DOI FRAŢI-POEŢI – DOUĂ DESTINE. ELEMENTE EMINESCO-ROMANTICE, ÎN OPERA POETICĂ A FRAŢILOR DAN ŞI EMIL BOTTA

20.09.13 by

Orice ar zice (sau, mai exact, ce n-ar zice şi nici nu zic!) istoriile literaturii române, din ultimul veac (de la George Călinescu, Eugen Lovinescu, Ion Negoiţescu, dicţionarul lui Mircea Zaciu ş.a.) – şi până la aceea a lui Alex Ştefănescu şi, mai cu seamă, la cea extrem de subiectivistă şi cu grave deformări de ordin axiologic, a dlui Nicolae Manolescu!), Adjudul, ca şi Răşinarii Sibiului, este un loc special, în România: dacă Răşinarii Sibiului i-au dat, ca spirite superioare, pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran – Adjudul a dat, egal, României/Valahiei două Duhuri alese: pe Fraţii Orfici – Poeţii-Fraţi DAN şi EMIL BOTTA.
Amândouă, după opinia noastră, aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – dar reverenţa lor neînsemnând, nicicum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah.
Da, două valori apropiate, prin caratele talentului, harului artistic – doi fraţi, pe care i-a născut, aici, la noi, în Moldova de Mijloc, zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi Trotuşului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text apărut în “Prodromos”, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.
Prin Înalta Voire a Dumnezeului Celui Mare şi Bun, cele Două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc s-au născut într-o familie de medic – tatăl fiind THEODOR BOTTA – şi al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – AGLAE – al cărei tată, FRANCESCO MARIA FRANCESCHI (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) – era corsican de origine. Adică, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNĂ”!). Din câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Se pare că bejenia familiei Franceschi a început chiar de pe acele vremi.
…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi, puţini români ştiu că Emil Botta a avut un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi, studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrăbiţi, pe când cădeau zăpezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediază frivol şi abandonează misterului cosmic, ziarele vremii, pe acest Pontif al Frumuseţii, al Incantaţiei şi al Fervorii:
“(…)De departe sună cornul, /Cornul serii, cornul mării, /Cornul surd al întristării, /Cornul mării, cornul serii, /Cornul jelei şi-al pierzării!
(Cornul mării, cornul serii)
…A se observa, extrem de clar, preluarea motivului eminesciano-romantic, cu valenţe —uranico-thanatice, al “cornului”-punte de eros, spre mediul selenico-thanatic (“Mai departe,mai departe,/Mai încet, tot mai încet,/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.//De ce taci, când femecată/Inima-mi spre tine-ntorn?/Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine, vreodată?” – cf. Mihai Eminescu, Peste vârfuri) . “Cornul” danbottian (“Cornul jelei şi-al pierzării!”) conţine, la nivel semantic, aceeaşi orficitate fascinantă, precum la Eminescu – dar are, din păcate, şi un plus de deznădejde, provenit dintr-o mai insistentă ancorare în ontologia terestră (care stă sub semnul dublu direcţionat semantic, zbatere existenţială-stingere:“seară”-“mare”).
Sau, tot întru lira Eminescului:
“Muge-adânc un cerb în codru, /Codrul freamătă adânc, /De vânt crengile se frâng, /Muge-adânc un cerb în codru, /Muge-adânc şi nu e modru/Gândurile să-mi înfrâng.//Muge cerbul singuratic, /Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung;/Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic, /Nu pot jalea să-mi alung.//Muge-un cerb, Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – cf. Dan Botta – Muge-adînc un cerb în codru.
Motivele eminesciene ale “codrului”, ca topos sacru şi, respectiv, al “buciumului” hermetic, motive care acţionează în câmpul semantic al frământărilor cosmogenetice, sunt păstrate, cu anumită rezervă personală de viziune, de către adjudeanul nostru. “Codrul freamătă adânc” – spune DAN BOTTA, înţelegând, prin “freamăt”, frământarea cosmogenezei interiorizate, întru premoniţia morţii-toamnă (“Peste codrul singuratic/Cade viforul tomnatic,/ Nu pot jalea să-mi alung”) – atunci când Eminescu, demult, nuanţase, întru cosmogeneză nuntită cu etnogeneză-valahogeneză, în Scrisoarea III: “Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium”. De observat cum “singurătatea” neo-romantică şi egotist-subiectivă a lui DAN BOTTA – pornise dintru un Eminescu care îşi vedea etnogeneza feerico-mioritic: “freamătul” codrului şi glasul de bucium nasc, la Eminescu, violenţa sublim-reactivă, a unui neam valah, despre care, azi, nu mai ştim aproape nimic… – un neam valah al “armei” reactive, dar şi al existenţei întru lumină cosmică, un neam închinat Soarelui şi Lunii, stelelor etern-lucitoare (“coifuri lucitoare”) şi cometelor-“capete pletoase” etern-trecătoare şi etern-vaticinare/mistic-revelatoare (“ies din umbra-ntunecoasă”):“ (…) la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”.
