Dicţionarul Limbii Româneşti” de August Scriban (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme)

24.12.14 by

Dicţionarul Limbii Româneşti” de August Scriban (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme)

Redactarea unui dicţionar nu este un lucru la îndemâna oricui. Nu este suficient curajul, ci mai ales o educaţie complexă în care trebuie să existe mai multe componente precum: cunoaşterea limbii române vorbite şi evoluţia ei în timp şi în regiuni diferite, cunoaşterea mai multor dicţionare apărute până la data respectivă, istoria românilor, folclorul şi noţiuni teoretice de lingvistică care presupun o experienţă didactică de excepţie. Cunoaşterea unor limbi străine precum: latina, greaca clasică şi cea vorbită, slava, franceza etc. sunt absolut obligatorii. În cazul nostru trebuie menţionată şi o moştenirea din familie, care s-a remarcat pe trei generaţii de intelectuali pătrunşi de un patriotism real şi sincer.
Ca să înţelegem în profunzime care au fost resursele intelectuale şi sufleteşti ale autorului, trebuie să parcurgem mai multe etape care presupun: motivaţia acestei remarcabile lucrări, resursele ştiinţifice la care a apelat şi nu în ultimul rând o descriere genealogică a familiei care a creat o continuitate genetică şi ştiinţifică a unui autor care s-a născut la Galaţi.

I. Familia Scriban

– Neofit Scriban (1803-1884) s-a născut la Burdujeni dintr-o familie originară din Transilvania. A făcut studii la Academia Mihăileană din Iaşi şi la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, unde a învăţat mai multe limbi străine precum: franceza, italiana, greaca şi latina veche, ajungând unul din cei mai erudiţi prelaţi ai bisericii române din perioada respectivă. Se călugăreşte în 1822 şi este hirotonit preot în 1833, ajungând predicator la Mitropolia din Iaşi începând cu anul 1836. Tipăreşte în 1838 prima lui carte: Catihis al bisericii ortodoxe cu litere latine pentru prima dată în Moldova.
Exilat ca urmare a unor acuzaţii nefondate la mănăstirea Neamţ, deschide aici o şcoală naţională pentru călugări în 1843. Revenit la Iaşi, este numit director al şcolii Trei Ierarhi în 1846, iar în anul 1848 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, unde predă până în 1862 Istoria universală şi a României, limba greacă, retorica şi filosofia. Devine arhimandrit în 1857 şi prezidează comitetul unionist care se desfăşura în casa lui din Iaşi, ajungând deputat al clerului în divanul ad-hoc, alături de fratele său, Filaret. Este membru în consiliul superior de instrucţiuni şi locţiitor de episcop la Argeş în 18621. În anul 1872, se retrage în oraşul său natal Burdujeni, unde a decedat în anul 1884, lăsând prin testament casa şi bani pentru înfiinţarea unui spital, care în anul 1904, după cum rezultă din dicţionarul redactat în acel an de C. Diaconovici: „era de mai mult timp funcţional” 2.

– Filaret Scriban (1811-1873), fratele lui Neofit, s-a născut tot la Burdujeni. Studiază la şcoala de la Trei Ierarhi şi la Academia Mihăileană, pe care a absolvit-o în 1830. Devine profesor de franceză, română, aritmetică şi istorie la Academia Mihăileană, după care urmează studii teologice la Kiev, pe care le termină în anul 1842. Întors în ţară, a fost numit profesor la seminarul Veniamin din Iaşi, unde a predat mai mult de 18 ani. Devine arhimandrit şi egumen al mănăstirii Socola, unde elaborează regulamente şi cărţi didactice. Ca înfocat partizan al unirii şi membru în comitetul unionist şi divanul ad-hoc, alături de fratele lui, Neofit, luptă împotriva sinodului pe care domnitorul Cuza voia să-l constituie contra canoanelor, numind episcopi prin decret. Cunoscător al limbilor franceze, ruse, latine, greaca veche şi cea modernă, germane şi ebraice, a redactat foarte multe lucrări din care multe nu au ajuns să fie tipărite. Din cele 16 lucrări cunoscute menţionăm următoarele care au fost tipărite:
Istoria sfântă a Vechiului Testament – 1846
Memorii pentru organizarea Bisericii române
Istoria Bisericii române, publicată parţial3

