Documente medicale – şi istorice – zac, necunoscute, în arhive

14.12.12 by

Documente medicale – şi istorice – zac, necunoscute, în arhive

 

Până la realizarea acestui interviu despre istoria

prof.-univ.-Ioan-Caprosu

ascunsă a şcolii de medicină din România a fost drum lung şi anevoios. Nu a fost însă de ajuns să ştiu că undeva, printre munţi de hrisoave şi privilegii domneşti, trudeşte, aproape necunoscut publicului larg, un savant (nu o declarăm noi, o spun alţii, din instituţii prestigioase ale lumii!), profesorul universitar Ioan Caproşu. Până să-l cunosc, credeam că nici nu mai există la noi astfel de oameni preocupaţi de istorie, de adevăr, de cercetare, angajaţi într-o corvoadă pe care mulţi ar considera-o inutilă. Apoi, tema în sine este, pentru jurnalist, extrem de aridă. Căci nu este vorba despre istoria recentă, accesibilă – mult prea accesibilă – şi superficială adesea, precum pleava ridicată la suprafaţă

cabinetul-profesorului

de vânt. Textele descoperite, traduse cu migală şi reintroduse în circulaţie de către misteriosul cercetător dau samă despre începuturile spitalelor şi despre forme de organizare pe care, grăbit, le-am considerat adesea depăşite, despre vremuri când domnii din ţările române se mai îngrijeau şi de bolnavi, politici sociale, reforme economice şi, în general, de bunul mers al lucrurilor. Şi vorbim despre documente scrise în slavonă, în chirilică, pe hârtie sau pergament, uneori greu lizibile, parţial distruse. Adesea e aproape un miracol că astfel de documente, ce zac ascunse cine ştie pe unde, ajung, după legi necunoscute nouă, la lumină. Şi mai este o ciudăţenie…

b. cabinetul profesorului

Despre dl profesor universitar Ioan Caproşu, căutător neobosit în arhivele României şi ale lumii, autorul seriei de volume Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, cel care a adus la lumină, a descifrat şi a tradus pe înţelesul nostru mii de hrisoave şi privilegii domneşti, am aflat prin mijlocirea scriitorului şi pictorului ieşean Vasile Ilucă.

Primele întrevederi au fost cordiale, dar reci. Nu era de ajuns ca eu să fiu convins de utilitatea unui interviu pe această zonă aridă. Mi-au venit în ajutor propriile cărţi. Le-am trimis profesorului şi, după ce le-a citit, a urmat şi sentinţa: „Da, sunt de  acord să discutăm despre istoria medicală a Iaşilor… Vă rog însă să ascundeţi aparatul acela care înregistrează tot. Dacă-l văd, mă intimidez…“

M-am conformat. Cu primul prilej când am revenit la Iaşi, am ascuns cu grijă reportofonul şi am bătut sfios în uşa de la cabinetul profesorului Ioan Caproşu. Eram sigur că dânsul nu o să vadă „urechea“ ascunsă. Dar n-am gândit că nici microfonul „nu o să audă“ tot ce va fi mărturisit. Sub chipul întâmplării, din umbră, „ceva“ – poate o lege ascunsă a firii – a vegheat şi cu acel prilej.

 

Amatori se găsesc, profesionişti mai greu

 

Domnule profesor, aţi amintit într-o discuţie preliminară despre istoria medicală a Iaşilor, ascunsă încă în documente de arhivă necercetate. Ce momente sunt importante pentru a configura această istorie?

– Sunt multe. Acum sunt cu volumul IX în stadiul de bun de tipar şi cu volumul X din „Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi“ în lucru (menţionăm că interviul de faţă a avut loc în 2009). Şi sigur o să-l termin dacă nu mai vin dl Iftimie Nesfântu şi cu dl Vasile Ilucă la mine ca să discutăm despre istoria medicală a Iaşiului… Din păcate, cercetători care să se ocupe de o asemenea problematică nu prea mai sunt; au fost câţiva, dar… Unii se ocupă de istoria medicinii şi de o perioadă nouă sau chiar foarte nouă.