Pe de altă parte, amestecul de thanatic şi orfic, prin reactivarea “buciumului” aminic (din poemul Peste vârfuri), aproape că şochează, la DAN BOTTA (poemul Muge-adânc un cerb în codru), prin fidelitatea faţă de semantica eminesciană: “Echo duce tânga-i lung, /Glas de bucium lung-prelung”.
Ceea ce surprinde, oarecum, la DAN BOTTA, în acest poem, este devierea-degradarea semanticii atmosferei cosmice a “buciumului” şi a “codrului”, până la simbolistica –întunecării spirituale-uitării, semnificată de “batistă” (“Plânge-n nori ca-ntr-o batistă”) – şi, ca urmare, se înregistrează o importantă deviere a încărcăturii mitologice a Dianei-Artemis (eminesciene), zeiţă a Lunii, soră, luminător-săgetătoare (deci, apocaliptic-demiurgică şi spiritual-iluminatoare -), a lui Apollon-Soarele, zeiţă care, prin îndoirea-arcuirea mâinilor, defineşte-închide, la modul demiurgic, bolta lumii create (“Ah! acum crengile le-ndoaie/Mânuţe albe de omăt, /O faţă dulce şi bălaie, /Un trup înalt şi mlădiet.//Un arc de aur pe-al ei umăr, /Ea trece mândră la vânat/Şi peste frunze fără număr/Abia o urmă a lăsat“ – cf. Mihai Eminescu, Diana) – către o Diană a lui DAN BOTTA, care Diană danbottiană se deplasează, clar, spre câmpul semantic al Maicii Cosmice (Maica Domnului Hristos-MATER SELENE, MATER SUSPIRIORUM, MATER TENEBRARUM, MISTICA MATER FERTILAE ET FECUNDA/ALMA MATER): “Diana Doamna Lui din ceruri”. “Întristarea” ei/Doamnei din ceruri nu are, însă, valenţe soteriologice, ci, mai curând, rămâne la stadiul de expiatoare cosmic-autosacrificială: “(…)Diana Doamna/Lui din ceruri se întristă, /Plânge-n nori ca-ntr-o batistă, /Muge cerbul. Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă”. Dar, în mod evident, “cerbul” care “mugeşte”, cu tot pesimismul manifest al lui Dan Botta, se înscrie şi rămâne în câmpul semantic al Copacului/Stâlpului Logos-ului Ordonator-Cosmic. Al Parashabdei – Sunetul Întemeietor-Demiurgic. Adică, păstrează semantica originar-aminică: cf. M. Eminescu, Povestea Codrului: “Împărat slăvit e codrul,/Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/Codrului, Măriei sale.//Lună, Soare şi Luceferi/El le poartă-n a lui herb,/Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb” – dar şi cf. M. Eminescu, Memento mori: “Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groși, cu frunza deasă,/Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă (…)Sara sună glas de bucium și cerboaice albe-n turme/Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme (…)”. Neamul Românesc este echivalent cu Stâlpul (Brâncuşian!) Central al Cosmosului (Muntele MERU!), echivalent cu Forţa Demiurgiei Cosmice – şi i se deleagă, de către divinitatea uranică – Forţa Cosmogenetică.
Tristeţea Eros-ului din versurile danbottiene “Nicicând toamna/N-a mai fost atît de tristă” – păstrează ceva din demiurgia mistică, conţinută în celebrul verset eminescian: “Totuşi este trist în lume”, din finalul “Florii albastre”.
… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI, în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca DAN BOTTA să fie dat uitării, numai pentru că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri naţionalist-legionare – nu este drept să fie aproape complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit, înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un Înger Traducător, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade şi alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirică a lui Edgar Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul 1944, DAN BOTTA începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină, care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că DAN BOTTA a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui Dumnezeu.
…Mai mistic: DAN BOTTA (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului, din Maramureş” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitatea neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!
DAN BOTTA este, alături de Mihai Eminescu, de N. Densuşianu şi Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul Românilor, ROMÂNII-VALAHII, ca expresie de Duh! – nu alcătuiesc, în existenţa lor de sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu DAN BOTTA – răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf. Mircea Eliade, idem. Şi afirmă, demonstrând meticulos, la nivel de lingvistică şi mitologie, că VALAHII sunt, prin strămoşii lor daci, ETNODEMIURGI TEREŞTRI (a se vedea studiile tracologice ale lui DAN BOTTA – neagreat de învăţăceii impostorului Lucian Boia: cf. Bogdan Neagota, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, în lucrarea Dacismul şi “fenomenul originar”, în studiul culturii populare: “<> era, pentru Dan Botta, chintesenta întregii Europe rasăritene, <>, bântuită în imaginaţia poetului de fantasmele uni trecut exemplar (Apollo şi Dionysos, Orfeu şi Zalmoxis”)..
…Şi, tot din mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că DAN BOTTA era VÂNĂTOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Şi, iată dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:
