Dispretul vieţii

25.04.16 by

Oamenii au făcut rând la tutungerie
pentru Kent cu filtru,
Ţigările arse de dorul răzbunării
i-au atins;
Pe mâinile doctorilor –
numai cicatrice albăstrite de durere,

cauterizate, indescifrabile…
Povestea continuă.
Istoria se repetă.
La 4 P.M., două şuvoaie muncitoreşti
se revarsă în pas cadenţat, elastic.
În graba lor cotidiană,
uitând de foamete,
Se abat din drum la o pipă cu Kent.
Ei se sinucid în pripă:
“Puţin câte puţin, în fiecare zi.“
Cuvintele lor îi vor mântui,
dar ce vor face doctorii
cu atâtea cadavre neîntinerite?

Incitare
Când ploaia se strecoară neştiută,
Perdelele întunecimii scurte
Sunt toate calculate în penumbră,
Uitându-şi rostul lor de a ascunde,

La geam apare pe înserate,
Ori poate în zorii albăstriţi de ziuă,
O sfântă adunătură de zăpadă,
Pe care iarna a pustiit-o c-un adio!

Ieşind copiii din odaia strâmtă
Cu ţipete şi strigăt de uimire,
Ei metamorfozează în iubire
Magia unui bulgăr de zăpadă…

Nu spun naturii ce şi cum să facă,
Dat fiind faptul că îmi cunosc măsura,
Spun doar copiilor să le mai tacă gura
Ca să nu-l sperie pe omul de zăpadă!

Incită anotimpul la visarea crudă,
Şi stelele îmi sunt butaforie-
Ca o cascadă în ampla măreţie,
În pas de vals alunec pe zăpadă.

Terestrele metafore se adună,
Şi vag îmi amintesc o zi întreagă,
Chipul îngândurat al unei copile,
Pierdut printre troiene de zăpadă,

Atunci când vrei să uiţi de sferă,
Când ploaia bate la fereastra timpurie,
Tu, studiind profund anatomie,
Priveşti cum seul se topeşte într-o lampă.

Iar dacă vremea zboară ca un fulg albastru,
Uitându-şi rostul său pribeag în lume,
Este pentru ca noi să îl preamărim astru,
În închinarea timpului-minune.

Serile mângâierii
Din spumele oceanului înnegrit de durere,
Se întreţes pe ţărmurile cusate cu dantele
Perdea cu seri, şi nopţi cu mii şi mii de stele!
Coboară, se adună, uitându-se la ele
În dansul lor terestru, terestre albăstrele,
Petale unduind în timp ca de văpaie,
Caliciul rotunjind mirarea din odaie.

Dintr-un frunziş nocturn, cu ochii de lumină,
O galbenă gutuie împrăştiind vreo vină
Se află în fereastră spre pavăza divină…
O buhă înceţoşată face descântec serii:
“Sunt eu o împărăteasă, în nopţile uitării!”
Mirată de atâta magnifică speranţă,
În trecere un fluture se atârnă de-o clanţă;
Cu ochiul rotunjit şi negru ca de humă,
Împrăştiind timid polenul recules de pe Lună,
Cu praf stelar, cu pulberi diamantine,
Incandescent, împodobeşte pământul cu lumine.
Dintre iluziile înnoptării divine –,
Ceasurile au stat la miezul nopţii a bine,
Secundele albastre purtând albastre unde,
Se vor fi rotunjit în mersul lor oriunde…
Atunci, pe metereze în chip de călător,
Privesc fără uimire, cu chip întrebător,
Cum oceanele se strigă în umbra pustiită,
Cum păsările cântă, prevestind însorită
Ziua ce va veni cu zorii dimineţii,
Şi timpul petrecând sipetele vieţii.

Iar, ca şi anotimp, momentele visării
Mă poartă îngândurată pe ţărmul primăverii;
Vor răsări şi frunze, şi fluturi de lumină,
Vor înverzi planeta purtând ori nu vreo vină,
Iar eu ca întotdeauna, voi admira Pământul
Oceanul este martor, speranţă îmi este gândul.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*