot întinde mâna… / If I Could Reach Out My Hand…, p. 90 sq.); etc. Poeta Veronica Micle percepe – „dintr-o secundă măsură“ – la scară cosmic-înfotonată principiul energetic Vir / Yang, ca „rază solară“ pentru „binomul familial“: «Însă tu […] cum trece-o rază / din soare…» (Ca astăzi… / Since Today…, p. 82).
Mai în „valea anilor“ de dincoace de apogeul romantismului datorat lui Eminescu şi până în „zenitul“ paradoxismului, liricul erou valah şi poematica unitate acţional-spaţio-temporală se evidenţiază, se păstrează în / între reliefuri alpine cu marile rafinării stilistice:
(1) liricul / epicul realism capătă o neasemuită vibraţie / incandescenţă prin wolfram-verbul arghezian, erotismul recalibrându-şi deifica-i tărie teluric-celestă:
«Am luat ceasul de-ntâlnire / Când se turbură-n fund lacul / Şi-n perdeaua lui subţire / Îşi petrece steaua acul» (Melancolie / Melancholy, p. 152 sq.); «Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai, / Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai, / Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână / De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. / […] / Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul, / Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul» (Cântare / Love Song, p. 154 sq.); etc.;
(2) eroul sonetelor de dragoste ale lui Vasile Voiculescu se iveşte înrăzărit, celesto-teluric, cu vectorizare spaţial-eternizatoare atât în sacra pereche / familie creştină cât şi în „cosmicul jug familial-constelaţionalizator“ (dacă se îngăduie „derivatul“):
«Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii : / Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii, / Delfinele iau marea în piept, să-şi afle mirii, / Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii…» (Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu / Shakespeare’s Last Imagined Sonnets in the Imaginary Translation by Vasile Voiculescu – CLXIV, p. 142);
(3) la graniţa estetică dintre parnasianismul hermetizat şi expresionismul misteric, eroul din poemele lui Ion Barbu se exercită într-o „progresivă“ unitate acţional-spaţio-temporală, circumscriindu-şi «capăt al osiei lumii», «ceas alb, concis, al minunii», «clare chei / certe, sub lucid eter, / pentru cercuri de mister», planetara orbită / „roată“ a lui Venus, „a Venerii“, ca fiind „a inimii“, „roata lui Mercur“, ori a raţiunii („orbita capului“), nu departe de cea «în topire, în azur, / Roata Soarelui, / Marelui» (Ritmuri pentru nunţile necesare / Rhythms for the Essential Weddings, p. 132 sqq.);
(4) plonjând din dadaism de-a dreptul între coordonatele estetice ale expresionismului, eroul liric din poemele lui Ion Vinea se înfăţişează „pe istmul de cătran“, «pe care a foxtrotat şi Oedip / cu Antigona» (Whisky-Palace, p. 148 sq. / s. n.); dar unitatea acţional-spaţio-temporală capătă „excepţionale“ valenţe expresioniste în poemele lui Lucian Blaga, unde-şi circumscrie elemente din fundamentele lumilor: pământul, focul, apa etc.:
«În noaptea asta-n care cad / atâtea stele, tânărul tău trup / de vrăjitoare-mi arde-n braţe / ca-n flăcările unui rug. / Nebun, / ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, / ca să-ţi topesc zăpada umerilor…» (Noi şi pământul / Ourselves and the Earth, p. 100 sq.); «Iubirea ţâşneşte din ţărnă şi face pământul aură, / s-ajungă-n tării, s-acopere crugul» (Cântecul focului / The Song of the Fire, p. 112 sqq.) etc.;