“(…)Nu credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei “învăţături” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică, atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din CANTILENĂ: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa… ”
(…) Dan Botta avea mare slăbiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră, pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el, peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.
…Cu puţin înainte de despărţirea de Eliade (şi, la nu multă vreme, şi de lume!), l-a luat deoparte pe Magul Eliade şi i-a şoptit: „<<... Dar mai lin, dorule, lin,/ Că p-aici îi loc strein...>>”. Este şi maniera Aminului Valahilor, de a doini, cu amar şi “dor fără saţiu”…!!!
Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: “<>, reluă el după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă…>>. August 1942. Era printre cei care înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.
***
…Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele Pământului. Rolurile Ion Nebunul, din Năpasta lui Caragiale – precum şi Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodată, de nimeni altul: doar să…”înconjori”, reverenţios, pe lângă Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!
…Se naşte, cum am zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi Dan – …se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan: pleacă “pe partea cealaltă”, în 24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice fiind la…Bucureşti!
… Visând, de mic copil, să devină actor – fuge de acasă, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de interpretare unică (Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi… Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirică unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.
Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan – şi mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu până la…Minulescu!) al generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… – aveau un adevărat cult.
…Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filosofia trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
…Orice actor de geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de Mistica Nordului (cf. p. 197, Noapte din Andersen: “Cumplite-s aceste misterii: aicea, tu, moartă,/şi afară-n tenebre, vikingii pândindu-ne casa”), dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi… – prin CUC, pasărea singurătăţii, dar şi a reversibilităţii metanoice – …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către Misteriile Thanatice şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea” şi “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” ŞI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI, prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):
“am înlemnit/la vederea cucului,/un cuc de pripas/la casele noastre./ce mai cuc sărac/ i-am văzut şi faţa/slăbita, sleită./eu cu jonglerii,/eu cu clovnerii/încerc să-l încânt/cu vânt cucu vânt./să-l distrez cu nimic/pe Fluieră Vânt/Frig în ochi îi arunc/din ulcioare de cucută/îi dau să bea,/ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …/eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)
…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”, şi “sărac cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPT! ÎMPĂRAT AL DUHULUI…!!!
…Opinia noastră este că şi Emil Botta (ca şi fratele său, Dan!) îi datorează acel “primo movens” al Poeziei sale – lui MIHAI EMINESCU!
Nu mai departe decât în poemul mai sus-citat, Fachir, Emil Botta urmează, cu originalitate îmbinată cu smerenie, învăţătura eminesciană (inclusiv cea conţinută în numela Sărmanul/[”FACHIRUL”] Dionis!): actul artistic este întemeiat şi pus în lucrare doar prin îmbinarea armonică a ludicului umano-orfic (“Fluieră Vânt”) cu sacrificialul şi sacralul. Ceea ce Eminescu numea “Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate”, din prima ars poetica eminesciană – finalul poemului Epigonii (unde “jocul” sugerează latura ludică a actului artistic, iar “icoana+glasuri tremurate” trimite, direct, la sacralul autosacrificial creştin) – Emil Botta foloseşte îmbinarea de “clovnerii/jonglerii” (deci, ludicul, cu efecte dedus-transcendente!), cu “fachirul” pneumei cosmic-sacrale (“cu vânt cucu vânt”/Cuvântul Demiurg, prin CUCUL Reversibil/Resintetizator de Lumi, prin CUCUL Crucificat întru Misterul Demiurgic al Primăverii!), “culcatul” întru “cuiele/raze” ale Revelaţiei şi Înviatul Martiric, întru cosmicul nebulos, cosmicul înviat ciclico-spiralat, dintru noua cosmogeneză – de sub semnul Crucii-SAPĂ şi evoluând dinspre “stele fumegânde” spre “focuri crescânde”: “ulcioare de foc îi întind/pe pat cu cuie îl culc,/fac din cuc fachir,/lopeţi de pământ/arunc peste el/şi stele fumegânde/şi focuri crescânde …” Rezultatul este Opera-Poezie/Răstignirea Orfică – disjunsă, major, de personalitatea terestră a Poetului.

