Doamne, ce încurcată e lumea!

18.04.12 by

M-am trezit aproape de miezul nopţii. Afară, ploua. Din spusele bătrânilor, acela ar fi fost singurul semn că lui tataie îi păruse totuşi rău la plecare. Mamaie dormea. Lângă pat, pe un scaun, îmi pusese câte ceva de mâncare. Nu îmi era foame deşi nu mâncasem mai nimic din ziua anterioară. Am dus  bucatele în frigider, am băut puţină apă şi m-am întors sub aşternut. Atunci, am simţit în mine un imens gol. Până spre dimineaţă, nu am mai putut să adorm. Mă tot gândeam la câte ceva, fără însă a putea contura şi localiza imaginea.  Când pe sub perdele se întrezăreau zorii, am aţipit din nou. M-am trezit până în prânz. Afară, mai era încă nor. M-am aşezat pe un scaun în prispa casei. Totul în jur părea tăcut. Doar bunica trebăluia şi se certa cu nişte raţe, undeva, departe, spre pârleazul ce deschidea poteca spre vale. Pentru prima dată în viaţă, nu îmi mai găseam locul. A sunat telefonul. M-am repezit în casă şi am răspuns. Era Katy. Fără să vreau, până să îmi spună ea ceva, am început să plâng.

– A murit tataie! …Adică moş Gheorghe.  Acum, mi-e dor de mami…

– Draga mea, să ştii că şi ei! Am vorbit puţin mai devreme… Noi o să ne ducem în Grecia. De data asta, am să-l iau şi pe Lajos. Aici, mai greu!  Fabricile s-au închis… Mai toţi sunt şomeri şi fug care încotro… Din ce să trăieşti într-un amărât de sat, în care ţăranii muncesc pământul punând în ham calul… La fel ca înaintea Primului Război.  Dacă vrei, mergi cu noi. Maria chiar te ruga. Îţi strângi câteva hăinuţe, le pui în troler şi din nou la drum.

– Aaa! Să ştii că vin!… Mă duc să o chem pe bunica şi… Spune-i, te rog, şi ei!

Am chemat-o pe mamaie. Katy a sunat din nou. Au schimbat câteva vorbe, a lăcrimat şi ea, povestind înmormântarea, apoi, cu gura pe jumătate, fără a îndepărta telefonul de la ureche:

– Ce zici, fată? Pleci iar la mumă-ta? 

– Păi… Dacă nu mai e nici moş Gheorghe… Dumneata, când cu grădina, când cu orătăniile… Eu, de una singură, pe aici, n-aş prea mai vrea. Dar, nicio grijă, o să mai vin! …Că Grecia e aci, aproape, peste baltă. Presupun că o ştii dumneata?!

– Păcatele mele!  Du-te şi tu! O să veniţi când aţi auzi că sunt deja moartă!

                                                                        ***

În ziua următoare, în gara din Craiova, mamaie m-a urcat în acelaşi vagon cu Kati şi Lajos. Seara, când Creta  părea un fel de stea căzută în apele cerului, cu zei cu tot, avionul a aterizat la Heraklion. Maria şi Tabitha ne aşteptau. Când am îmbrăţişat-o, parcă nu o mai văzusem de când lumea. I-am sărit în braţe, apoi am pupat-o şi pe mamaie. Nu s-a supărat. 

  Întoarce-te să te văd! – am rugat-o pe tunisiancă. Mda! Un funduleţ aşa obraznic ca al ei şi nişte sânişori ţanţoşi, o să am şi eu!  Tu ce zici?

– E, cum nu?! Numai că trebuie să mai treacă ani!

Lajos s-a ruşinat tot.

– Să ştii că atunci când l-au dus la cimitir pe moş Gheorghe, am analizat toate babele din sat. Ăstea o fi avut ele, cândva, ceva, dar nu chiar aşa… Dacă te-ar fi văzut unul, Ciocea, să ştii că ăla o lua razna. Cam smintit el, după cum zicea Oaca. Razna, înţelegi?  Şi află că n-ar fi fost chiar rău! Tocmai voia să-şi ia ieri, de la doctor, o hârtie pe care să scrie ,,damblagiu’’.

– Cum?

