DIHANIE LA CRACĂ

01.09.11 by

DIHANIE LA CRACĂ

Suflete nomade şi amatoare de necunoscut, pe la mijlocul verii am poposit împreună cu Gâgă şi Sandu Cizmă-Spartă undeva prin lunca Mureşului, la Malul cu Spini. Pentru prima oară de când eram împreună, am avut noroc cu carul, adică am prins peşte cu toptanul, de nu ne venea să ne credem ochilor că ne-am umplut juvelnicele până la refuz, dar, după trei zile rodnice de pescuit ni s-au terminat proviziile, şi, cum era de-abia sâmbătă dimineaţa, la început de concediu, nu ne-am îndurat să ne întoarcem acasă… Ca atare am sacrificat peştele din juvelnicul lui Sandu Cizmă-Spartă, prin tragere cinstită la sorţi. Cele câteva kilograme bune, bucăţi una şi una, au trecut în posesia responsabilului de la magazinul sătesc din cea mai apropiată comună, contra cărora am fost cadorisiţi cu alimente, rom şi ţigări pentru încă două zile, fericiţi ca nimeni alţii.

Prin înţelegere frăţească, păgubaşul, adică Sandu Cizmă-Spartă urma să culeagă tainul de la undiţele celorlalţi până când avea să-şi umple la loc juvelnicul, după care eram liberi să pescuim liniştiţi pentru propriul  juvelnicul. Aşadar şi prin urmare, în acea sâmbătă dimineaţă, peisajul de la Malul cu Spini arăta astfel:

O poiană însorită, mărginită de plopi şi de arini, prin frunzişul cărora strălucea soarele, în imediata apropiere de curgerea domoală a Mureşului. Sub plopi, un cort albastru, deasupra căruia erau întinse la aerisit fel şi fel de boarfe şi-un sac de dormit. Jur-împrejur, aruncate în dezordine, trei perechi de cizme şold, obiele, cutii cu momeli etc. Lângă cort, un foc şi-un ceaun care clocotea şi sfârâia agăţat într-un par. La nici doi paşi distanţă, tolănit pe-un sac de dormit, cu uiaga în stânga şi tranzistorul în dreapta lâncezea Gâgă, cu pălăria trasă pe ochi de soare, gol până la brâu. Drept în faţă, proptite pe crăcane, o sumedenie de beţe, toate cu clopoţei în vârf, lângă care veghea Sandu Cizmă-Spartă, în slip şi c-o şepcuţă pe vârful capului. Alături, Dombi şorecarul, plictisit de moarte şi toropit de căldură.

Sandu Cizmă-Spartă a strâns rodul de pe trei beţe, două mrene şi-un somotei. Vesel nevoie mare, şi-a prins o ţigară, a băgat peştele-n juvelnic şi-a schimbat momelile, fredonând tangoul preferat: „Dac-ai şti tu, frumoasă Zaraza…” Şi chiar în clipa aceea răcnetul meu a sfâşiat liniştea malului, făcându-i să le sară sufletul din loc:

-La masăăă!

Sandu Cizmă-Spartă şi-a desfăcut larg braţele, s-a întins de i-au pârâit toate oasele şi a trezit şorecarul din somn.

-Scoală, urâtule, hai să mâncăm…

Şi părea că nimeni şi nimic n-avea să ne mai tulbure liniştea. Ne-am tolănit tustrei pe sacul de dormit, în jurul sticluţei cu rom, lângă ceaunul din care adiau miresme îmbietoare de ştiucă friptă, dar nici n-am apucat bine să ne înfruptăm din ceaun, când, deodată s-a auzit printre pomi uruit de motor şi nu departe a parcat un Aro kaki, decapotabil.

-Nu-s de la filială! a râs competent Sandu Cizmă-Spartă. Număr galben şi cifre puţine, asta-i maşină de întreprindere, grangur mare!

-Poate-or fi cei de la O.G.A. sau ecologii! mi-am dat cu presupusul, rumegând alene, dar scuipând oasele-n rafale.

-Da’ de unde! s-a împotrivit Gâgă, tot cu pălăria trasă pe ochi de soare, şi fără să lase glaja din mână. Directorul de la Combinat! Deja putem schimba locul. Ăsta are boala blinkeritului, îl ştiu de anul trecut; o să plescăie cu tablele lui până când sperie tot peştele pe-o rază de doi kilometri. Ghinionist din născare…

Şoferul cel tinerel şi cam brunet a deschis politicos portiera din faţă şi a ajutat să coboare un omuleţ rotofei, chel şi cu ochelari de soare, echipat pitoresc în pantaloni scurţi şi-n pantofi de tenis. S-a răstit autoritar la cei doi aghiotanţi de pe bancheta din spate şi aceştia au zvâcnit ca iepurii, cu braţele pline de scule, glonţ spre marginea apei. Când au observat că nu sunt singuri, ne-au aruncat o privire scurtă, iscoditoare, şi s-au pus repede-n gardă, căci şorecarul începuse să-şi debiteze repertoriul de chelălăituri, proţăpit pe picioarele dinapoi, lângă maşină.