– Şi totuşi, ceilalţi cercetători de ce nu vizează perioade mai vechi, despre care s-a scris mai puţin sau deloc?

– Dle, se întâmplă că nu ştiu paleografie chirilică şi din cauza asta ei nu au acces la documente. Practic, până la 1860 nu e nimic făcut… Nu pot citi izvoarele, nu pot citi documentele. Şi este păcat. Uitaţi-vă, a scris cineva Istoricul Spitalului „Sf. Spiridon“. Autorul e amator. Foarte sârguincios dealtfel. Ceilalţi – căci mai sunt încă doi trecuţi pe copertă – n-au nici în clin nici în mânecă. Dacă ar fi pus şi ei umărul – căci sunt medici – poate ar mai fi fost ceva. Cartea conţine material bun, dar nu este ce ar trebui să fie, nu are nivelul ştiinţific necesar. Din păcate, pentru Spitalul „Sf. Spiridon“, cu ea rămânem. Ce se întâmplă?!

 

Avem o arhivă extraordinară despre Spitalul „Sf. Spiridon“. Extraordinară…

cum-arata-un-document

 

Adică…?

– Este nu numai arhiva propriu-zisă a spitalului de când a pornit unitatea, din 1756, să spunem, când un anume boiernaş, pe nume Ştefan Bosie, face mânăstirea „Sf. Spiridon“ şi după aceea, imediat, şi spitalul. Este acolo, în acele documente, o întreagă radiografie socială, politică, economică, etno-istorică a epocii…

La 1756?!

– Da. Dar staţi, să vedeţi cum e. Începe acest boieraş să cumpere teren pe la 1754 – sunt documente – dar biserica propriu-zisă e târnosită în 1756, şi foarte curând în mănăstire va funcţiona şi spitalul…

Din câte înţeleg, pe atunci ritmul construcţiilor nu trena ani şi ani, cum se întâmplă în zilele noastre…

– Domnule, erau serioşi; o să vă arăt câteva documente de epocă, noi îi numim peiorativ şi greşit „fanarioţi“ sau mai ştiu eu cum, dar aceştia nu scăpau din vedere nici un detaliu…

Ce s-a întâmplat mai departe, odată ce a fost finalizată clădirea pentru spital?

– Ei bine, în spitalul acesta a fost – cum să spun eu?! – nucleul în jurul căruia s-a cristalizat activitatea medicală din Moldova. S-au adus medici serioşi, din Vest, avem numele acestora, ştim care era leafa lor, când se dădea mâncare bolnavilor, ce alimente se cumpărau şi cât costa fiecare, şi de unde proveneau banii, care erau materialele sanitare, cum era organizată activitatea spitalului şi aşa mai departe.

Probabil, sunt şi contracte, corespondenţă, înţelegeri cu medicii respectivi…

– E foarte complicat… Vedeţi dv teancul acela, cu verde?! Acolo sunt documente privitoare la istoria oraşului Iaşi… Şi care, practic, aduc la lumină istoria medicinii ieşene…

 

Spitalul mai bogat decât boierii

 

– Am să vă citesc aici – tocmai am primit de la tipografie şpalturile astea pentru corectură – era un Privilegiu printre ele… da, mi l-au adus…