Expresionismul, trăirismul şi neo-modernismul “pierdutului” şi carnavalescului Emil Botta i se topesc acestuia (în bulboanele propriei fiinţări expresive!), treptat şi cu înalt rafinament eminescian, până vede nevăzutele/esenţele – în ROMANTISM (împrumută de la Eminescu nu doar viziunea, ci până şi vocabularul: “vrajă”, “muri”, “lună”, “suspin de ape” etc.!): “De m-ar atinge vraja/romanticei păduri!/Şi brazii să-şi înalţe/întunecaţii muri” (cf. Comentariu la o viaţă pierdută).

Până şi viziunea asupra lui Lucifer împrumută enorm, din punct de vedere al semanticii evolutive a poemului, al topicii şi al vizionarismului, din Luceafărul eminescian: “Făt-Frumos Isus peste Ape/te uită cum trece. Apa suspină./Domniţă Trestie, te înclină/când trece Domnul./(…)Cu imaginea eretică a lunei aproape,/vieţuiesc, rătăcesc./Oh, singurătate de argint,/spânzurato de cumpăna fântânelor,/ lună, lună, zână a zânelor,/nu mă vrăji./Încă mai am o brumă de cer,/o fâşie de noapte,/o stea – dacă pier” (cf. Lucifer). De observat că Emil Botta pricepe nemăsurat mai mult decât criticii lui Eminescu, din funcţia eminesciană a Lunii-Zână-a-Zânelor, a Trestiei Bidirecţionate (Ontologico-Psihopomp) şi a Fântânii Transcendente, ba insistă chiar şi asupra colaborării lui Lucifer cu Mumele Elementarităţii Cosmice şi cu Duhul Lumii şi cu cel al Omului Cosmic (“Frumoase ceruri, nobile ape,/atât de nobile că setes mi-o mint!”). La un moment dat, pare că intuieşte, mirabil, până şi FAŢA CRISTICĂ a lui Lucifer (“Deschide-te, mormânt arzător”/Făt-Frumos Isus peste Ape/ te uită cum trece”), valenţele luciferice, fortificatoare pentru om şi izbăvitoare pentru cosmos, ale acestuia… – …numai că, spre deosebire de cosmico-dinamicul Duh Valaho-Eminescian – înneguratul Poet Emil Botta preferă să zăbovească/tândălească, extatic şi molatic, la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre clarobscur şi lumină. Rezultatul este, mai curând, REVERIA, decât MÂNTUIREA!