– O să pricepi tu. Oricum, vrea un fel de carnet, pe care, dacă îl ai în buzunar, poţi să mergi aşa cu nasul pe sus, şi lumea, în faţa ta, trebuie să stea cu capul plecat. 

– Sara! Să ştii tu că tocmai acum îmi dau seama de ce îmi lipseai! Nu mai vorbi prostii! I-auzi, damblagiu?!

– Nu te mint. Să îţi spun cum a zis: ,,în vremurile de acum, nebunii au crezare şi stau pe picior mare…’’ Ori Dambla, că tu îl ştii, tocmai din motivul ăsta l-au poreclit  ăia din sat aşa. Mi-a spus, cândva  mamaie. Că venise de la balamuc cu una, Tuta! O găsise el pe-acolo… Numai că ea, când a văzut că la el acasă e vorba de muncă, a plecat. E, Dambla  umbla prin sat, uite aşa…Nu-i atingeai nasul cu prăjina, că tută ca a lui, mai rar!?! Mi-l aduc aminte de acum doi ani, în ziua de Paşti!

– Bine, bine… Dar nu mai spune!

– Las-o, draga mea! Că e drăgălaşă, mânca-o-ar mama! Ne mai descreţim şi noi fruntea. Cum zici tu că era tuta?

– Una lată şi umflată. Când a venit cu ea prima dată, abia a încăput la el pe poartă. Baba Ioana zicea că  parcă defila regimentul când  punea ea piciorul.

– Şi dumnealui, băiatul?

– Un sfrijit pirpiriu şi zăpăcit. Tocmai bun de balamuc!

– Te cred, că altfel nu-l primeau acolo! – m-a aprobat, în sfârşit, Maria.

– Eu tot nu înţeleg! Ce-i acela balamuc?

Tabitha, draga mea, la noi, în România, un hotel de cinci stele pentru nesimţire şi pentru cei cu capul printre ele. În altă parte, poate altceva…

– Aaa…  Da?!  Ciudat mai e pe la voi! Oricum, trebuie să vă vizitez ţara!

                                                                        ***

  La terasele hotelului  din Agia Pelagia, când am ajuns noi, distracţia era în toi. Pe Maria o înlocuise, în seara aceea, chiar administratorul staţiunii, Heracle, un domn căruia localnicii, uneori, îi spuneau ,,Zeus’’. Când m-a văzut, m-a ridicat în braţe şi m-a sărutat pe frunte ca un tătic.

         Numai atât?! – i-am reproşat eu.

         Păi…

  Hai, încă o dată, dar ca moş Gheorghe, pe vârful nasului!

După ce m-a lăsat iarăşi cu picioarele pe pământ, i-a întins mâna ca unui adevărat bărbat, lui Lajos.

         Pupă-l şi pe el, că e tot copil! – l-am rugat zâmbind.

  Bine aţi venit! O să fiţi ca şi copiii mei!  – ne-a asigurat Heracle, apoi am plecat spre camere.

 De-a lungul unui hol, când ne-am apropiat de camerele de dormit, ne-am împărţit. De data aceasta, eu cu mami şi Tabitha am intrat într-un fel de garsonieră, iar Katy împreună cu Lajos, într-o cameră alăturată. M-am liniştit. Nu suportam gândul că trebuia să mă dezbrac zilnic pană la chiloţei, în aceeaşi încăpere cu Lajos, sau, definitiv, în baie, iar el să mă privească, oarecum curios, cum fac, de obicei, băieţii, pe gaura cheii. Am despachetat. Abia atunci am văzut că, în geamantan, mamaie, pe lângă hăinuţele mele ,pusese în plase, bine legate, şi pâine coaptă de ea pe vatra casei, un cocoş făcut la cuptor, nişte gogoşi umplute cu gem, o sticlă cu ţuică şi una cu vin. Când le-am desfăcut, mirosul alimentelor a făcut-o pe Maria să plângă. Parcă îi fugise pământul de sub picioare. O clipă, m-am simţit şi eu, din nou, vulnerabilă şi gata, gata, să lăcrimez. 

– Mamaie a zis că ne aşteaptă, însă cică ştie ea că o să ne ducem acasă tocmai când o să auzim că e moartă!

– Exagerează!

– Păi, da, aşa gândeam şi eu…

– Vorbim despre chestiunea asta altădată. Parcă nu vreau să ne stricăm seara…  Abia aşteptam să te văd şi...