Iată, ascultaţi ce spune – ce scrie: Samă mănăstirii Sfântului Spiridon de venituri şi cheltuieli pe un an, de la începutul lui dechembrie 1799 şi până la sfârşitul lui noiembrie 1800. Ne aflăm aşadar la mai bine de 40 de ani de la înfiinţarea mânăstirii şi spitalului. Şi o să trageţi dv – şi cititorii – concluzii despre cum erau organizate atunci lucrurile astea. Uitaţi-vă! Veniturile mânăstirii erau, după cum o să vedeţi imediat, la un loc cu cele ale spitalului. Toată înşiruirea aceasta de la începutul actului sunt moşiile pe care complexul mânăstire-spital le stăpânea, începe cu Blăjeşti şi se termină cu Hreaţca: Blăjeşti, Chetrosu, Cotnari, Dumeşti, Avrămeni, Balotina, Tg. Frumos, Vădurele, Orhei, Bumburele, Ruşi, Bălţi, …Hârlău, Bolotina, Onceşti, Roman, Huşi, Bacău, Ocna, Fălticeni, Ştefăneşti, Hreaţca… Erau moşii răspândite în toată Moldova, şi dincoace şi dincolo de Prut… Era o epitropie stabilită de domn, din boierii cei mai de frunte…

Şi toate veniturile acestor moşii curgeau către mânăstirea „Sf. Spiridon“?

– Către spital curgeau, numai către spital. Şi nu erau doar acestea… Încasau pogonăritul, venitul Galaţiului, dajdia ţiganilor căldărari, aşa, goştina, chiriile dughenelor pe un an…

***

Profesorul vorbeşte încet, ca pentru el.

Parcurge şpalturile primite de la tipografie, le citeşte, se opreşte la fiecare greşeală strecurată în text şi o corectează, rosteşte apoi, parcă în semn de mulţumire unui zeu nevăzut, acel aşa, bifând încă o eroare îndreptată în manuscrisul pe care va trebui să dea bun de tipar.

Urmărindu-l, şi urmărind şi textul descifrat de profesor cu migală şi răbdare, un text greu lizibil, mă întreb oare ce anume este incredibil: faptul că la vremea aceea, anul 1800, un domnitor fanariot acorda atât de mare atenţie spitalului şi poruncise ca în actele administraţiei domneşti să nu scape nici un amănunt cu privire la statutul doftorilor? Ori că în zilele noastre, un profesor universitar şi cercetător motivat se apleacă asupra documentelor de arhivă cu o grijă ce depăşeşte uneori pe cea a doctorilor de azi pentru pacienţi? Să fi migrat, ascunse, pasiunea şi simţul datoriei de la medicii de altădată către alte profesii?

Cercetătorul pe care-l am în faţă pare să fi depăşit 70 de ani. Şi cu toate astea, degajă forţă interioară, rigoare, respect pentru valori morale, pentru cultură. Cuvintele rostite cumpătat, adânci ca şi hrisoavele din care citeşte, trezesc amintiri de demult.

Reportofonul nu „a auzit“ chiar tot, şi nici eu. Însă de câte ori profesorul a crezut că un cuvânt arhaic poate fi mai puţin cunoscut l-a pronunţat atât de clar, încât să nu lase nici un fel de dubiu. Mă temeam să nu greşesc reproducându-le inexact, dar nu a fost cazul. Doamne, şi atât de frumoase sunt cuvintele vechi. Dicţionare de limbă românească arhaică nu prea sunt, ori dacă sunt, stau şi ele ascunse în tiraje mici, pe măsura grijii guvernanţilor de astăzi pentru cultură. Bani se găsesc, dar se duc pe alte cele…

Chiar şi fără comentariile adăugite privind degradarea societăţii contemporane ori prostituţia din mass-media, în interpretarea profesorului, lectura acelui „Privilegiu domnesc“ degaja tristeţe şi neputinţă. Ca un bocet stins ce însoţea pe ultimul drum cultura românească veche. Şi vedeam, ca într-o viziune, cortegiul funerar format din hrisoave domneşti şi alte înscrisuri ce se pierd în neant şi, în urma lui, profesorul – singurul aparţinător în viaţă al răposatelor documente. Şi mă gândeam la Bacovia, atât de actual, acolo şi în acea zi, mă gândeam la interminabilele ploi din oraşul plin cu morţi, la liceul care în tinereţea mea îi purta numele, nume schimbat apoi de politicieni „revoluţionari“, în Colegiul Ferdinand. Poetul eternelor ploi – şi al eternelor realităţi româneşti – nu era demn de o asemenea onoare. Printr-o paralelă îndepărtată, m-am întrebat cum se face că Omul ale cărui lucrări au fost premiate de atâtea ori, nu este nici măcar membru al Academiei Române. Cine să lupte pentru el?! Vinituri străine de neam, încondeiate zdravăn în cărţile lui, uitate astăzi de editori ce se dau de ceasul morţii că ei sunt români?! Era primăvară, mijlocul lui aprilie, şi peste „Iaşiul dealurilor albastre“, cum observa Vasile Ilucă, plouă continuu, monoton şi trist. (O menţiune se impune aici: deşi cu mare întârziere, în toamna anului 2012, profesorul universitar Ioan Caproşu a primit titlul de membru de onoare al Academiei Române.)