– Romulus Scriban (24 august 1838, Burdujeni – 29 octombrie 1912, Iaşi), publicist şi autor de versuri, este nepot de frate cu Neofit şi Filaret Scriban. Fost elev al seminarului din Socola şi absolvent al Academiei Mihăilene din Iaşi, urmează studiile universitare de teologie şi drept la Torino, unde obţine doctoratul în anul 1864, cu o disertaţie în drept civil. Este ales secretar al Societăţii Internaţionale Neolatine din Torino. Revenit în ţară la începutul anului 1865, va ocupa funcţia de prim-procuror la Galaţi, de unde demisionează în anul 1872 pentru profesia de profesor de istorie şi economie politică la Şcoala Comercială din Galaţi, practicând în paralel şi avocatura. Dintre lucrările publicate menţionăm următoarele:
„Istoria economiei politice, a comerţului şi a navigaţiei în România! – 1885.
„Istoria comerţului” – 1893.
„Reflexiuni politice asupra Episcopiilor necanonice româneşti din 1865”, publicat în Românul din 3, 4 şi 20 martie 1866.
„O noapte pe ruinele Sucevei” – 1860.
Sub influenţa prestigiului de care se bucura Gh. Asachi la Iaşi, Romulus Scriban debutează ca elev cu versuri pe care le publică în Ateneul român din Iaşi în anul 1860. A scris articole unde abordează chestiuni politice, juridice, economice, culturale, pe care le publică în Steaua Dunării şi Românul.
Împreună cu Demetriu N. Preda, întemeiază bisăptămânalul politic, comercial, literar şi religios Dacia română (oct. 1866 – feb. 1867). În perioada anilor 1868 – 1869, scoate la Galaţi revista Dacia literară cu scopul mărturisit: „Literatura este sufletul şi paladiul unei naţiuni; ea poate salva un popor, făcând să nu se stingă flacăra spiritului naţional”4.
Dar să vedem ce mărturiseşte însuşi August Scriban despre tatăl său, care i-a fost un excelent exemplu în viaţa profesională:
„Ştiind latina şi greaca veche, vorbind curent italiana, franceza şi greaca nouă, ştiind puţin şi germana şi ruseasca, simţea o mare plăcere să scormonească prin dicţionare şi să descopere etimologii… Îmbătat de gloria imperiului roman, se uita cu milă la statele moderne şi le numea prefecturi. Era, cum se vede, imperialist roman şi nu visa decât restabilirea vechii Dacii de la Tisa pân’la Nistru, ceea ce s-a întâmplat la şase ani numai de la moartea lui în 1912. Dar pe lângă învăţătura pe care am putut-o lua de la tatăl meu, ceea ce m-a făcut să încep acest dicţionar a fost moştenirea sufletească pe care mi-a transmis-o el: iubirea fanatică de limba românească, înclinarea, spre studiul limbilor străine şi voinţa irezistibilă de a da patriei o lucrare pe care eu o cred folositoare” 5.
Faptul că acest distins profesor avea să ofere celor doi fii nume precum: August şi Iuliu (Cezar) este semnificativ şi demonstrează profunzimea unei credinţe faţă de neamul românesc derivat din lumea latină.
Această admiraţie şi recunoştinţă meritată, mărturisită în Precuvântarea dicţionarului faţă de tatăl său, explică în mare măsură ţinuta ştiinţifică şi o anumită atitudine curat patriotică practicată nu numai în elaborarea acestui dicţionar, dar şi în activitatea de dascăl la Iaşi.
scr1
Fig. 1 Iuliu Scriban cu lănţişorul de ceas

– Iuliu Scriban (1878-1949) fiul lui Romulus Scriban şi nepot al arhiereilor Neofit şi Filaret, este fratele mai mic al lui August Scriban. Urmează studiile teologice la Seminarul din Galaţi (1890-1893), Seminarul Veniamin din Iaşi (1893-1898) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1898-1902), unde susţine licenţa în 1903 şi doctoratul în 1920. Devine monah la Mănăstirea Neamţ (1904), hirotonit ieromonah şi numit superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden (1904-1909), ctitoria domnitorului Mihail Sturdza din perioada anilor 1863-1866. În timpul cât a slujit la această capelă, a urmat cursuri la Facultatea de Teologie catolică şi protestantă din Strasbourg şi de Filosofie din Haidelberg. Revenit în Ţară, este numit director al Seminarului Central din Bucureşti (1909-1919). Ca profesor de Religie predă cursuri de specialitate la şcolile militare de infanterie şi artilerie din Bucureşti (1910-1916), dar şi la noua Facultate de Teologie din Chişinău (1928-1941), cu o continuitate la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1941-1943). Este remarcabilă activitatea ecumenică şi inter-ortodoxă de peste hotare promovată consecvent de Iuliu Scriban6.
Considerat un om de înaltă cultură, un mare predicator şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, a militat pentru apărarea şi cunoaşterea învăţăturii creştine, repunerea predicii la locul cuvenit, apropierea de Biserica anglicană şi a dovedit un autentic ecumenism cu valenţe actuale7.
În aula Ateneului Român, unde de regulă se ascultau concertele cu George Enescu sau interpretări pianistice cu Cella Delavrancea, în data de 4 aprilie 1913, publicul din elita intelectuală, aristocraţie, dar şi studenţi şi târgoveţi cu o brumă de cultură au ascultat conferinţa Arhimandritului Iuliu Scriban vorbind despre: Rolul bisericii în viaţa noastră românească. Un bun prilej pentru elevatul conferenţiar de a arăta păcatele acestui neam unde Biserica intervine spunând: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Viaţa e iubire; şi de nu vă veţi iubi, nu veţi trăi”.
În 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria, se înfiinţează o Misiune Ortodoxă cu sediul la Odesa, care cerea românilor să se „trezească la viaţă prin deşteptarea conştiinţei obşteşti”. În fruntea acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, iar vicar, arhimandritul Antim Nica, viitor Episcop la Dunărea de Jos8.
La moartea lui Iuliu Scriban, în 4 ianuarie 1949, părintele Gala Galaction avea să mărturisească: „Pana lui, condeiul lui, acoperea cu torente nesecate toată presa noastră bisericească şi o parte din presa civilă. Iuliu Scriban era cel mai mare ziarist al Bisericii Româneşti, cel mai bine informat teolog, cel mai mare cunoscător al lumii bisericeşti şi teologice şi de peste hotare, din toate ţările şi din toate limbile: franceză, germană, italiană, engleză, neogreacă, rusă, bulgară…”9.
scr2
Fig. 2 August Scriban

August Scriban (n. 12 noiembrie 1872, Galaţi – d. 2 august 1950). Născut la Galaţi unde tatăl său era profesor la Şcoala comercială, urmează cursurile la Liceul Vasile Alecsandri din Galaţi. Face studiile universitare şi de specializare la Berlin şi Halle, unde în anul 1902 şi-a luat doctoratul în Litere. În anul 1903, îl găsim profesor la Buzău, unde locuia, cum avea să mărturisească, pe strada Salvării nr. 7. Profesor de limba latină la Liceul Negruzzi (internat) şi la Liceul Militar din Iaşi10.

