Doamne, ce se întâmplă cu mine ? Doamne, noi încotro ?

30.10.17 by

Doamne, ce se întâmplă cu mine ? Doamne, noi încotro ?

Privesc adânc în vremuri, îmi anulez timpul, deodată în mine, teofanic, cum îl numeşte Eliade, şi încerc să ajung acolo. Că sub vremuri (care mai de care !), de prin ’56 încoace, am tot trăit. Am trăit ? Tresar şi iar mă întreb ! Greu de spus, cât mai tot timpul, aci, în locul în care uşor (sub palma orânduirilor), sigur, aproape toţi ne-am ratat viaţa. Şi ne-am rata-o (spun fără prea mari rezerve), câtă vreme, zeci de ani, ne-a fost prescris (şi încă ni se mai prescrie), din cabinete şlefuite, surogatul zilei (prin radio, la televizor, de dincolo de moarte…), pastila de chircit creierul, de îndobitocire, forma manifestă a sa (a surogatului), în omul nou, con-ceput în laboratoarele totalitarismului. S-a pre¬scris ! …Şi, mai de voie, mai de nevoie, am înghi¬ţit-(o), cu gândul că ziua în care ne va fi bine, va fi. E, aici e aici, că e şi nu prea ! Şi, ca să conving, amintesc doar faptul că în ’89, ameţiţi (latini uitaţi în colţul ăsta de lume, fără ceva ani în buzunar : „Doamne ! Ce vom fi făcut în mia aia de ani lipsă ?!“ – Cioran, Schimbarea la faţă a României), ca chiorii, ne-am repezit în stradă. Acolo, am dat obolul (prostia îşi cere, veşnic, partea), şi-n ziua următoare (bezmetici, parcă de când lumea), ne-am întrebat şi noi (orbi) încotro ? „Păi, invers ! Spre… Că în partea ailaltă, tot… !“ – am răspuns, în cor, ca la plenară şi am bătut din palme, că tot ne intrase în sânge. „Mda !“– s-a clătinat pe gânduri un confrate (mai puţin intoxicat). „Numai că una e să tinzi, şi alta e să ajungi !“ „Nu l-am băgat în seamă nici eu, nici dumneata, şi, acum, după ani, când văd că, de la noi, de aici (repet, locul în care te poţi rata cu uşurinţă), drumul spre Occident te aruncă, tocmai, ehe, în America Latină, mă vaiet.“ Că doar latin sunt ! Acum, să nu credeţi că pe-acolo n-ar fi pitoresc ? E ! Cu siguranţă e, că Dumnezeu a pus frumosul (natural) pe toată faţa pământului. Numai că pe meleagurile exotice, frumosul (din natură) nu ţine de foame (ca de altfel nici pe plaiuri mioritice). Acolo, cine are, cine nu… stă cu ochii la gard (gardul guvernului format din „cei ce are“ – ca să cităm şi un clasic în viaţă) şi strigă : jos !
La noi, tot ca la ei. An de an, când jos… ! şi, mai apoi, cu pupături, feştanii ( cântate de popi cu rang înalt), în piaţa publică, pentru fondul sonor, ropote de urale, când sus ! Că vin ai noştri, pleacă ai voştri ! (ai voştri sunt, „fireşte“, ai noştri şi invers ! „Fireşte !“ – ca să cităm un alt clasic în viaţă). Omul nou (mitocan, demagog, versatil incult, agresiv, veşnic nesătul) e omul nou ! Şi, în sfârşit, după 20 de ani, în plină acţiune. El, surogatul, sânge din sângele tătucului, peste tot. Pe stradă (cocalar), la uşa dughenei (de făcut bani), în şcoli înalte, universităţi cu renume etc. Bla ! Bla ! Bla ! Să se facă, să se dreagă şi să meargă ! La tribună (fără a generaliza), tot el, micul dictator…To’arăşi, adică domnilor to’arăşi ! Micul dictator e, un fel de Sulla (fără un „l“, pe la noi, …calului în vârful dealului), cu puteri depline (summum imperium). Off !, mi se încreţeşte pielea…Mi-e scârbă şi mă trec fiorii.. Of, Doamne, aş vrea iar în primordii. Înainte ca Eva să muşte din blestematul măr… Bat… Degeaba ! Raiul e închis. O fi avut dreptate Nietzsche (Also sprach Zarathustra, 1885, „Aşa grăit-a Zarathustra“, probabil, principala sa operă). „Dumnezeu a murit !“ Sau, sper eu, poate o fi doar acum, o clipă, obosit. Şi, totuşi, Doamne, ce se întâmplă cu mine ? Doamne, noi încotro ?
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*