alţi eroi lirici – din operele poeţilor trecuţi prin curţile aurite ale curentelor avangardismului valah, dar şi prin pustiitorul proletcultism din România „obsedantului deceniu stalinist-paukerist“ – „plantează“ «pomi fructiferi şi viţă de vie» (Praful de pe gânduri / The Dust on My Thoughts, de Constantin Nisipeanu, p. 194 sqq.), «lângă catedrala surâsului» Iubitei, ori „aşteapă“ le să vină „mireasa“, „ghicita“, «printre nopţi şi galaxii» (Echinox / Equinox, de Miron Radu Paraschivescu, p. 200 sq.), sau se închipuie astronomi şi făurari înstelaţi, printre „insulele de şindrilă“ din «Arhipelagul Bucureşti» (v. Emil Botta, Arhipelag / Archipelago, p. 210 sqq.), în «imperiul transparent ce iese / din lucruri» (cf. Orice sărut / Each Kiss, de Ştefan Augustin Doinaş, p. 216 sqq.), în «vaporul vechi cu două roţi uriaşe / [care] pluteşte pe sub poduri, prin oraşe…» (Destin cu bile / Destiny with Beads, de Leonid Dimov, p. 240 sqq.) etc.;
(5) „apoteozări doinitoare, fără frontire“, cunoaşte unitatea acţional-spaţio-temporală din poeme, începând cu „marea explozie“ din anul 1965, îndeosebi, în lirica întemeietorilor paradoxismului:
pentru eroul din poemele lui Nichita Stănescu, angajând neîntrecutu-i paradoxism ontologic al limbii, cu o iubire-leoaică-tânără mereu în antiteză armonic-paradoxistă cu iubirea-leoaică-arămie, ori cu materie şi antimaterie (mai puţin, informaterie), cu Omul-Fantă înzestrat cu Necuvânt, pentru „noncomunicare“ etc., „fireşte“, natura se face «un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape», sub un «curcubeu tăiat în două», la „întâlnirea auzului“, «lângă ciocârlii» (Leoaică tânără, iubirea / Love, Young Lioness, p. 244 sqq.); în ultimă instanţă, însăşi unitatea acţional-spaţio-temporală prin care se evidenţiază eroul liric rezidă în iubirea profund-interioară, cea în / din chipul florilor, de aceasta depinzând „creşterea noastră“ «pe ramura / vie a cuvântului» câtă vreme:
«Eu sunt A, / petala strigării, / tu eşi U, / friguroasa floare; // să ne iubim ca florile, / în noi înşine, / ca litere singure / în interiorul cuvântului. / O, tu, cuvântule, / sex şi matrice / din care se naşte / întreg viitorul.» (Să ne iubim ca florile / Let’s Make Love the Way Flowers Do, de Nichita Stănescu, p. 262 sqq.);
pentru eroul din poemele paradoxismului cosmologic sorescian, fundamentale mituri sunt „dinamitate“ întru o nouă demiurgologie, întru „reînchegare“ de lumi „mai drepte“; intrat în „edenicul binom“, în sacra pereche, Ea / Mireasa – El / Mirele, în ciuda faptului că observă „discrepanţele de funcţionare“, poematicul erou sorescian-paradoxist conştientizează „acţiunea-le“ întru fericire „de-o viaţă“, atât pe Pământ cât şi în cer, pe Lună – ca limite cosmice / spaţiale („bucăţi“), tragic-existenţiale:
«Sufletul tău funcţionează cu lemne, / Iar al meu cu electricitate, / Dragostea ta umple cerul de fum, / A mea e din flăcări curate. // Totuşi vom mai merge împreună / O bună bucată de pământ, / O bună bucată de cer, / O bună bucată de lună. // Vom fi fericiţi pentru iarbă…» (Poveste / Story, de Marin Sorescu, p. 366 sqq.);
într-alt poem, se întâlneşte – poate, prin raportare la întreaga lirică a paradoxismului – cea mai rafinat-fericită „spaţio-temporaliare“ a fiinţei iubite ca „feminină zeitate antică“:
«Ai un profil de zeiţă antică, / De zeiţă contemporană, / Venind însă din antichitate – aşa în profil venind, / Să te vadă secolele – / Şi să te prind eu în braţe…» (Vară de septembrie / September Summer, p. 382 sqq.); etc.