Cu un aşa arbore genealogic nu este de mirare faptul că August Scriban abordează de unul singur o lucrare dificilă, care nu este la îndemâna oricui: Dicţionarul limbii române, care va apare cu mari dificultăţi pe care le va mărturisi autorul tot în Precuvântare.

II. Ce l-a determinat pe August Scriban să redacteze un Dicţionar al limbii române?

Preocupări erau din studenţie (1893) când selecta cuvinte din cărţile citite. Dar avea la îndemână în biblioteca familiei dicţionarele lui „Lazăr Şăineanu, Damé, Tiktin, Cihac, Hasdeu, Lambrior, Gaster, Filipidi, Nădejde, Weigand, Densuşeanu, Candrea, Puşcaru, Pascu, Bogrea, Larousse”11, aşa cum avea să consemneze în Precuvântare12.
Până în 1939, când a fost publicat dicţionarul lui August Scriban, autorul avea drept model celebrul dicţionar al lui Lazăr Şăineanu (prima ediţie 1896), care periodic îl îmbunătăţea şi scotea o nouă ediţie (1906, 1914, 1922, 1925, 1929). Utilizând acest dicţionar a constatat „un mare număr de greşeli (după cum şi alţii vor găsi la mine!). Totuşi, aşa cum este, niciun cărturar nu se poate lipsi de dicţionarul lui, pe care mulţi l-au ridiculizat, dar niciunul nu s-a apucat să facă altul mai bun”. Cu multă eleganţă şi respect a scris despre munca neobosită a filologului Lazăr Şăineanu, fost studentul al lui B. P. Hasdeu.
Merită a fi citată şi mărturisirea de credinţă cu care s-a obligat la o muncă ştiinţifică enciclopedică, dificil de descris şi definit, în care modestia capătă valenţe patriotice: „Dintre Români, eu îs singurul care, fără subvenţiuni, ci îndemnat numai de un adânc cult al patrii, am terminat un dicţionar de acest fel! Primească-l Patria ca un omagiu al imensei iubiri pe care i-o păstrez!”.
Modul în care a lucrat acest dicţionar este mărturisit cu lux de amănunte şi redă atmosfera acelor timpuri, dar şi perseverenţa cu care a tratat desluşirea fiecărui cuvânt:
„Ce-am găsit la alţii şi mi-a plăcut mie am luat şi am turnat aproape neschimbat în dicţionarul meu. Astfel, ca un omagiu pentru cultura franceză, am tradus din Larousse cuvânt cu cuvânt definiţiunile ştiinţifice şi altele, ceia ce l-a făcut pe un ignorant invidios să susţină că-l plagiez pe Larousse ! O, sancta simplicitas! Tot aşa am plagiat din Şăineanu, din Damé, din Tiktin, din Candrea, din dicţionarul Academiei! De ce să fi schimbat zadarnic ceia ce am găsit bun?”
‚‚Am insistat foarte mult asupra etimologiilor, pe care le consider indispensabile pentru stabilirea înţelesurilor. Deşi căutarea lor mi-a luat foarte mult timp, totuşi nu m-am putut astâmpăra decât atunci când orice urmă li se pierde în desişurile codrilor, zăvoaielor şi stufăriilor. De multe ori, după ani întregi de urmărire zădarnică, m-am înturnat la o urmă părăsită de alţii sau de mine şi, armat cu alte observaţiuni şi descoperiri (de exemplu, cu dicţionarul lui Berneker13), am continuat urmărirea până la găsirea originii cuvântului. Ce plăcere atunci!”14.
‚‚Am întrebuinţat ortografia fonetică scriind cuvântul aşa cum se pronunţă, nu falsificând limba!”
„Dicţionarul trebuie să dea şi accentul, cum face Tiktin, Academia, Candrea şi Densuşianu. Dar Tiktin nu este pentru marele public, ci pentru erudiţi, iar Academia de asemenea. Şăineanu, la care aleargă marele public, nu dă accentul. Eu, ca să redau adevărata pronunţare dau şi accentul” 15.