 

„Samă mânăstirii Sfântului Spiridon…“

 

– Şi spune la fiecare: „(…) Vasile Cheleş, chirie pe o dugheană până la 1800, Gheorghe Pascal Horelcaru – care vindea horelcă, adică rachiu – Dima Vodcariu – care vindea vodcă – Meier Jidov – vestminte, chirie pe un an…

Profesorul citeşte documentul ca şi cum l-ar fi parcurs prima dată, se entuziasmează ca un copil în faţa fiecărei descoperiri.

– Sunt de o minuţie fenomenală, asta încă nu-i nimic, totul este înregistrat… „(…) s-au dat plată trei lei de s-au boit un dulap în odaia doftorului…“ „s-au dat plată menderegiului pentru meremeturile – reparaţii adică – ce au făcut în spital“, „s-a cumpărat var prost pentru meremeturi“, „(…) trei lei s-au dat pe o masă şi alte scânduri pentru purtat doftorii“, „(…) s-au dat…, s-au cumpărat 100 de scânduri, s-au dat preotului …“ „(…) s-au cumpărat paie pentru spital, s-a dat plata prisăcarilor, s-au cumpărat ştiubeie, s-au dat cărămidarilor plata cărămizilor şi s-au tocmit să facă…“, „(…) s-a cumpărat vin vechiu şi s-a făcut spirt pentru spital, s-au dat doctorului Missir – era neamţ, dintr-o dată îl aveţi. Şi numele, şi una dintre atribuţii – fişa postului de astăzi, iată! Spitalul de aici patrona toată Moldova! Şi atenţie, noi citim acum un singur document, „Samă mănăstirii Sfântului Spiridon…, dar sunt sute de asemenea documente… (…) S-au dat doctorului Missir de s-au cumpărat trebuincioasele lucruri pentru şpiţărie de la Roman, s-au făcut trei rânduri straie de aba pentru bolnavi, …s-au cumpărat scânduri de brad şi s-au dat la meremetul casei doctorului Anghel“ – acesta era român – „(…) s-au făcut şase oghealuri pentru spital“, „s-au cumpărat untdelemn pentru spital, s-au cumpărat 200 de ocă săpun prost pentru spital – ei scriu sopon – s-au cumpărat 280 ocă fede – fidea – pentru spital, s-au dat pe rogojinile ce s-au pus prin… s-a dat pe meremetul“… Şi-acum, lefurile: „S-au dat 960 de lei vlădicăi – era un mitropolit grec, venit aici la mănăstire – s-au dat 1.200 lei doftorului Anghel, câte o sută de lei pe lună, s-au dat 600 de lei gerafului – acesta era chirurgul – câte 50 de lei pe lună, aşa… s-au dat 240 lei hipohirurgului – adică subchirurgului – s-au dat 120 de lei bucătarului mănăstirii…“ şi tot aşa, (…) bucătarului de la spital…, chelarului, aparului…, bărbierului, portarului… Vreau să vă citesc şi cât se cheltuia lunar pentru masa bolnavilor. Ca să vedeţi ce însemna la acele timpuri „privilegiu domnesc“, la 1799, decembrie…

Iată: „Constantin Alexandru Ipsilant Voievod – un domn fanariot, dar foarte harnic – confirmă daniile şi scutirile de dări acordate de domnul anterior mănăstirii şi spitalului Sf. Spiridon din Iaşi…“

Şi uitaţi-vă dv. ce urmează. Este extraordinar.