În afară de faptul că prezentul op supus „radiografiei“ noastre reprezintă lirică valahă de valoare euro-naţională, spre a intra într-un mai drept circuit estetic al poeziei universale – în cadrul „infinitei“ macroteme a iubirii –, în afară de faptul că „traducerile“ / „tâlmăcirile“ din limba noastră pelasgă > valahă, în limba planetară a lui Shakespeare, sunt de „cea mai mare fidelitate“, garantată în aurul lor de douăzeci şi patru de „karate“, graţie unei angliste excepţionale „dublate“ de o incontestabil-mare poetă, recunoscută de critica de specialitate, mai este de semnalat încă un rost al lucrării Gabrielei Pachia, din anul 2016, Izvorul cu firul de aur / Love’s Golden Thread (Antologie din lirica românească de dragoste / An Anthology of Romanian Love Poems): acela de „a corija lucrul de mântuială“ din acest perimetru, făcut „intenţionat“, în revoltător de multe anotimpuri, de către „scursori ale imperiilor“, ori de „pseudo-personalităţi“, sau de „corupte“ instituţii / institute, fie socialiste, fie junglier-capitaliste, de după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, cu scopul (stalinist, ori neopaukerist) de a pune în umbră aportul minunatului nostru popor la cultura / erudiţia universală – în cazul cărţii de faţă, fiind vorba de contribuţia marilor noştri poeţi – nu neapărat din antichitatea-ne, de la Niceta Remesianu, Aethicus de Dacia ş. a., ci măcar de la Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, până la Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a. – traduşi „de-a valma“, ori „conjunctural“ / „conjectural“, de „necunoscători“ atât ai limbii literare engleze cât şi ai limbii noastre, dintre cele mai vechi ale lumii (şi, din această cauză, şi droaia „de greşeli nevinovate“, „de pseudo-specialişti-profanatori de panteon al Pelasgimii > Valahimii“ etc.).
_________________
* Spun exact „aşa cum trebuie“ de-o jumătate de secol, cu derivatul din sintagmă de la adevăratul nostru etnonim antic, interzis de imperii, adică Pelasg > Valah, spre a nu mai fi sistematic tot noi confundaţi „cu alte neamuri de ocară“, evident, noi, ca popor Pelasg > Valah = Român / Aromân / Istroromân / Moldovean etc. şi ca limbă pelasgă > valahă = dacormână, aromână, meglenoromână, istroromână etc., de scursorile imperiilor în spaţiul anticei noastre Dacii, metodic, prin istorii, nu aşa ca-n ultimele două milenii, cu Sciţii, Goţii ş. a., ci, ca în ultimul sfert de veac, de când, „programatic-sorosist“, se tot încearcă / fac revoltător-intenţionate „erori“ semantice, mass-mediatice, pornite de la radicalii etnonimelor Români – desemnând partea de Popor Valah care se cuprinde cât toată România, Moldova etc. – şi Rromi – însemnând o „migrator-distinsă“ ramură etnică / lingvistică de obârşie indiană.

„Noul Literator“ şi direcţia sănătoasă a paradoxismului întemeiat în România de după „marea explozie lirică“ antiproletcultistă / antistalinisto-paukeristă din 1965. Foarte utile în vectorizarea Distinsului Receptor, deopotrivă, în plan sincronic şi, mai ales, în plan diacronic (îndeosebi, pentru cercetătorul „dinamicii“ ideilor estetice – „resurecţionale“, ori„revoluţionare“ prin veac –, pentru alcătuitorul istoriei / teoriei literaturii, al istoriei „articolelor-program“ din presa culturală etc.), sunt şi antologiile „de reviste“
(din păcate, până în prezent, numai de reviste apărute „pe suport de hârtie“, deşi, imperioase se arată prezentului „crizelor şi inflaţiilor de toate soiurile“ chiar şi „absolut-inexistentele antologii / monografii“ ale revistelor online de cultură din România sfertului de secol de după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989),
ca, de pildă, cea întocmită de Mihai Duţescu şi de Nicolae Petre Vrânceanu, în temeiul unui proiect / serii pentru revista craioveană care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, «Noul Literator»: Poezia, I, Craiova, Editura Grafix (ISBN 978-606-791-291-3), 2016 (pagini A-5: 290).