III. Care era scopul urmărit de August Scriban, când a redactat acest dicţionar ?

La această întrebare autorul mărturiseşte într-un capitol din Precuvântare cu explicaţii interesante, dar care scot în evidenţă o credinţă nemărginită în moştenirea latină ca o sevă sănătoasă pe care românii trebuie să o cultive şi să o preţuiască:
„Scopul meu este să dau Românului o carte care să-l facă mai cult şi să-i dezvolte conştiinţa naţională, iar numeroşilor străini care au nevoie şi vor să înveţe româneşte să le dau o carte care să le arate adevărata limbă românească şi să nu-i descurajeze prin felul anarhic şi greşit în care este scris.
Dorinţa mea este ca acest dicţionar să pătrundă până în ultimul sat românesc, adică de la Tisa până dincolo de Nistru, până la Bug sau chiar până aproape de Nipru (căci şi pe acolo-s Români!), până în Serbia, până în Bulgaria şi în toată peninsula Balcanică, până în Istria şi chiar până la Românii din America. Doresc ca românimea nemuritoare să aibă această carte ca o oglindă în care să se uite şi să rămână uimită când va vedea ce frumoasă este şi ca o evanghelie pe care, cu ochii lăcrămaţi de bucurie, i-o trimite un modest apostol şi un înverşunat străjer al limbii româneşti! Pentru această nemărginită plăcere mi-am sacrificat o mare parte din tinereţe (sacrificiu care pentru mine a fost un deliciu) şi aştept cu încredere freamătul de mulţămire pe care mi-l vor trimete munţii, codrii, râurile şi mormintele acelora care au luptat pentru înrădăcinarea graiului românesc! Încrezător şi nepăsător de ridiculizare ca şi Don Quijote, cred că voi contribui prin opera mea să fac ca românimea să ridice cu mândrie capul şi să vorbească ostentativ româneşte acolo unde alte limbi împiedicau expansiunea limbii româneşti. Vreau să contribui a face ca Românul să-şi iubească limba mai mult de cât viaţa şi ca nici un lucru lumesc (bani ori glorie deşartă) să nu-l facă să-şi uite limba ori să permită copiilor să se înstrăineze de limba românească, fiică a limbii latine, care a fost cea mai frumoasă şi mai impunătoare limbă din câte a făcut Dumnezeu pe pământ! Urmaşii Romei, aduşi de Traian în Dacia şi puşi ca strajă a Romei, trebuie să-şi dea seama de marele rol pe care-l au de îndeplinit! Vechile năvăliri ale barbarilor şi actualele tendinţe ale urmaşilor lor arată lămurit că Românii trebuie să se consolideze puternic în hotarele vechii Dacii. Această consolidare nu se poate face de cât prin muncă şi ordine. Şcoala românească să fie o cetate! Fiecare Român să ştie cine este! Să ştie că face parte din marele neam al Romanilor şi că nu se poate arăta demn de acest nume decât prin muncă temeinică, ordine, disciplină, economie şi seriozitate !”16.
Această impresionantă mărturisire de credinţă a fost scrisă de August Scriban în august 1928, indicând şi locul unde a fost redactară, punând astfel o pecete pe un hrisov nemuritor: Stradela Manolescu, nr. 4, Iaşi.

IV. Care au fost etapele istorice care au influenţat formarea limbii române ?

Cum era firesc, August Scriban avea să amintească sistematic toate popoarele migratoare mai mici sau mai mari, care au influenţat formarea limbii române, dintre care multe au dispărut. Este o trecere în revistă presărată cu date istorice remarcabile care scot în evidenţă erudiţia autorului.
Influenţele barbare ale sciţilor, sarmaţilor şi galilor sunt exemplificate cu unele cuvinte rămase de la aceste popoare precum: Don, Nipru, Nistru, Prut (de la sciţi).
Perioada romană şi post-romană este tratată cu detalii istorice interesante. Venirea goţilor, hunilor, gepizilor, avarilor, slavilor şi a bulgarilor este etapizată şi descrisă cu multe elemente esenţiale din această perioadă istorică. O ultimă etapă o constituie venirea ungurilor, pecenegilor, mongolilor, tătarilor şi în final a turcilor.
Aceştia sunt în general barbarii care s-au vânturat prin Dacia şi au dispărut plecând („Apa trece, pietrele rămân”), ori, aşa cum avea să consemneze August Scriban citându-l pe Mihai Eminescu, „s-au făcut toţi o apă şi-un pământ”17.

V. Cum s-a format limba română?

Trebuie să ţinem cont de faptul că acest dicţionar era finalizat în anul 1913, când studiile privind formarea limbii române erau relativ limitate şi acum după 100 ani apar teorii care bulversează întreaga concepţie crezută ca fiind definitivă.
În viziunea lui August Sriban, limba română este: „urmaşa limbii latine adusă de Romani în Dacia şi modificată sub influenţa mediului, a timpului şi a incluziunilor suferite din partea altor limbi”18.
În prezent, lingviştii nu reuşesc să ofere o explicaţie credibilă a faptului că limba română este vorbită de secole şi în regiunile care nu au fost niciodată cucerite de romani. Din întregul teritoriu al Daciei, numai 1/5 a fost cucerită de romani. Dar şi faptul că o administrare romană de numai 165 de ani a făcut posibilă dispariţia limbii vorbite de traco-daci şi în aceste condiţii limba latină să se impună atât de repede şi să se generalizeze pe întregul teritoriul al Daciei ne determină să reevaluăm această teorie.
Ultima teorie care susţine că limba latină are la bază o limbă vorbită în Tracia este vehiculată chiar din interiorul Vaticanului. Plăcuţele de la Tărtăria sunt o mărturie care necesită o cercetare temeinică şi multidisciplinară.
Un studiu recent efectuat de dr. Mihai Vinereanu susţine faptul că un procent de 58 % reprezintă fondul pre-latin sau traco-dac al limbii române. Concluzia acestui cercetător este că: ”Limba traco-dacică este adevărata predecesoare a limbii române şi nu latina cum se crede îndeobşte”19.
O nuanţă interesantă o abordează August Scriban atunci când afirmă: „Dialectul Macedo – Românilor este mai arhaic din cauză că este mai vechi, iar cel al Daco – Românilor este mai evoluat pentru motivul că este mai nou cu câteva sute de ani”.
Referindu-se la elementul autohton, autorul dicţionarului afirmă: „Un popor care adoptă altă limbă, păstrează ceva din vechea pronunţare. Astfel, noi avem o pronunţare deosebită de a italienilor şi a francezilor, ba chiar de a fraţilor noştri Macedoneni. Dacă observi bine, constaţi că Moldovenii, mai ales cei din nord, vorbesc cu gura mai strânsă şi seamănă la pronunţare cu Rutenii, căci, fără îndoială Moldovenii au asimilat un mare număr de Ruteni, şi de acolo s-a născut gluma:
Tata Rus, mama Rusoaică,
Numai Ivan Moldovan!
Când te uiţi la casa de bârne a muntenilor şi la îmbrăcămintea lor, este imposibil să nu recunoşti tablourile de pe Columna lui Traian”20.
Influenţa elementului latin în viziunea lui August Scriban este mărturisită astfel: „Temelia limbii noastre este constituită de elemente latine pe care s-au depus şi elemente străine. Dar care strat al limbii latine a devenit limba românească? Nu stratul dialectic (latina populară), nici stratul limbii literare, ci stratul limbii comune, al limbii cotidiene, al negustorilor, armatei, funcţionarilor şi colonilor”21.