Ce dădea vodă spitalului?!

– Multe! Dijma din vii, Cotnari, Huşi etc., „venitul cântarului de pe alte târguri din ţară: Galaţi, Focşani, Chişinău, Botoşani a cărui venit al cântarului este dat cu diverse hrisoave“

„Acest venit să-l ia mănăstirea Sfântului Spiridon, cum anume se arată şi la condica visteriei, cu pecete domnească: însă şase bani la 4 ocă cantariatică – cât cântărea – orice fel de marfă va fi şi se va trage la cântar, iar fiind mai jos de 42 de ocă, să se ia după analoghia de la cumpărătorul mărfii, iar sare de se va cântări, să se ia cantariatica la o sută de ocă – trei bani, iar hier – minereu de fier adică – de se va cântări, să se ia cantariatica la 59 de ocă – şase bani…“

Este acea „taxă de cântar“, asta era cantariatica.

Oraşele atunci aveau intrare, rohatcă – bariera de la intrarea în târguri – erau înregistraţi toţi care intrau cu marfă, se făcea cântărirea şi, în raport de cantitatea produselor transportate, se percepea o taxă stabilită de domn şi taxele acestea erau dăruite Epitropiei Sfântului Spiridon. Cum se spune în privilegiul din care v-am citit: „sub zaftul său“ – adică sub stăpânirea sa. Şi iată, mai departe: „(…) de la neguţitorii lipscani, ce aduc marfă de Lipsca ( adică din Germania) să aibă a lua la tot carul cu doi boi câte 15 lei, de la neguţitorii lipscani cei trecători – adică în tranzit, n.n. – să aibă a lua de tot carul cu doi boi câte şapte lei jumătate, de toată butea cu vin ce fac cazacliii … – o breaslă a căruţaşilor care se îngrijea cu transportul vinului la Moscova, numai aceştia se numeau cazaclii, şi ei cărau vin numai de la Odobeşti, întrucât numai vinul de Odobeşti putea fi transportat – de toată butea cu vin ce-l fac cazacliii şi-l trec peste hotar să se ia câte doi lei, iar de poloboc pe jumătate, pe jumătate să se ia pe toată oca de ceară şi pe toată vadra de horilcă ce va intra în oraşul Iaşi venitul păhărniciei celei mari să se ia câte şapte bani de fiecare bute cu vin ce va intra în Iaşi, iar de poloboc jumătate…“ „(…) Tutunăritul, la fel, de tot râmătoriul ce va trece peste hotar să se ia câte şase bani“… şi aşa mai departe.

Domnule, se făcea un export incredibil, porci, vite cornute, vin, sare, minereu de fier… Şi toate astea erau contabilizate, prevăzute în hrisoave domneşti, şi, aţi văzut, taxele percepute la intrarea în târguri, la punctele de vamă, la trecerile peste hotar, toate cele cuprinse în privilegiu erau vărsate epitropiei Sfântului Spiridon, adică pentru cheltuielile spitalului…

 

În purtare de grijă

 