Din Introducere, de Nicolae Petre Vrânceanu, spicuim şi evidenţiem (infra) – pentru Distinsul Receptor – nu numai câteva precizări ivite dinspre «proiectul realizării antologiei unei reviste», proiect «lansat la începutul anului 2016, în şedinţele Cenaclului „Excelsior“, formă de activitate literară patronată de Asociaţia Culturală şi de revista trimestrială de cultură, Noul Literator, aflată în al şaselea an de apariţie neîntreruptă (decembrie 2010, nr. 1), la Craiova» (p. 5), ci şi direcţiile de urmat în poezia contemporană din România acestor anotimpuri „de alarmă şi de încordare antiexcrementistă / antimanelistă“.
(1) Revista craioveană, Noul Literator – pe urmele de aur ale articolului-program al Daciei literare, redactat de Mihail Kogălniceanu, la 30 ianuarie 1840 – a promovat o poezie din tot spaţiul valahofon, întru unitate culturală de Neam / Popor Pelasg > Valah din Dacia profundă, şi militează pentru afirmarea unei lirici valoroase în linia culmilor atinse de întemeietorii paradoxismului, Vasile / Vasko Popa – Nichita Stănescu – Marin Sorescu – Adrian Păunescu ş. a.; în acest sens („cultural-giratoriu şi cu girofar-curcubeu“), există două mărturii / documente indiscutabile / incontestabile:
(a) a poetului antologator, Mihai Duţescu, cel ce ne încredinţează (de pe prima clapetă a coperţii):
«Onorându-şi cartea de vizită, revista Noul Literator publică, iată, antologia de versuri care-i poartă numele, adunând laolaltă lirica apărută în paginile sale în ultimii ani şi poeme ale unor nume importante din poezia română contemporană şi din diaspora, creatori de toate calibrele, prezenţi în paginile acestei prestigioase publicaţii. […] Nume de referinţă ale literaturii contemporane din Europa şi America apar aici şi mi-aş permite să amintesc câţiva dintre ei: Theodor Damian (SUA), Nicolae Dabija (Republica Moldova), Galina Furdui (Republica Moldova), Slavco Almăjan (Serbia), Ioan Baba (Serbia), Vasile Barbu (Serbia), Adam Pusloji
(Serbia), Ion Miloş (Suedia), Valentina Atanasova (Bulgaria). Sunt convins că peste ani, literatura perioadei acesteia va putea fi analizată şi cu ajutorul antologiei noastre…»;
(b) a scriitorului antologator, Nicolae Petre-Vrânceanu, cel ce în Introducere atrage atenţia şi asupra structurării „întregului“ volum de „poeme neoliteratoriste“ în cinci „părţi“ / „secţiuni“:
«I. Repere ale liricii româneşti pe teritoriul vechii Dacii; / II. Poeţi români contemporani din diaspora prezenţi în Noul Literator; III. Poeţi din România, membri ai USR, colaboratori ai revistei noastre […]; IV. Poeţi contemporani, membri ai Asociaţiilor şi Cenaclurilor Culturale, care au publicat cel puţin un volum de poezie sau care deţin un volum în manuscris; V. Addenda […]» (p. 6 / s. n.); «Încă din nr. 2 al Noului Literator (martie 2011), publicam în paginile revistei două scurte prezentări şi traduceri trimise de […] Ion Pachia-Tatomirescu […] : poemul religios Te Deum Laudamus… [de sfântul Niceta Remesianu], scriere adoptată de întregul cler al Creştinătăţii, apărută în partea a II-a a secolului al IV-lea, după Hristos […] şi poemul Alexander Magnus in Monte Chelion [de Aethicus de Dacia / Aethicus Histricus, d’Ister / Donares etc.] / […] (sfârşitul secolului al V-lea, d. H.) […]. Un alt mare creator al antichităţii, exilat la Tomis […], Publius Ovidius Naso, este evocat în paginile revistei […]. Au fost semnalate influenţe târzii în scrierile lirice ale lui Ienăchiţă Văcărescu, Costache Conachi şi Ion Budai-Deleanu.» (p. 12).