VI. Dialectele limbii române în viziunea lui August Scriban

Argumentele aduse de autorul dicţionarului atunci când se referă la originea dialectelor are o anumită logică care se bazează pe evenimentele istorice. Pentru a exemplifica originea acestor dialecte la alte popoare, precum Franţa, el vine cu argumentul decisiv al distanţei dintre Franţa şi Canada, unde se vorbeşte un dialect. „Tot aşa limba română din peninsula Balcanică şi din Dacia, fiind despărţită de slavi, au apărut tendinţele dialectale, care au crescut cu timpul. Potopul slav a înecat-o şi nu au mai rămas decât Macedo-românii”22.
August Scriban nominalizează trei dialecte: „Cel din Dacia (actuala Românie), cel din Macedonia şi cel din peninsula Istria. Cel mai important este cel din Dacia (daco-românesc), vorbit de 15.000.000 de Români şi de vre-o 4-5 milioane de străini din hotarele actualei Românii şi de peste hotare, unde se mai află încă şi mai mulţi Români, şi anume: peste 500.000 dincolo de Nistru, vre-o 80.000 în Bulgaria, vreo 250.000 în vechea Serbie şi mai multe zeci de mii în Banatul rămas Iugoslaviei şi în Ungaria”.
Referindu-se la dialectul macedo-român, autorul face următoarea precizare: „Este vorbit de mai multe sute de mii de Români răspândiţi prin Grecia, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria”.
Dialectul istro-român este vorbit de: ”Câteva mii de Români aşezaţi în câteva sate de la poalele muntelui numit Maggiore de pe coasta Mării Adriatice. Aceste dialecte se aseamănă foarte mult între ele”23.

VII. Scrierea şi pronunţarea corectă în viziunea lui August Sriban

Autorul dicţionarului trece în revistă toate vocalele şi consoanele pe care le studiază sub cele două aspecte: cum se scriu şi cum se pronunţă. În acelaşi timp, face referiri şi la alte limbi europene tocmai pentru a delimita specificul limbii române, stabilind chiar anumite reguli privind modalitatea de scriere şi pronunţare.
Referindu-se la numele proprii, susţine cu tărie că trebuie să se supună acestor reguli precum se supun numele comune. Interesantă este exemplificarea utilizată în acest caz: „Aşadar nu Christescu, Stephănescu, Theodorescu, Kretzulescu, Lahovary, Ştirbey, Berindey, Cottescu, Poppescu, ci Cristescu, Ştefănescu, Teodorescu, Creţulescu, Lahovari, Ştirbei, Berindei, Cotescu, Popescu. Nobleţea nici nu creşte cu y şi cu alte zorzoane, nici nu scade fără ele!”24.