– Înţeleg, aşadar, că aceste documente de arhivă, odată ce ajung în mâinile unui profesionist şi sunt descifrate, „traduse“, sunt adevărate radiografii. Ele cuprind nu numai istoria spitalului, dar şi informaţii despre limbă, despre statutul medicilor şi al ajutoarelor, ierarhiile din spital şi din afară, răspunderi, facilităţi acordate de domnitor, activităţi comerciale şi bresle, nivelul economic al ţării, moneda oficială. Poate chiar soluţii pentru unele probleme ce apar astăzi. Din ce prezentaţi dv, domnule profesor, se pare că la vremea aceea, în Moldova exista un mecanism administrativ foarte bine pus la punct. Care erau originile acestei administraţii? Şi cum a fost posibil ca domnitorul, şi în general domnitorii, să se gândească la nevoia de a face un spital? Şi nu numai că au poruncit să se facă un spital, dar au adus medici şi, mai ales, nu s-au apucat ei să dea indicaţii ce şi cum să se facă. Au dat doar privilegii domneşti, au pus să se emită hrisoave, s-au îngrijit să existe un cadru în care activităţile să se poată desfăşura. Că nu ajunge să dai dispoziţie să se înfiinţeze un spital sau o epitropie, trebuie să te asiguri că acel spital are resurse ca să-şi poată desfăşura activitatea, are din ce să-şi plătească medicul şef, chirurgul, subchirurgul, chelarul, portarul…

Profesorul pare însă că nu mă aude.

„Schitul din măgura Iaşului – aşa-zisul „schit al lui Tărâţe“ de lângă motelul Bucium de astăzi – să fie în purtare de grijă a mănăstirii sfântului Spiridon şi pentru trebuinţa spitalului schitul acesta să fie spital pentru cei sfreduiţi de boala ciumei“…

Toate, toate erau menţionate.

„ (…) ca şi bere câtă va trebui peste an la spital să o dea de la sine fără nici o plată… “,  o negustoreasă căreia stăpânirea îi dăduse voie să vândă bere, avea obligaţii către spital…

Unde aţi găsit un asemenea document, dle profesor?

– Epitropia Sfântului Spiridon are zeci de mii de acte…

Şi acesta, concret, unde era?

– În Arhivele statului, la Iaşi… Să vă citesc însă mai departe:

„(…) la Spitalul de la Sfântul Spiridon, fiindcă precum mai sus se arată s-au mai mărit, hotărând …ca să fie şapte paturi de bolnavi, doctorul ce va fi după vreme la spitalul acesta prin alegerile boierilor epitropi să aibă a lua plata sa pe toată luna câte 70 de lei… carele să fie dator a merge câte de două ori pe zi, dimineaţa şi la chindie, să vază pe toţi bolnavii…“

Vizita şi contravizita din perioada modernă a spitalelor…

– Întocmai, vedeţi?!

„…şi după boala fieştecăruia să rânduiască şi doftoriile ce se vor cădea prin răţete“, aşa, „iar fiind trebuinţă la vreun bolnav şi peste rânduitele două vizite pe zi ce s-au arătat mai sus, să fie dator a merge ori zi ori noapte ca să cerceteze pe bolnav şi să-i orânduiască doftoriile ce se va cădea. Gerahul spitalului – chirurgul – să aibă a lua plata sa pe toată luna câte 50 lei, care dator să fie a urma întocmai după rânduiala doftorului… Aşişderea mai hotărâm domnia mea ca doftorul cel mare al Curţii gospod – adică domneşti – şi doftorul poliţiei – adică doctorul oraşului – care vor fi după vremi să nu aibă nicicât de puţin amestec la spitalul acesta, nici la şpiţăria spitalului… la spital să nu fie ei volnici a orândui doftori, fără numai epitropii să orânduiască pe care îl vor socoti de om vrednic nici să fie supărat întru ceva cât de puţin doftorul spitalului de către doftorul Curţii…“ (…) „şi încă (dacă…) doftorului spitalului îi va prisosi vreme peste obişnuita trebuincioasă slujbă la spital şi de se va întâmpla să-l cheme vreun bolnav de aicea, din oraş, să aivă voie să meargă şi nici atunci să nu aibă vreo supărare dinspre doctorul Domniei sau dinspre doctorul poliţiei…“ „Şpiţăria, aceasta care iaste a spitalului şi a poliţiei – deci şi a oraşului – să stea păzită, şi în pace nesmintită şi nestrămutată din rânduiala ei nici de către doftorul cel mare al Curţii, nici de către doftorul poliţiei… care vor fi după vremi, şi nici de către oricine altul. Ce epitropii să aivă de grijă ca să puie şpiţer pe care îl vor alege şi îl vor socoti“

***

Chiar dacă spaţiul disponibil nu ne îngăduie să reproducem decât mici fragmente, cititorii vor înţelege că sunt documente de arhivă care ascund realmente comori. Şi nu putem avea acces la acest tezaur fabulos decât prin mijlocirea unor călăuze, aşa cum este şi profesorul universitar Ioan Caproşu, suflet din sufletul istoriei noastre.