(2) Direcţiei paradoxismului din poezia revistei «Noul Literator», reprezentată de lirici de talie euro-naţională – Marian Barbu, Gabriel Chifu, Daniel Corbu, Ioana Dinulescu, Ana Drăgoianu, Virgil Dumitrescu, Mihai Duţescu, Gela Enea, Adrian Frăţilă, Nicolae Dan Fruntelată, Liliana Hinoveanu, Liviu Florian Jianu, Dan Lupescu, Tudor Negoescu, Ion Pachia-Tatomirescu, Nicolae Petre-Vrânceanu, Spiridon Popescu, IonSorescu, Ştefan Tunsoiu, Traian Vasilcău ş. a. –, i se relevă „în complementaritate“ diasporeana poezie valahă neoliteratoristă
(desigur, antologatorii nu ţin seama de paradoxul diasporean-pelasg > valah din Dacia – Nord-Dunăreano-Pontică şi Sud-Dunăreano-Balcano-Anatoliană, până la „capul Daciei“, „cap-à-Dacia“ > Capadochia / Capadocia –, cel puţin „din Dacia lui Burebista / Regalian, strănepotul regelui-erou, Decebal“, şi de „totalitatea comunităţilor pelasge > valahe, monoteist-zalmoxiene“, dispersate după căderea / distrugerea capitalei Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, Sarmisegetusa, din 11 august 106, şi alungarea populaţiei Daciei de către împăratul Romei, Traian, în spaţiul vest-european, nord-african şi asiatic-minor; ori paradoxul vitregei istorii a Daciei noastre printre roţile dinţate, îmbinate la Dunăre, ale imperiilor antice, evmezice, moderne şi „mascat-contemporane“, nu înseamnă că poţi fi considerat diasporean, cel puţin tu, poet din Republica Moldova, ori din Bucovina-de-Ucraina, sau din Banatul-de-Serbia, din Timocul-de-Bulgaria etc., tot aşa cum, este absurd să fie considerat poet din diaspora vreun valahofon din stalinistul „ţinut maghiaro-secuiesc“ de azi, din judeţele Covasna şi Harghita, unde politicile udemerist-budapestane din ultimul sfert de veac au făcut să dispară majoritatea copleşitor-valahă de-aici, din inima Ardealului, evident, cu complicitatea corupţilor şi a „mafiot-idioţilor“ conducători / parlamentari ai României, din 1989 încoace),
poezie a diasporei valahe pe deplin sincronizată nu numai cu cele din Patrie, ci şi cu mişcările, cu ideile „revoluţionare“ din literaturile majorităţii popoarelor (din „Americi“, prin Eurasia, până în Australia), graţie comunicării planetare ultrarapide a autorilor prin Internet : Theodor Damian (New York) cultivă un bine-temperat paradoxism de sub peceţi de Creştinism cosmic (metaforă / sintagmă „mircea-eliadescă“ sub care se ascunde de fapt bimilenarul Zalmoxianism al Pelasgimii > Valahimii Daciei), unde «vacile Domnului cu aripile roşii / învaţă să zboare» (Cândva voi trece hotarul acestei munci, p. 19), unde «big-bang-ul este un cerc, / este cercul redus la esenţa ultimă» (Ca apele Menecaduzei, p. 17) etc.; Nicolae Dabija (Chişinău) aduce în spaţiul liric-valah „un suflet bucuros“ «ca o biserică în care a intrat Dumnezeu» (Nădăjduiri, p. 22), desigur, nu cel de la vivisecţia vreunei privighetori (cf. «Privighetori împăiate», ibid.), ci de la propriul arhanghel „gârbovit“, «ca un hamal într-o gară, / de greutatea aripilor […] / arse de mucuri de ţigară», voite cândva a fi fost «arse de fulgere şi de stele…» (Arhanghel îmbătrânit…, p. 