VIII. Prin ce se detaşează dicţionarul lui August Scriban de alte dicţionare?

Dacă analizăm comparativ acest dicţionar cu cel redactat de Lazăr Şăineanu ediţia V-a revizuită în anul 1925 (putem spune contemporană) şi cu DEX-ul Academiei Române ediţia a II-a din 1998, putem constata anumite abordări practicate de August Scriban, altele decât cele etimologice, ortografia fonetică etc. Am selectat un număr de 13 cuvinte pentru a le analiza comparativ, după cum au fost explicate în cele trei dicţionare:
Boier. A. Scriban explică acest cuvânt printr-un adevărat studiu care se întinde pe o pagină. După ce trece în revistă variantele din slavonă, turcă, rusă şi maghiară, defineşte sensul acestui cuvânt: nobil, mare moşier, mare dregător. Figurativ este explicat prin: „Om generos, om de omenie: boierul tot boier!’’ Cu timpul boierii s-au împărţit în mai multe categorii: boieri de divan diferenţiaţi în trei clase:
Boieri mari (ban, logofăt, spătar, postelnic, paharnic şi vistiernic etc.)
Boieri care ocupau aceleaşi dregătorii, dar de al doilea rang: al doilea spătar, paharnic, vistier, stolnic, comis, medelnicer, clucer, sluger, jitnicer, pitar, şătrar, armaş, etc.
Boieri de clasa a treia, care erau al treilea postelnic, spătar, paharnic, vistier etc.
Sunt nominalizaţi şi boiernaşii; curtenii în Moldova şi roşii în Ţara Românească; călăraşii şi darabanii; răzeşii sau moşnenii, care formau legătura dintre poporul de rând şi boierime. Boieria era ereditară, independentă de dregătorii, fiind un privilegiu de naştere.
Atunci când autorul se referă la meritele acestei categorii de populaţie, boierii, se distinge foarte clar o atitudine de recunoaştere a meritelor celor care au condus destinele acestui popor: „Dacă avem astăzi o patrie, o avem numai şi numai fiindcă boierii cei vechi au ştiut, prin patriotismul lor, să ne-o păstreze (P. P. Carp-1868). Dacă avem o ţară astăzi, o datorăm, fără îndoială, în mare parte, în foarte mare parte, vitejiei, înţelepciunii, tactului politic şi mândriei boierilor de odinioară (N. Iorga, Univ. 8/21 feb. 1916). Tot boierii sunt aceia care au zidit biserici, mănăstiri, spitale şi şcoli şi au scris cronici”25.
Se poate observa dorinţa autorului de a consemna sursele utilizate precum: Academia Română, C. C. Giurescu, N. Iorga sau P. P. Carp.
Lazăr Şăineanu defineşte denumirea de boier lapidar: „Odinioară nobil. Nominalizează categoriile de boieri şi încheie prin următoarea observaţie: „În trecut, titulatură reverenţioasă, azi, ironică”26.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX-ul) editat de Academia Română este şi mai concis când este vorba de boieri: „Mare stăpân de pământ; persoană din aristocraţia feudală, nobil. Titlu de politeţe adresat persoanelor înstărite, celor cu funcţii administrative”27.
Francmasonerie. Este descrisă de autor cu detalii care caracterizează această societate: „O societate secretă, răspândită în toată lumea şi ai cărei membri se recunosc după anumite semne. Francmasonii se consideră fraţi între ei şi trebuie să se ajute oriunde, independent de naţiunea ori clasa socială din care ar fi unul ori altul… La început, în sec. al VIII-lea, era o societate de arhitecţi, de la care azi nu se mai păstrează decât instrumentele de construit, luate ca simbol. Secţiunile societăţii lor se numesc loji: loja masonică din Galaţi”28. De remarcat este şi faptul că autorul indică: „Pentru mai multe amănunte, vezi cartea La Franc-maconnerie, Secte juive née du Talmud, scrisă de I. Bertrand, Paris, 1908, librăria Bloud, rue Madame, 4”. Exemplul de lojă este ales oraşul în care s-a născut autorul, Galaţi.
Lazăr Şăineanu explică foarte concis şi credem insuficient acest cuvânt: „Asociaţiune filantropică ai căror membri se recunosc după anumite semne şi care promit a păzi inviolabil secretul ordinului”29.
Dex-ul Academiei este la fel de sărac în explicaţia acestei societăţi care merita o înţelegere mai complexă: „Asocierea secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji, sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme”30.
– Evreu. După ce trece în revistă mai multe caracteristici ale evreilor, autorul dicţionarului prezintă o statistică a evreilor în Europa şi America, fără să indice de data aceasta sursa: „În 1911 erau în Europa 8.853.599 evrei, dintre care în Rusia 5.215.805, în Germania 600.862, în fosta Austro-Ungarie 2.076.388, în Franţa 100.000, în Italia 35.617, în Spania 2.500, în România veche 266.653 (în realitate trebuie să fi fost aproape 500.000), în Turcia europeană 106.978, în Portugalia 1.200, în Suedia 32.012, în Serbia 5.729, în Bulgaria 37.653, în Elveţia 12.366, în Grecia 8.350, în Danemarca 3.176, în Norvegia 641, în Belgia 15.000, în Anglia 237.860. Restul, până la vre-o 14.000.000 trăiesc în America şi-n celelalte continente”31.
În dicţionarul lui Lazăr Şăineanu găsim o interesantă explicaţie pentru cuvântul jidov: „Jidan; jidovul rătăcitor, personaj din legendele medievale numit şi Ahasverus, condamnat a rătăci până la sfârşitul lumii, fiindcă insultase pe Iisus purtându-şi crucea în spinare”32.
– Jubileu. A. Scriban defineşte acest termen cu date istorice interesante: „Sunet de corn, prin care se anunţa jubileul. La vechii evrei, o solemnitate celebrată la câte 50 ani, când se iertau datoriile şi se eliberau sclavii. La catolici, indulgenţă deplină, solemnă şi generală acordată de papi la început (din anul 1300) la câte 100 ani, apoi la câte 50 ani, iar azi la câte 25 ani. Sărbătoare aniversară solemnă nu numai la împlinirea a 50 ani, precum Jubileul de 40 ani de domnie a regelui Carol I al României în anul 1906”33.
Lazăr Şăineanu se apropie cu definiţia dată de autorul dicţionarului, plasând-o în actualitate la final: „Sărbătoare în vechime la evrei, odată la 50 ani, când se iertau datoriile şi se eliberau sclavii; la catolici, al 25-lea an când Papa dă credincioşilor indulgenţă plenară, festivitate cu ocaziunea împlinirii a 50 ani de căsătorie”34.
Dicţionarul Academiei devine excesiv de concis prin explicaţia oferită: „Sărbătorire a împlinirii unui număr de ani (de obicei cincizeci) de la producerea unui eveniment important”35.
– Patrie. Dacă cele trei dicţionare de data asta sunt în totalitate de acord cu definiţia dată: „Ţara în care te-ai născut”, A. Scriban mai adaugă un detaliu important pentru el: „Oraşul, localitatea în care te-ai născut: Galaţii sunt patria mea”36.
– Snob. Cuvântul provine din engleză pe care autorul îl explică astfel: „Se zice că la universitatea din Cambridge, după numele studenţilor nenobili, se scria sine nobilitate, din latină fără boierie, prescurtat snob, şi de aici înţelesul actual. Acela care admiră fără să priceapă şi se preface că pricepe”37.
– Submarin. O interesantă incursiune pe jumătate de pagină a istoriei submarinelor începând cu anul 1580, când englezul Bourne a încercat să construiască un submarin şi terminând cu Gouber, care imagina în 1885 un submarin de 5 metri cu o elice antrenată de un motor electric cu pile38.
– Un cuvânt care nu se regăseşte în cele două dicţionare, dar pe care A. Scriban îl consemnează în dicţionarul lui cu menţiunea de rar, este sufletar cu sensul de: „Holtei, burlac, adică: acela care n-are decât grija sufletului lui”39.