Citindu-i lucrările, culegerile de „Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi“ aflate în momentul realizării interviului la al IX-lea volum, vom descoperi o lume fabuloasă, cu totul altfel decât imaginea creată de clişee insinuate în mintea noastră de propaganda comunistă. Dezvoltarea economică a ţării în vremuri trecute ni se arată ca într-o carte a timpului, domnii cei mari, pământeni sau nu, aveau grijă să asigure rânduieli sociale potrivite momentului, nevoilor, conjuncturilor. Şi mai ales să ajute la dezvoltarea spitalelor, să aducă doftori şi să le creeze condiţii ca să se poată îngriji de bolnavi, şi să facă în aşa fel încât să nu se mănânce între ei.

Reiterând replica interlocutorului nostru, ce a înlocuit adesea semnele de exclamare din timpul conversaţiei, „este incredibil“. Şi cine doreşte să se convingă, şi dispune de răbdarea şi tenacitatea necesare pentru a se apleca asupra unor file colbuite de vremi, va descoperi alte şi alte comori, va înţelege cât de important este pentru noi, cei de astăzi, şi pentru cei care vor veni, că avem, iată, singulari precum florile rare, necunoscuţi aproape, cercetători ai arhivelor de talia profesorului Ioan Caproşu. Cu o menţiune însă: florile rare sunt ocrotite de lege.

Pe 27 august 2012, dl prof. univ. Ioan Caproşu (în stânga imaginii) a împlinit 78 de ani. În dreapta, autorul interviului de faţă.

 

Explicaţii fotografii:

 

001. Prof. univ.  Ioan Caprosu, autorul unei serii impresionante de volume: Documente  privitoare la istoria oraşului Iaşi, începând cu anul 1408 (6916) octombrie 6, Suceava, Privilegiul prin care Alexandru <cel Bun> voievod acordă negustorilor din Liov dreptul de a face comerţ în Ţara Moldovei şi de a avea o casă în Suceava şi stabileşte localităţile (între care şi Iaşii) în care aceştia vor plăti taxele vamale de import, de export şi de tranzit. Cu timpul, această serie va ajunge la 10 volume, incluzând mii de „documente” în original şi traduse în limba română. Un indice de nume şi un altul „de materii” se adaugă fiecărui volum în parte, transformând lucrarea de o viaţă a Profesorului într-o operă realmente monumentală: un adevărat tezaur.

 

002. Cabinetul profesorului, imagini grăitoare despre o muncă istovitoare şi despre rostul ei

 

003. (Fără explicaţie foto)

 

004 a şi b: Caligrafia unor acte vechi uimeşte încă şi astăzi, conţinutul lor continuă să ne surprindă

 

005. Documente ce vorbesc pe limba lor despre caznele unui cercetător al arhivelor

 

006. Drumul lung şi anevoios de la descifrarea documentului iniţial până la stadiul de „carte tipărită” presupune, invariabil, şi confruntarea unui print cu textul „martor”, scris de mână, corectat şi, iar, corectat… Obişnuitul PC, cu toate conexiunile lui la biblioteci şi arhive moderne, nu egalează vastul depozit de istorie şi limbă veche şi informaţii ce zac încă ascunse în arhive…

 

007. Pe 27 august 2012, dl prof. univ. Ioan Caproşu (în stânga imaginii) a împlinit 78 de ani. În dreapta, autorul interviului de faţă.