-Marş, cotarlă! au strigat ei furioşi, împungând cu beţele ca să-şi protejeze şeful. Marş, n-auzi?

Jignit de asemenea apelative, şorecarul a urlat lung, cumva a jale, şi n-a pregetat să-şi ridice piciorul, pentru a stropi roata din faţă a Aro-ului. Pe urmă lătrăturile şi chelălăiturile n-au mai contenit până când Sandu Cizmă-Spartă n-a fluierat scurt semnalul de retragere. Şorecarul s-a întors la cort cu limba scoasă de-un cot, mârâind nemulţumit. Niciodată nu agrease intruşii. Mândru că-şi făcuse datoria, Sandu Cizmă-Spartă l-a mângâiat pe cap, i-a spus „Bravo” şi apoi i-a îndesat între fălci o coadă de ştiucă, sătul de-atâtea urlete, şi dintr-o dată s-a făcut linişte.

Timp de vreo două ore, am urmărit încântaţi pe sub gene eforturile disperate ale directorului cel burduhănos de a bate apa cu blinkerele, metru cu metru. Şi încă nu era decis să abandoneze; continua să pleoscăie şi să grebleze conştiincios tot ce se găsea pe fundul apei: cizme sparte, trenţe de haine-acompaniat de murmurele de satisfacţie al aghiotanţilor, pregătiţi pentru întâmpinarea dihaniei cu minciogul şi gafa. Dintre toţi, doar şoferul părea indiferent la aceste ciudate frământări. Dezbrăcat la maiou şi cocoţat pe capota maşinii, privea cu gura căscată spectacolul, plesnindu-se rar după ceafă când îl pişcau tăunii. În sfârşit, năduşit de-atâtea aruncări, omuleţul cel rotofei a capitulat:

-Nu vrea, nu vrea şi pace! Tu’ le dumnezeii lor de peşti!

Pe cei doi aghiotanţi i-au trecut toate apele de căldură.

-Spuneţi şi voi ceva, nu staţi ca proştii, daţi-mi o idee! s-a stropşit directorul la ei, vânturând fioros lanseta.

Atunci pe Gâgă nu l-a mai răbdat inima şi i-a strigat binevoitor:

-Măi, ăla, las-o baltă cu rotativele şi cu dublele pentru avat, că nu ţine figura! Pe-aici bântuie ştiuca, pune pe fir o oscilantă sau un pişcot mare şi recuperează mai încet…

Omuleţul i-a trimis lui Gâgă o privire bună să-l bage în pământ.

-Degeaba te superi, şefule, a răcnit Gâgă pornit pe harţă, dacă nu mă crezi cască ochii la juvelnicele ălea atârnate de craca unde sunt beţele noastre!…

-Prost mai eşti, Gâgă, îi reproşă repede Sandu Cizmă-Spartă, acu’ n-o să mai plece ăştia de-aici până diseară!…

-Lasă-i, nea Sandule, zâmbi Gâgă îngăduitor, ne mai distrăm şi noi un pic, aşa spectacol mai rar…

Câteva clipe mai târziu, aghiotanţii au scos repede din apă juvelnicele, şi, când a văzut ştiucile, directorul s-a îngălbenit. Orgolios, nici nu s-a atins de lanseta cu pişcotul nichelat, întinsă prompt de-un aghiotant ci a continuat cu devonurile, convins că va avea succes. Între timp, celălalt aghiotant s-a apropiat tiptil de cortul nostru. S-a oprit în faţa lui Gâgă, cu pantofii nămoliţi şi pantalonii suflecaţi. Impresionat de barba lui Gâgă şi de pălăria lui cu insigne, i-a propus deznădăjduit:

-Vinde-ne, dom’le şi nouă nişte peşte, vreo două-trei kile, acolo, să-i ducă şeful la nevastă-sa! Altfel îl apucă dracii şi ne tunde pe toţi, de nu mai avem linişte cu el tot anul…

-Hmm, a mormăit Gâgă cu interes, poate vă dau ceva, să vedem, cât zici că vă trebuie?

-Două-trei kile, da’ numai ştiucă! a răsuflat aghiotantul, dând să scoată banii. Cât mă costă?