– Tabac. Dacă cele trei dicţionare definesc acest cuvânt unitar precum: „Praf de tutun, pe care unii (mai ales bătrânii) obişnuiesc a-l trage pe nas”, A. Scriban face o trimitere la o carte pentru o informare mai complexă. Lucrarea citată este Monographie du tabac de Ch. Fermond, Paris, Imprimerie Centrale de Napoléon Chaix, rue Bergère 20, 1857, pag. 1740. O adevărată istorie este menţionată la explicaţia cuvântului tutun.
– Tipografie. Este un bun prilej pentru autor să facă o incursiune în istoria tipografiei, începând cu xilografia întrebuinţată de chinezi, încă din sec. al VI-lea. Sunt menţionaţi mai mulţi tipografi începând cu Gutenberg (1437), Fraust (1450), Petru Schöffer, Ulrich Gering, Martin Krantz, Mihail Friburger (1469).
În secolul al XVI-lea, tipografiile lui Aldo Manuzio din Veneţia, a lui Giunti din Florenţa, a lui Froben din Basel erau celebre. În România, vechile tipografii fură înfiinţate de Matei Basarab în 1632 şi de Vasile Lupu în 164041.
– Tratat. Este remarcabilă modalitatea cum tratează autorul acest cuvânt prin exemplificare a nu mai puţin de 20 de tratate care vizează istoria Ţărilor Române, începând cu tratatul semnat de Mircea cel Bătrân cu turcii în anul 1411, prin care se consemnează autonomia şi faptul că turcii nu aveau voie să se stabilească în ţară, în schimbul unui peşcheş de 3.000 galbeni turceşti42.
– Tricolor. Dicţionarul Academiei Române tratează prea detaşat şi greu de acceptat acest cuvânt: „1. Care are trei culori, în trei culori; tricromati; 2. Drapel cu trei culori; 3. Echipa reprezentativă românească din diverse ramuri sportive” din care nu rezultă culorile drapelului naţional43.
Lazăr Şăineanu este mai aproape de adevăr printr-o definiţie comprimată dar mult mai exactă: „De trei culori. Culorile naţionale române: roşu, galben şi albastru”44.
A. Scriban explică acest cuvânt cu multă atenţie: „Steag tricolor: tricolorul românesc. Se credea că tricolorul românesc a rezultat din contopirea steagurilor Ţării Româneşti (roşu şi galben) cu al Moldovei (roşu şi albastru). În realitate, el a fost admis la 1834, sub Alexandru Ghica, ca steag al armatei române conform aprobării Turciei (Generalul Radu Rosetti, în şedinţa Academiei din 29 decembrie 1929). La 1 septembrie 1862, Cuza distribuie tuturor regimentelor unificate tricolorul albastru, galben şi roşu, pe care scria Honor et Patria. Se remarcă şi de data aceasta consemnarea sursei menţionată de autor45.
– Ţigan. Este un alt cuvânt explicat de autor, apelând la istorie. După ce trece în revistă diferite denumiri practicate în mai multe ţări europene, autorul apelează la actele cele mai vechi unde apar sub numele de Aţigani, cea ce arată că numele ne-a venit prin Macedonia. Este considerat de autor: „Un neam de indieni vagabonzi răspândiţi astăzi în lume”. Figurativ este cunoscut ca om ordinar, neruşinat, trivial, pofticios, hoţ şi zgârcit. Ei au emigrat în sec. VI-X ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică şi în Egipt unde au stat mult timp şi de unde le-a rămas numele de faraoni. Din Egipt şi Asia Mică au emigrat în peninsula balcanică, de unde au şi luat multe cuvinte greceşti, mai ales din numere. Apoi s-au împrăştiat prin toată Europa, nordul Africii şi vestul Asiei. Uni au fost aduşi de tătari. În Ţările Române au intrat pe la 1387 sub Vladislav Basarab şi au ajuns robi fiind menţionaţi într-un document de la 1387 ca robi ai mănăstirii Tismana. Ei se împărţeau în lăieţi (adică vagabonzi), zlătari, rudari, ferari, căldărari, potcovari, lăcătuşi, spoitori, lingurari, ciurari, ursari, netoţi, lăutari ş.a., iar femeile chivuţe. În Ţara Românească ţiganii statului au fost emancipaţi de Alexandru Ghica la 1837, iar în Moldova de Mihail Sturdza la 1844. Cei particulari au fost emancipaţi la 1855 în Moldova şi sub Cuza în Ţara Românească.
Numărul lor este de 7.500.000, dintre care 600.000 în Europa, şi anume: 40.000 în Franţa, 4.000 în Anglia, 20.000 în Spania, 20.000 în Bohemia, 200.000 în România veche şi 316.000 în Turcia şi Ungaria în anul 1914”.
Sunt caracterizaţi de autor ca: „leneşi la munca temeinică, pofticioşi, beţivi, fumători, hoţi, risipitori, fricoşi, feroci când sunt în largul lor (vechii noştri călăi şi hingheri), murdari la trup şi la vorbă. Au pornire spre muzică şi de acea mulţi sunt lăutari. Orchestrele ţigăneşti sunt renumite în toată lumea”46.
Pentru o mai bună documentare, autorul recomandă două surse: Les Tsiganes, de Pop Şerboianu, Paris, 1930 şi cartea lui M. Kogălniceanu, editată la Berlin în 1837.
Dacă ne referim la dicţionarul lui Lazăr Şăineanu constatăm o teamă de a explica acest termen. El se rezumă la următoarea frază: „Ţigan, cel ce face parte din neamul ţiganilor”47.
Dicţionarul Academiei nu este nici el mai explicit: „Persoană ce face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei, trăind în unele părţi încă în stare seminomadă. Epitet dat unei persoane cu apucături rele”48.
– Zahăr. Este un alt cuvânt care l-a determinat pe autor să pună în valoare capacitatea acestuia de documentare, explicându-l printr-o istorie puţin cunoscută.
Pentru început apelează la un proverb: „Cine n-a gustat amaru, nu ştie ce e zaharu. Patria zahărului de trestie este India. Prima ştire autentică despre zahăr a fost adusă în Europa la anul 327 înainte de Hristos de doi generali ai lui Alexandru cel Mare, care povesteau că în India se face miere fără de albine. Această „miere” era sucul din trestie de zahăr. Acest suc s-a întrebuinţat mult timp în stare lichidă, ca şi mierea, numai în secolele III-IV după Hristos s-a inventat şi răspândit metoda fabricării zahărului consistent. Cultivarea trestiei de zahăr şi fabricarea zahărului s-a răspândit mai întâi în China şi insulele Sonde. În secolul al V-lea după Hristos, zahărul se introduce şi în Persia, de unde a trecut în Arabia (mai ales după cuceririle arabului Omar, între 634-644). Apoi cultura trestiei de zahăr s-a răspândit în ţările cucerite de arabi, în Cipru, Sicilia, Spania. Rafinarea zahărului se perfecţionează mai ales în Egipt, al cărui sistem s-a menţinut până pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În urma cruciadelor din secolul al XI-lea, zahărul s-a introdus tot mai mult în Europa. Veneţienii şi Genovezii înfiinţară în Siria şi Palestina plantaţii de trestie şi „fabrici de zahăr”. Italienii îl duseră apoi în Germania şi Austria. În secolul al XIX-lea, în timpul blocului continental, a început să se facă zahăr din sfeclă, care azi e principala plantă din care se scoate zahăr”49.
Lazăr Şăineanu şi Academia Română se rezumă a explica acest cuvânt printr-o descriere sumară: „ Substanţă albă, friabilă, dulce la gust, ce se scoate din trestie şi sfeclă de zahăr”50.
Din exemplele citate putem trage o concluzie referitoare la modul de elaborare a dicţionarului în care autorul a dorit să introducă, pe lângă explicaţiile seci ale cuvintelor, şi o informare istorică, care conferă o nuanţă enciclopedică lucrării. Prin acest caracter enciclopedic se detaşează de celelalte dicţionare, sugerându-ne şi motivaţia autorului de a elabora un dicţionar cu forţe proprii.

