Doamna Gena

15.03.11 by

Domnul Paul apasă butonul pe care abia se mai zăreşte ‘şapte’. Pe micul ecran al interfonului s-au aprins toate segmentele cifrei dar nu se aude nimic. Doar lătratul piţigăiat al unui câine arţăgos care-a lăsat în zăpadă o pungă soioasă şi se-ndreaptă spre uşa blocului. Domnul Paul apropie urechea dar tot nu desluşeşte soneria. Hm! Apoi încearcă şi varianta ’07’. Parcă şi lătratul s-a potolit când a pornit soneria. Asta era!
Dupa vreo trei triluri, se aude o voce slabă:
-Cine-i?
-Sunt Paul Dumitrescu, colegul de şcoală al Ştefanei- zice el, aplecat spre interfon ca şi cum ar şopti la urechea bătrânei.
Un clic şi, când împinge uşa, se deschide. Câinele s-a întors la punga lui. Prin holul blocului, câteva bucăţi de pătură şi o cutie de carton.
Domnul Paul urcă la primul etaj, având grijă să-şi mai scuture ghetele de zăpadă. De jur împrejur, liniştea dintr-o zi de Crăciun.  Ajuns în faţa uşii doamnei Gena, are o clipă de emoţie. Deşi sunt doar câteva luni de când a mai fost aici, are sentimentul regăsirii unui loc dintr-o altă viaţă. Butonul soneriei declanşează amintiri încă înainte de a-şi începe trilul. Unul inedit ca durată şi tonalitate până şi acum, după cincisprezece ani de la instalare. E de-ajuns o atingere si sună de-ţi doreşti să se termine. Are timp să-şi amintească pragul de marmură de care George era tare mândru când a făcut renovarea micului apartament. Cât a mai stat pe capul meşterilor pentru tot felul de elemente utile şi decorative! Să le finiseze aşa cum ei nu prea erau obişnuiţi. Erau primii ani după revoluţie, descoperea toată lumea noile materiale, accesibilitatea unui minim de confort. Şi George îşi dorea ca în apartamentul cu două camere, nedecomandat, al soacrei sale, să schimbe ce se putea schimba. Să semene puţin cu casa copilăriei sale de peste mări. Uşa se deschise pe nesimţite atât cât să apară chipul mohorît al doamnei Gena.  L-a poftit înauntru. Domnul Paul abia se strecoară pe holul îngust, pe lângă servanta lungă pe care, probabil, nu o mai foloseşte nimeni acum. De altfel şi-n sufragerie i se pare că nimic nu s-a clintit de la plecarea lui George, a Ştefanei şi-a fetiţei. Hm, fetiţa  e deja studentă. La medicină, ca George. Oare Maria o fi ales de plăcere medicina sau a urmat pur şi simplu proiectul tatălui? Că el face totul după un plan. Ca la şah. Cât de minuţios pregătise afacerea cu casetele video de închiriat… Şi acum stau aliniate, cu eticheta la vedere. Doamna Gena n-a mişcat nimic. A aşternut o traversă de-o culoare incertă până la camera ei. Dar pe domnul Paul îl invită să ia loc pe canapeaua lui George. Pune pe masă o farfurie cu câteva felii de cozonac.
-Mă scuzaţi, e de cumpărat, eu nu mai pot să fac aşa ceva.
-Ei, lăsaţi, e foarte bun. Şi apoi rupe o bucăţică dintr-o felie. Doamna Gena scoate din dulap o sticlă de suc şi toarnă într-un pahar.
-Ce mai ştiţi de Ştefi? se grăbeşte să întrebe de cum se aşează pe scaun, cu mâinile în poală, cu capul înclinat spre dreapta şi cu privirile ei de parcă ar mustra. Domnul Paul se uită o clipă în ochii ei şi-apoi spre vaza de sticlă cu flori de plastic din mijlocul mesei.
-Păi de-asta am venit, să vă spun că Maria e de-acum studentă. La medicină. A, să nu uit, spuneţi-mi vă rog numărul dumneavoastră de telefon pentru că noi nu-l mai găsim. Ştefania l-a pierdut şi ne tot întreabă pe net dar nici noi nu-l mai găsim în agendă.
Şi scoate mobilul, notând atent cifrele pe care i le dictează doamna Gena.
-Slavă Domnului că a reuşit la facultate. Că eu mereu mă rog pentru ea. Dar de ce-a ales medicina? Că doar ea se teme de sânge.
Doamna Gena a rămas cu imaginea fetiţei de zece ani, dinainte de-a pleca din ţară. Îşi pune mâinile în poală, tot cu capul înclinat spre umărul drept. Cu obraji scofâlciţi, ochii duşi în fundul capului. Voce stinsă.
-Domnu’ Paul, mă rog tot timpul pentru sufletul lor. Mă rog la Maica Domnului. Că ea mă ajută. Şi îi ajută şi pe ei, catolicii tot creştini se cheamă că sunt. Aşa m-a învăţat părintele Tănasie, de la biserica noastră din spatele blocului.
Se ridică şi-l trage să-i arate iconostasul din camera ei.