– Atunci hai înapoi, la terasă! Mi-e dor să privesc marea, noaptea. Dacă tot eşti liberă, nu mergem jos, pe faleză? Sau te aşteaptă domnul Heracle?

– Mergem, eu ştiu?! Numai noi două? Poate o vrea şi Katy…

  S-o luăm şi pe Tabitha!

  Da, însă las-o încolo cu funduleţul ei, că nu e politicos să tot… Ce o să creadă Lajos?

– Că vreau să fiu frumoasă ca un top model şi nimic mai mult! E de rău? Tataie mi-a spus, înainte de a muri: fii!

– Tataie?!

– Da, moş Gheorghe…

– Aş fi vrut să-l mai prind în viaţă şi eu. Chiar mi-a părut rău că nu am putut să vin.

– Când o să ajungem în ţară, mergem la el, la cimitir. Îi aprindem lumânări şi… mai vorbim. Mie mi-a promis că o să-mi vină-n vis şi… Dar până acum, nimic…

– De, săracul, o fi călător… În drum, spre Dumnezeu, cine ştie câte trebuie să care? Poate chiar cam cât în viaţa tuturor! Păcatele lumii şi ale sale, în spinarea oricărui muritor.                                                           

***

 Chiar dacă vorbisem în româneşte, Tabita, ceva, ceva, tot înţelesese. S-a apropiat de mine, şi-a trecut degetele prin părul meu şi m-a luat în braţe.

– Parcă ai fi o libelulă! Eşti numai sufleţel! De mâine, trebuie să mănânci mai bine dacă vrei să ai sânişori ca ai mei…

– Ei şi cu tine?! Tabitha, nu o învăţa la prostii!

– Mami! Păi eu nu văd că tu ai, ea… Povestea cu barza nu o mai cred de mult!

– Of, of, of! Ştii ce, mai bine spune-mi ce ai mai vorbit cu moş Gheorghe?

– Multe…

– …Şi nu-mi zici şi mie?

– Ba da, dar nu acum…Mâine… Cândva, într-o zi!

– Mă faci curioasă… E ceva anume pentru mine?

– A, nuuu! Numai că amu, vorba lui Lajos… Amu?!

– Termen din Ardeal… Cuvânt similar cu ,,acum” de pe la noi din sat.

– Da?!

Cu siguranţă! Nu ai fost tu atentă, dar uneori chiar şi Katy vorbeşte aşa. Tocmai prin asta au ei un farmec aparte. Diferenţele lingvistice din aceaşi limbă se numesc dialecte. Ai să înveţi la şcoală.

– Mda!… Nu mai e mult! La toamnă! Precis am să mă întorc iar la bunica…  Greu cu greaca ăstora! Şi dacă nu vorbeşti bine, râd până şi… Grecii or fi având oare gâşte? …Că prin locurile ăstea, peste tot, doar mâţe! Mute! Pieptănate şi umflate, însă fără limbă… Toate! Nici măcar miau-miau nu pot să zică! Ziua întreagă, tolănite. Doar din când în când, pâş, pâş pînă în spate, la cazanul cu resturile de mâncare…Bagă în ele ca în spitale! Oho, vorba lui mamaie, ,,Zât!’’ Numai de tine nu aveam eu chef, la mine, printre picioare! Ar mai trebui, din când, în când, plesnite. …Cât să înveţe măcar cam cât e la hectar producţia de  şobolani.  Sau poate, cine ştie, miau-miau în greacă o însemna multe?!… Că şi grecii spun despre că o fi şi o păţi, vrute şi nevrute… Din pietre, au inventat poveşti. Mâţele astea or fi cine mai ştie ce prinţi sau zeităţi?!

– Lasă-le, Doamne, iartă-mă, şi de pisici! Să nu te prind cu ele în braţe că ai să te umpli de pureci! Apropo, de la bunuica nu ai fi adus cu tine, măcar, acolo, câţiva? De prăsilă… Că  grecii au şi ei,  desigur, însă de-ai lor!

– Nu mai are! Cică i-ar fi schimbat, toamna trecută, la unii care au venit prin sat pe un pumn cu sare.