 

 

 

 

 

 

 

Profesorul universitar Ioan Caproşu,

membru de onoare al Academiei Române

S-a născut în comuna Mitoc, pe atunci în judeţul Dorohoi, la 26 august 1934. Urmează cursurile Facultăţii de Istorie – Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza“ din Iaşi, la absolvire fiind încadrat, prin repartiţie guvernamentală, cercetător stagiar la Institutul „A. D. Xenopol” al Filialei Iaşi a Academiei Române. Cercetător ştiinţific, prin concurs (1966), cercetător ştiinţific principal, tot prin concurs (1970), este promovat în funcţia de şef al Sectorului de istorie medie, unde va rămâne până în 1979, când va fi chemat la Universitate, ocupând, prin concurs, postul de lector la Catedra de istorie Universală ca titular al disciplinelor de Istorie medie universală şi Limba şi paleografia slavonă. În acelaşi an, 1979, îşi va lua doctoratul în istorie. Teza, Camăta în Moldova, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, va fi pentru specialiştii străini lucrare de referinţă. La noi, va trece aproape neobservată. Va fi „glisat” conferenţiar universitar (1981), în 1990 va ocupa, prin concurs, postul de profesor la Catedra de istorie universală, al cărei şef devine pentru scurtă vreme, în acelaşi an fiind ales decan al Facultăţii de Istorie (reales în aceeaşi funcţie, pentru alţi patru ani, în 1992). A predat ca Visiting Profesor, cursuri de istorie şi civilizaţie românească şi universală la Universitatea de Stat din Portland-Oregon (S.U.A.), între 1981 şi 1983, şi la Universităţile din Londra şi Cambridge (Anglia), în anii 1983-1986.

După 1990 va face parte din colegiul de redacţie al publicaţiilor: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”-Iaşi, Destinul românesc (Bucureşti – Chişinău), Ioan Neculce (Iaşi, revistă de istorie), Revista de Istorie Socială (Iaşi), Cercetări Istorice – Iaşi (din 1996 până în 2002). A editat studii şi volume din operele postume ale slavistului Petru Caraman şi istoricilor A. Stoide şi Alexandru I. Gonţa. Pentru corpus-ul naţional de izvoare medievale a făcut cercetări, în anii 1970-1974, în arhivele şi bibliotecile din Moscova, Sankt Petersburg, Kiev şi Chişinău, iar între 1983 şi 1986 în bibliotecile din Londra şi Paris, în 1988 a beneficiat de o bursă DAD de trei luni în Germania, la Freiburg i. Br. şi München. În 1975 a fost distins cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române, după care a fost cooptat în Comitetul naţional de redacţie al colecţiei Documenta Romaniae Historica (din care face parte volumul premiat), în 1990, aceeaşi Academie i-a acordat premiul „B. P. Haşdeu“ pentru volumul I din Monumenta linguae dacoromanorum. Biblia 1688, Pars I, Genesis, apărut în 1988 (editat ca şi următoarele patru volume – Exodul (1991), Leviticus (1993), Numeri (1994), Deuteronomium (1997) – în colaborare cu Universitatea din Freiburg im Breisgau, unde a făcut deplasări de documentare ştiinţifică între 1983 şi 1990).

La 30 noiembrie 2000, i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău.

La 7 februarie 2004, a fost decorat cu ordinul „Meritul Cultural“, în grad de ofiţer, pentru „cercetare ştiinţifică“.

 În toamna anului 2012, la propunerea şi cu sprijinul unor adevăraţi români, va fi primit membru de onoare al Academiei Române. Paradoxal, mass-media ieşeană şi cu atât mai puţin din alte centre ale ţării, va trece sub tăcere evenimentul.

Încrezător în visul lui, Omul şi Cercetătorul, cel care a lăsat Iaşilor una din cele mai importante opere realizate vreodată: Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi (1408 – 1800), 10 volume (peste 7000 de pagini), continuă să lucreze fără să se lase descurajat. (profil realizat de Iftimie Nesfântu)

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*