-Uite, icoana asta m-a salvat. Astă primăvară am auzit soneria şi am deschis. Era un bărbat care mi-a zis că vine din partea lu’ Ştefi. Zicea că e bolnavă rău şi are nevoie de medicamente scumpe. Că să merg eu cu el, să le cumpăr şi să i le dau eu lui. Şi aşa vor ajunge la spital la ea. M-am speriat, m-am gândit că greutăţile de pe-acolo au doborît-o. Că ea era sănătoasă tun când a plecat de-acasă. Mai degrabă el era sensibil, avea mereu crize. Dar ea?! Am întrebat cât costă medicamentele alea şi mi-a zis că şase milioane.  M-am dus în camera mea să-i iau dar m-am uitat la icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că-mi face semn că nu. Şi-atunci m-am gândit ca doar să-i dau banii dar să nu merg cu el. I-am zis ca să meargă să cumpere el medicamentele, să facă el cum o şti, că eu nu pot merge şi-apoi ştie el mai bine ce şi cum. Mi-era şi frică dar aveam şi încredere pentru că ştiam pe Maica Domnului că mă veghează. El a dat un telefon cuiva, zicea de faţă cu mine: „nu vrea să meargă, ce facem, cum o ajutăm pe Ştefi?” Chipurile să mă impresioneze pe mine. Am înţeles că voiau să mă jefuiască. Aşteptau sa ies din casă şi ei să intre să fure tot.
Domnul Paul se uită instinctiv în jur, oare ce-ar putea să tenteze nişte hoţi? Mobila e din anii 80, umbrită şi tristă. Bibelouri rămase nevândute de pe când George avusese năstruşnica lui idee de a reprofila micul magazin.
Dar doamna Gena continuă cu ton şoptit:
-Bine că nu mi-a dat în cap. A luat banii şi-a plecat. Eu am fost mulţumită şi-aşa. Am sunat imediat la poliţie. Nu neapărat pentru banii aceia, deşi pentru una ca mine înseamnă tare mult. Dar ca să nu se întoarcă mai apoi cu altceva şi să mă prindă. Chiar aşa mi-a zis şi domnul colonel Enache care a venit aici. M-a ascultat şi m-a pus la aparatul acela care-l desenează pe hoţ. Apoi a zis că mai vine pentru că precis omul acela se va întoarce. Aşa a fost. Abia intrase colonelul când s-a auzit soneria. El s-a ascuns în bucătărie şi mi-a făcut semn să deschid uşa. Omul acela era. Venise că să merg neapărat la farmacie, că trebuie cuponul meu de pensie. Eu nu ştiam ce să fac, mă gândeam şi la Ştefi. Am intrat în bucătărie dar colonelul mi-a făcut semn să-i dau tot ce-mi cere omul ăla. Şi i-am dat ca să scap de el, dar tot nu m-am lăsat dusă de-acasă. Colonelul a fugit după el şi a rămas uşa deschisă. M-am trezit la spital. Nu ştiam ce e cu mine acolo. Era seară, linişte peste tot. M-am speriat. “Legaţi-o că am eu ac de cojocul ei. Să termine cu închinatul.” Am dat să mă întorc, să văd de unde vine glasul. Dar nu mă puteam mişca. Am dat să mă închin. Mâna dreaptă era înţepenită. M-am speriat. Se auzea suspinul unei femei din patul de alături. N-o vedeam. Mi s-a făcut teamă. Am întrebat-o ce are, de ce suspină aşa? Dar ea nu s-a oprit deloc. Nu mai ştiu decât că s-a făcut dimineaţă şi patul ei era gol, schimbau aşternutul şi femeile în halate spălăcite vorbeau între ele despre cât se pătimise femeia aia. ‘Fie-i ţărâna uşoară’, ziceau ele. Unde eram? Am dat să mă închin, să mulţumesc Maicii Domnului că m-a ţinut în viaţă. Tot nu puteam mişca mâna dreaptă. Eram legată. Am urlat. Ce-mi făcuseră? A venit doctorul, mi-a făcut semn să stau cuminte. Am simţit că mi se încleştează gura, îl fixam din priviri că nu mă pot închina. A venit o soră şi mi-a făcut o injecţie. Am văzut că era un înger. Se uita în ochii mei să-mi dea curaj. Îmi şoptea: mâine, mâine, mâine… Şi m-am trezit dimineaţa. Se luminase devreme, vedeam cerul senin. Parcă mă aşpepta. Era linişte în tot spitalul. Nu ştiu cum m-am dat jos, dar m-am trezit pe culoar. Mă închinam cu limba în cerul gurii. Linoleumul era proaspăt spălat. M-am ţinut după cum sclipea câte-o urmă de apă.
În curte nu era nimeni şi poarta larg deschisă. Nu m-am oprit până la biserică. La Madona, acolo mă duc totdeauna. La Maica Domnului. Ea are grijă de mine. Era devreme, am văzut uşa închisă. Am îngenuncheat acolo, mi-am sprijinit capul de uşă. M-am rugat. Nu ştiu cât să fi trecut. Dar când am simţit o atingere pe umăr am tresărit şi am dat să mă-nchin. Chiar am reuşit! Am auzit glasul părintelui Vasile. Voia să deschidă biserica. A dat să mă ajute să mă ridic dar l-am rugat să mă lase. Am trecut pragul în genunchi. Până la icoana Maicii Domnului. Părintele ştie că acolo îmi fac veacul, îmi spun toate câte le am pe suflet. Uneori îmi face semn să stau cuminte. Acum mă frământam, cu ce-am greşit? Sunt douăzeci de ani de când merg zi de zi la biserică. Postesc şi mă grijesc. Stăteam  în genunchi şi ascultam. Muzica venea din ceruri. Iar glasul parcă mie-mi vorbea. Brusc am înlemnit. Auzeam despre sfântul trecut prin iad pentru că nu mărturisise un păcat. S-a căscat pământul sub mine. Hăul da să mă înghită. Am strigat, ochii mei căutau la Maica Domnului de-acolo din groapă. Da, am mărturisit cele două avorturi din tinereţe. Ah, Maica mea! Iartă-mă! Am zis odată că era mai bine dacă-l făceam şi pe-al treilea. Groapa s-a-nchis. Gură păcătoasă, domnu’ Paul!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*