– Ca să vezi afacere! Bine a zis care o fi zis, că tu, musai, la Hallywood!…

                                                ***

După ce ne-am amuzat copios, am ieşit la plimbare. Katy şi Lajos ne-au fost alături până jos, spre plaja îngustă, străjuită de taverne. Luminile de pe terase se scăldau în ape. Vaporaşe, într-un fel du-te-vino, creionau spaţiul în noapte. Valurile şuşoteau gata, gata, să aducă spre mal zeiţele rămase departe, în larg sau adâncuri de ape, tocmai de pe vremea lui Ahile sau a celorlaţi zei din Antichitate. Pentru prima dată, mi se părea acolo unde ne aflam, mai altfel decât la mine în sat.

– Frumos! – mi-am zis ca pentru mine, însă m-au auzit şi ceilalţi.

– Frumosul ca nuanţă şi context! – mi-a întărit spusele Tabitha.

– ,,Frumosul e ceea ce place fără concept!’’ Se zice a spus un filosof. Sau cel puţin, aşa mi-a zis mie un profesor la şcoală – a intervenit mami.

– Concept?!

– Nu-ţi face probleme! Nici eu n-am prea înţeles. Mai e însă vreme! Oricum, ar fi vorba despre ceva care stă cuibărit într-o idee şi tinde să se generalizeze. Aşa că, fragmentar, îl găseşti aproape oriunde. Trebuie doar să ai ochi şi suflet…

– Când nu ai din ce trăi, raiul, dacă s-ar muta aici, pe pământ, tot urât ar fi! – ne-a adus cumva în realitate Katy.

– Raiul e, fie în mintea, fie în sufletul omului! Chiar şi în mijlocul deşertului! – a intervenit iarăşi Tabitha.

– Da?! Uite că la asta nu mă gândeam! Înseamnă că la voi, la musulmani, în Coran, nu aveţi rai?! – a întrebat curioasă mami.

– Ba da! La fel ca şi pe la voi, unul pierdut în primordii…

– Aiurea! Poveşti ca să ştii de unde să începi şi pentru sens… Fetelor, ştiţi ce? Nu e de noi filosofia!… Până una, alta, mai bine stăm la o terasă, mâncăm o îngheţată şi încercăm să facem în noi rai, vorba Tabithei…

– Lojos, tu ce zici?

Cum vrei tu, mami!

                                                                         ***

Ne-am aşezat la o masă. Un chelner ne-a adus listele cu meniul. O colegă a sa a şi aranjat tacâmuri pentru fiecare.

         Fetelor, mâncăm ceva?

  Eu nu! Poate doar un juice şi o baclava!

         Katy, tu?

  Păi, ce o vrea Lajos… De gulaş m-am săturat zilele trecute, când am fost în ţară, la Ghilvaci.

         Prăjituri şi suc – i-a răspuns băiatul.

         Tabitha?

    Kuskusu, miel şi salată. Sara, în seara aceasta, am să te fac să te simţi ca la mine acasă! Ah, Sousse, Tunisia?!

– Da?! Atunci, data viitoare am să te uimesc şi eu. O să le spun grecilor să ne facă păsat cu jumări…

– Păi tu ştii că eu, musulman… Porc, nu?!

– E, doar guşti, că n-ai să mori! …Dar îţi spun eu, când ai să vezi cât e de bun, ai să mânânci până ai să crăpi! Şi dacă nu o să vrei cârnaţi, punem unt, brânză, smântână şi ou prăjit. Toate ăstea amestecate, după cum îmi spunea mie moş Gheorghe, se cheamă bulz.

– Sara, draga mea, ca să guste ,,bunătăţile tale’’, Tabitha trebuie să meargă în România. Grecii nu au chestiile despre care vorbeşti tu.

 – Cum nu?

  Nu!

– Atunci, să mai cresc puţin şi o să-i învăţ eu! Că o să moară aşa, cu capul în nori, după tot felul de zei şi n-o să ştie ce e ăla ,,bun’’.

                                                                 ***

După cele câteva minute de aşteptare, meniul comandat de fiecare, a sosit. Nu m-am putut abţine şi am rugat-o pe Tabitha să-mi dea şi mie din kuskusul ei. Era într-adevăr   plăcut! Condimentele îl făceau delicios.