21); şi Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) abordează paradoxul înger-păzitorului – ce, în registrele nocturnului / genunii, îl obligă „să se apere gingur“ («Îngerul meu păzitor / încă n-a învăţat să zboare / fără de aripi; // cât e ziua de mare, / e nevoit să alerge / în urma mea; // spre seară, ob osit, / cade frânt, din picioare; // astfel, noaptea, / trebuie să mă apăr singur / cum pot.» – Fără de aripi, p. 25); Ion Miloş (Sărcia-Banatul-de-Serbia / 16 februarie 1931 – 5 decembrie, 2015 / Malmö-Suedia), cel ce bea «laptele stelelor căzătoare» (Lumea de mâine, p. 31), supune lumea unei atente radiografii lirice spre a-i releva scopul – căci scop «nu poate fi banul / şi puşca încărcată, / societatea de consum» etc.: «Scopul lumii / Dacă nu e Omul / Din carne şi din oase, / Cu libertatea vie pe masă, / Atunci nu e nimic – / O floare de păpădie în fereastră.» («Scopul lumii», ibid.); Slavco Almăjan (Novi Sad), inventatorul paradoxistului „labirint rotativ“ (desigur, tot cu „ieşirea prin cer“, cum s-a mai spus), pare a fi descoperit, în ultima instanţă a serii „ieşirea din cerc“: «Ce geniu blestemat eşti tu – spuse cel de după colţul casei –, / Nici nu mă miră faptul că îţi sare şarpele din carte, / Că istoria aleargă după tine cu tălpile goale. // […] Nu vezi că până spre seară vom ieşi din cerc: / De aceea, nu căuta gândurile tale în poezia mea.» (Arta de a ieşi din cerc, p. 37); Ioan Baba (Novi Sad), după ce îşi face ieşirea din distihuit-chişinău-ita „ureche a timpului“, chiar „se aşază şi «la Masa Timpului», spre „a încremeni într-o poză dacică“, evident, «la Înălţarea Sfintei Cruci», în Bucovina criticului Adrian Dinu Rachieru, «într-o clipă de străluminare […] / ca galbenul de Pătrăuţi», şi constată, tot în spiritul înalt-estetic al paradoxismului, că «vorbele răsună-n nouă ceruri», că «întrebările se deschid fără oprire» şi «Bucovina cu nesaţ răspunde, / Tocmai aici, unde stătea Brâncuşi, / Lângă prima biserică a lui Ştefan cel Mare» (La masa lui Ştefan cel Mare, p. 40 sq.); Adam Puslojić (Belgrad) conjugă la „superbul mod liric“, în poemul dedicat «Vărului nostru mai mare, Mihai Cimpoi pre nume», paradoxurile istoriei privind ţările moderne / contemporane – România, Serbia, Moldova etc. – ivite „cu voia imperiilor“ în spaţiul strămoşesc al Daciei:
«Las-o naibii de formulă ! Viaţa nouă / ne este acum mai potrivită şi la fel / de demascată precum o zeitate naturală, / din raza de soare şi firul de iarbă, // Vezi tu, vărule Mihai, unde ajungem / dacă tot stăm mult pe gânduri grele, / atunci când Domnul nostru încă este / binevenit la noi în încăpere. // Şi tu poţi să procedezi la fel atunci / când poate observi ceva fals, neinimos, / în adâncul străvechi al Serbiei de Jos, / azi, în lume întemniţată de violenţă… // Dar iarăşi va fi un infern fructuos / pentru această ţară care cu a ta demult / înfrăţită este şi Tu, vărul bun al Ei, / tot un Eu vei fi în sufletul meu ocult.» (O formulă şi de Hermes uitată, p. 51 sq.);
cărora li se mai alătură: Eugenia Serafini (Roma), Valentina Atanasova (Nicolaevo-Plevna / Bulgaria) ş. a.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*