…Ceea ce impresionează, încă şi mai mult, la Emil Botta, în ce priveşte gena sa eminesciană – este aplecarea sa, profund incantatorie şi cu valenţe apotropaice, asupra istoriei eroice româneşti medioevice (incantaţie parcă mai primitiv-orginară, chiar, în ritmarea ei exterioară – decât a Maestrului-AMIN!). Rămân, adânc, în memoria noastră sentimentală, poeme precum: p. 383 – Bocetul al lui Ion Vodă Armanul, mai numit şi cel Cumplit, Răstignitul Valahiei, pe patru cămile, de către turci, după bătălia pierdută, de la Roşcani-Finţa/1574 (“M-au întrebat /că de ce moarte am murit,/ce de patimi am suferit./Pe mâna cămilelor m-au dat/şi numai sufletul meu neadormit/ştie ce-a pătimit. /Iară sufletul meu /în judecată le-a strigat/pe câteşipatru cămilele/care sufletul/de trup l-au depărtat,/pe cocoşatele/pe care cu sângele meu le-am zugrăvit/în sânge tot, le-am împodobit (…) Cămaşa de piele/nu le-au putrezit, ciolanele nu s-au risipit,/ele, ciolanele,/au înflorit”), Pe Câmpia Turzii (unde a fost asasinat Mihai Viteazul/1601) – p. 211 – (“…Şi blestematul şi procletul Iacob Beuri, valonul,/ca un demon fuge din cort /Adevăr spui că Mihai dormea dincolo, mort, că a fost împlinit sacrilegiul, că smulsă e împărăteasca viţă?/ Nu, stelelor, nu aveţi de ce roşi,/nici voi, căpăţâne de criţă,/lefegii şi pigmei, /sperjurul fiind trăsătura voastră de căpetenie, / actul prim al catehismului vostru./Vă sperie luminatu-i leş,/ căci împăcată eşti, omenire, cu stricăciunea şi moartea,/dar cu moartea morţii, ba”), Iacob Beuri, valonul (numele mercenarului valon care l-a străpuns, laş, pe Mihai Viteazul cel singur, în propriu-i cort, de pe Câmpia Turzii: “Oh, Mihaiu, stângaciul,/ne-ar fi zdrobit, el, Măreţia, Retezatul, Copaciul” – p. 241– după vorba cronicarului: “Şi căzu trupul cel frumos [n.n.: al lui Mihai Viteazul], ca un copaciu…”) – şi, mai cu seamă, Misail Călugărul şi Simion Dascălul – p. 470 (doi dintre cei trei copişti, interpolatori în pasajele cronicii lui Grigore Ureche, crunt calomniatori, hulitori şi blasfemiatori ai Neamului Valah, în folosul altor neamuri vecine!): “Vai vouă Misaile,/ tristeţi şi bureţi (…) Ce fel de călugăr eşti Misaile?/Ce hram porţi Misaile?/(…) Şi tu Simioane Dascăle/ce mutră ai?/ Ce isoane ţii tu/Simioane?/Voi sunteţi fum, vai vouă, fum.//(…) Voi sunteţi, vai vouă,/vânzarea neamului vostru./Şi încă şi mai rău:/sunteţi Misail,/sunteţiSimion,/tristeţi şi bureţi, vai vouă!”).

Dacă ar fi să tragem o concluzie, în legătură cu influenţa Eminescului-Aminului, asupra Poeziei celor doi fraţi Botta – am putea sintetiza, parţial, deocamdată, o deosebire evidentă: Dan Botta eminescianiză, adânc, preponderent la nivelul formei – pe când Emil Botta eminescianizează, cu precădere, la nivelul ideatic, al conţinutului. Dar ambii fraţi îl urmează, cu zel de neofiţi, pe Eminescu, ca pe o Călăuză Mistică, pe tărâmul Mitologiei Daco-Valahe!!!

…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu (care se pronunţă, insistent şi cu o violenţă cu totul nefirească, şi împotriva Aminului Românilor…!) – face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta, E. A. Poe şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de autodegradare prin viciu! Ca şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor “romantico-postromantici”!
…Este, fireşte, şi cazul lui EMIL BOTTA!
…Nu-l putem părăsi, pe Emil Botta, printre opiniile “oiştene” – deci, ne vom resorbi, taumaturgic şi soteriologic, în Dorul lui fără Saţiu, pentru a fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru Magii noştri adjudeni:
“De un dor fără saţiu-s învins/şi nu ştiu ce sete mă arde./Parcă mereu din adînc,/un ochi răpitor de Himeră/ar vrea să mă prade./Şi pururi n-am pace,/nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,/izvoare sub lună, ori dornică ciută,/nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută./E atîta nepace în sufletul meu,/bătut de alean şi de umbre cuprins…/Un dor fără saţiu m-a-nvins,/Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu…”
…Sperăm ca această “sete meree”, de necuprins/”dor fără saţiu”, să nu se stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!). Şi, mai ales, tragem nădejdea să-i “învingă setea meree” pe Poeţii locului şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Doru Tascau

    Multumesc pentru acest demers; istoria trebuie stiuta dupa modeleul evreiesc: ¨din gura-n gura¨; altfel martori nu mai sunt si avem parte de istorii scrise de altii.

Leave a Comment

*