Good!  Tu şi ai tăi ştiu, dar e loc şi de mai mult! …N-avea grijă, am să te conving! Când ai să ajungi la mine, în România, guşti din toate şi apoi, pun pariu că ai să treci la creştini. Te botezăm cumva, noi, chiar dac-o să facem din Dunăre, Iordan!

Toţi au zâmbit, Tabitha însă m-a sărutat, oarecum reţinută, pe frunte.

– Parcă ai fi venit pe lume din timpurile Cartaginei, dintre fenicienii mei.  Regret că ei nu mai sunt ca un popor unit. Au fost şi cei mai frumoşi oameni, şi cei mai veseli de pe acest pământ! I-au izgonit! Cei care au scăpat s-au împrăştiat prin lume după ce Roma i-a mai şi pisat ca pe nişte şerpi. Ca ei, mulţi alţii dintre cei vechi: Asiro-Babilonienii, Sumerienii cu Ghilgameş al lor, cei din Mesopotamia… Civilizaţii întregi au dispărut! Drama omului! Să lupte mereu, când cu realul, când cu obscurul! Perspectiva înfrângerii, teama de moarte… Pe de altă parte, setea devenirii ne orbeşte. Nu mai simţim zecile de catastrofe şi întrebările ce ne macină până dincolo de oase. Omul?! Clipă efemeră, pumn de lut spulberat de furtuni! Sau poate doar verigă infimă într-un lung şir al morţii spre cer, din şi spre începuturi!

– Păi aflaţi că aşa e! – le-am zis eu – Altfel de ce ar tot umba Litră ăl bătrân între două lumi? …Şi cumpăna fântânii, la Gorici, scââârţ, scââârţ! După mintea mea, pe lumea ailaltă, nu e rachiu…

– Eu vorbesc serios, inspirată din cărţile vechi, şi voi?!…

 

– Batem câmpii! Păi ce poţi face câtă vreme omul, om de rând, a rămăs fără puteri? – a întrebat mami- Tabitha, draga mea, haz de haz! Asta ne-a mai rămas, că altfel şi noi alături lumii, turmă de nebuni!

– Mira-m-aş să putem sta separaţi! – ne-a zis Katy.                  

                                                                        ***

Din seara aceea, pe Tabitha am privit-o ca pe un mesager venit de pe alt tărâm. Abia atunci am văzut Nordul Africii, amestec de civilizaţii venite din Orient pe valurile Mediteranei pentru a se odihni. Doar egiptenii mi se păreau stabili, legaţi de Nil, chiar dacă şi ei,  în Antichitate, şi-au ieşit din matcă. ,,Puterea şi voinţa de ea’’, setea de a domina, făcând din ,,om lup pentru om’’, veşnic a făcut să curgă sângele dintr-o lume în alta.

– Dacă Tabitha are dreptate şi sunt tocmai din Fenicia? Mda! Cum s-ar zice, vin de niciunde şi de peste tot, dintotdeauna! – mi-am zis în gând coborând cumva ca pe un fir de aţă în primordii. – Aiurea, nu pot să mă prind!   Şi totuşi de undeva tot vin! Dar cine sunt? Moş Gheorghe, mamaie, Maria, apoi, eu, Sara?… Eee, sunt… Ehe, vorba lui tataie! Sara, fii! Şi abia după aceea ai să ştii dacă ai fost şi o să mai fii!

                                                                  ***

Drumul de pe faleză spre hotel a fost unul lung şi anevoios. Am urcat alene. Briza mării şi mirosul florilor de leandri ne ţineau parcă pe loc. Spre vârful dealului, stelele coborâseră pe pământ la întâlnirea cu noi. Cu greu, în cele din urmă, am ajuns, iar ele se mutaseră, sirete, mai sus. Pe platforma din faţa hotelului, încă agitaţie. Mario, un algerian  zmucit, incita şi pe cei tineri, şi pe cei  mai în vârstă, într-un divertisment ieftin.  Ţopăia el, ţopăiau toţi! Striga nu ştiu ce vulgaritate, el, repetau toţi! Nu mi-a plăcut. Am plecat toate în cameră şi ne-am culcat.

Ziua următoare a început sub semnul rutinei. Mami şi Katy la bar, Tabitha, în sala de mese, eu şi Lajos ne tot mutam dintr-un loc în altul. Cum soarele dogorea fără pic de milă, vrând, parcă, să dea în clocot marea, ziua toată eu eram la pişcină. Înotam. Tăiam bazinul când de-a lungul, când de-a latul, iar când obosem şi nu puteam să mă mai ţin deasupra apei, mă agăţam, cât să respir, de câte un turist.