-Păi, zise Gâgă, abia stăpânindu-şi râsul, o sută de lei kilu’, deci trei sute de lei în total!

-Ăsta-i jaf curat, vrei să ne nenoroceşti? a strigat aghiotantul. La Alimentara e numai 20 de lei!

-Cum vreţi! făcu Gâgă nepăsător. Eu mai ieftin nu-l dau! Pe malul apei e mai scump…

-Să mă consult cu colegul! icni aghiotantul disperat şi o rupse la fugă.

-Bine, măi Gâgă, tu vrei să iei şi pielea de pe ei? a şoptit Sandu Cizmă-Spartă, uluit.

-Ce vorbeşti, nea Sandule? Păi, lor le dă mâna, nu ca nouă! Cum adică, pe mine mă aduce careva la pescuit cu Aro-ul şi-mi ţine beţele? Minciuna se plăteşte scump. Eu încă n-am cumpărat peşte să-mi păcălesc nevasta; dacă n-am prins nimic, i-am îndurat meliţa toată săptămâna şi-am tăcut chitic. Hă-hă, a râs cumva fericit, chiar mă gândeam de unde să fac rost de bani pentru o lansetă nouă… Când colo, uite fraierul, la doi paşi…

Către seară, cei cu Aro-ul şi-au strâns sculele şi i-au înmânat grăbiţi lui Gâgă banii. Gâgă le-a dat ştiucile, şi-a trecut sutele prin dreptul nasului, apoi le-a îndoit şi le-a vârât după panglica pălăriei. Aghiotanţii au scrâşnit printre dinţi un „mulţumesc!” şi au dosit peştele-n maşină.

-Nemaipomenit! s-a minunat Sandu Cizmă-Spartă, stacojiu de invidie. Mă’ Gâgă, tu eşti un artist…

Am râs cu lacrimi şi am golit glaja cu rom, fericiţi că există alţii şi mai scrântiţi decât noi.

-Fiţi atenţi că se îngroaşă gluma! ne-a prevenit Gâgă, cu ochii la Aro.

Şoferul cel tinerel îi zâmbea galeş şefului.

-Plecăm imediat, dar înainte, încerc şi eu numai o dată cu blinkerul!

-Fie! i-a făcut hatârul şeful. Cinci minute şi o luăm din loc…

Şoferul a ales tocmai lanseta cu pişcotul argintiu. Aghiotanţii i-au explicat în scârbă cum se aruncă, dar el nu s-a lăsat intimidat şi s-a îndreptat hotărât către marginea apei, urmărit de privirea batjocoritoare a directorului. Orbit de soarele lăsat la asfinţit, n-a reuşit o aruncare prea frumoasă. Firul cu pişcotul argintiu a zburat tocmai pe după craca unei sălcii din apropiere, aplecată peste apă. S-a înfăşurat de două ori pe după cracă şi a început să penduleze încet, cu linguriţa atârnând la o palmă deasupra apei.

-Ce-ai făcut, căscatule? l-a apostrofat şeful, din maşină. Acu’ du-te şi descâlceşte firul din copac!

Între timp, firul continua să penduleze încet deasupra apei, cu linguriţa sclipind în soare. Şi, dintr-o dată, am văzut cu toţii un bot imens căscându-se din apă. Ştiuca cea mare a hăpăit linguriţa cu un crănţănit sec şi-n secunda aceea craca salciei s-a curbat ca trasă de-un bolovan. Dihania a rămas cu botul atârnat de cracă, zbătându-se furioasă, cu ancora linguriţei înfiptă în buză.

-Pe puţin zece kile! a behăit Gâgă, verde de invidie. Ce mai baftă…

Fără să mai stea pe gânduri, „nenorocitul de şofer” (după cum s-au exprimat ulterior Gâgă şi cu Sandu Cizmă-Spartă) a înhăţat un levier, s-a băgat în apă la brâu şi a trăsnit ştiuca în moalele capului. După ce i-a curmat suferinţele, a retezat firul şi s-a întors la mal cu dihania-n braţe, întâmpinat de observaţiile aghiotanţilor. Şeful a catadicsit să zâmbească şi el, în culmea fericirii.

-Bravo, Vasile! Să vezi acu’ ce-o să se mai bucure nevastă-mea când o vedea balaurul ăsta de ştiucă…

Dar şoferul a clipit repede din ochi şi a replicat ironic:

-Poate aţi vrut să spuneţi „nevastă-ta”! Sper că n-aveţi nimic împotrivă să fiţi invitatul nostru la masă, cu soţia, bineînţeles!..

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*