Excuse me, buttomeand Iresta bit! (Mă iertaţi, cât să mă mai odihnesc şi eu un pic!) – încercam eu să mă scuz şi plecam mai departe. 

Lajos nu se aventura. Doar uneori încerca să se joace cu mine. Mă stropea cu apă, apoi fugea la mal. Când Kety era de serviciu la bar, se furişa până după ea.

– Bine! Lasă c-am să pun eu mâna pe tine!… – îl incitam, însă rămânea rezervat şi uneori tăcut.

Când mă plictiseam de atâta stat în apă, mă îmbrăcam şi intram în  restaurant. O mai tachinam pe Tabitha până îmi dădea ceva bun de mâncat, apoi o ajutam să  curăţe mesele, să şteargă tacâmurile, într-un cuvânt să repună totul în ordine.

– Ţi-am fost alături, acum n-am ce să-ţi fac! N-ai să scapi cu un pahar cu suc! În seara asta, măcar  povestea cu Răpirea din Serai.

– Păi, nu am cum.

– E, nu?! – mă arătam dezamăgită. –  Selim Paşa e de la voi …

– Ăla era turc, nu tunisian…

– Da?! E, şi ce dacă, tot musulman… Cu palat, cu servitori… Un rău!  A furat-o pe Constanţa… N-ai spus tu?

– Ba da, dar…

– Niciun dar! Dacă se întâmpla la mine în sat, bunica îi spărgea capul cu măciuca.

– Nici chiar aşa… Ai văzut că dacă s-au iubit cu tot sufletul, Selim le-a dat drumul, i-a iertat!

– …Şi după aceea?

– Eu ştiu?! Or fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…

– Ştii ce? Nu cred. Belmonte ăla… Parcă aşa se numea… Trebuie să mai fi avut el prin Spania vreuna…

– Nu!

– L-ai întrebat tu?

– Da! Adică, vreau să spun că nu mai făcea atâta drum până în Turcia… Doar pentru Constanţa.

– Şi dacă s-a plimbat? Să zicem că a vrut să vadă şi el deşertul, cămile, turcoaicele, lumea…

– Nu se poate… Dacă ar fi fost cum spui, nu se mai scria povestea.

  Asta să o crezi tu! Se găsea el, unul, care să spună alta cu baba şi cu moşul.

– Cu ce?!

– Ai auzit bine… Cu găina şi cocoşul!

– Da?! Păi dacă inventezi tot felul de bazaconii, ia să-mi spui tu care pe care iubea?

– Simplu! Baba, cocoşul şi moşul, găina…

– Zoofilie! Nu se poate!

– Ba da! Că altfel cum crezi tu că baba mai putea oua?

– Şi moşul?

– El devenise un fel de Selim al tău, bogat… Stăteau mândrele în palat, la rând, una câte una… Le pupa şi le dădea câte un gologan… Mi-a spus şi baba Ioana!

– Fugi de-aici cu prostia asta că din cauza ei, o să se răstoarne lumea! …Şi o să cadă în cer…

– Nuuu! Că pământul stă legat desagă în cârca unui măgar, iar când nu mai poate, îl ţine o broască ţestoasă lată în spate.

– Şi dacă i se îmoaie şi ăleia picioarele?…

– E  de rezervă, mi-a spus mie moş Gheorghe, un purice cât un dihor, potcovit la un picior… Dar să revenim: Selim, dacă tot avea harem, de ce a mai furat-o şi pe Constanţa?

– El a închis-o la palat că… Mă rog, uite, de-aia… Că baba ar fi mâncat moşul tău, găina cocoşul, iar grecii pe Afrodita… Ai auzit de ea?

– Nu!

 Nici eu, dar lumea spune că ar fi fost cândva zeiţa frumuseţii, măritată cu un şchiop, urât foc

         Cu siguranţă, puricele despre care zicea tataie că ce prindea arde…

     Nu, cu un altul, Hefaistos…

         Şi noi?

         Noi?! Noi… Ehe! Doamne ce încurcată mai e lumea! Şi noi ea…

         Se poate e invers?

        

 

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*