IX. Eforturile autorului de a publica dicţionarul.

Aşa cum avea să mărturisească autorul în Precuvântare, elaborarea dicţionarului a durat „vreo douăzeci de ani şi anume: în zece ani (cât asediul Troii!) am terminat dicţionarul (28 decembrie stil nou 1913), apoi l-am reluat de la început şi l-am revizuit până la cuvântul prost, la care ajunsesem în noaptea declarării mobilizării noastre (15/28 august 1916). Atunci, cu gradul de căpitan, am plecat la regimentul meu (al 5-lea de călăraşi), cu care, pe valea Buzăului, am intrat în Transilvania, iar după demobilizarea mea (1 aprilie 1918), am năpădit din nou pe dicţionar terminând revizuirea şi scormolind cu deliciu originile cuvintelor rămase nedescoperite, ceea ce am continuat a face până în ultimul timp.
În noiembrie 1913, apropiindu-mă de sfârşitul dicţionarului (nerevizuit), am anunţat lui Iacob Negruzzi că-l pun la dispoziţia Academiei dacă vrea să-l publice. Deşi i-am scris o scrisoare personală, el a pus un funcţionar al Academiei să-mi răspundă oficial (Nr. 2310 din 3 decembrie 1913) că Academia nu are bani şi că cel mai natural lucru ar fi să mă adresez Ministerului Instrucţiunii”.
Aici trebuie să facem o precizare actualizată care confirmă faptul că în prezent Academia Română nu răspunde la scrisorile oficiale adresate, precum solicitarea noastră de a primi o copie după acel document semnalat mai sus. Mai mult, nici intervenţiile Bibliotecii Naţionale a României nu au avut mai mult succes, după mai multe insistenţe.
Autorul dicţionarului a continuat efortul de a găsi o soluţie pentru a edita această lucrare remarcabilă, fiind profund dezamăgit de răspunsul Academiei Române.
August Scriban avea să mărturisească în continuare: „N-am mai insistat şi m-am adresat Ministerului Instrucţiunii în mai 1914. Ministerul, prin Casa Şcoalelor, a numit ca recenzor pe Ion Nădejde, care a primit însărcinarea cu adresa nr. 25146-F din 7 iunie 1914 şi a răspuns la 17 mai 1915 încheind cu lucrarea mea e de foarte mare valoare şi că tipărirea ei n-ar trebui să întârzie prea mult.
După ce mai trecu un an, Casa Şcoalelor, cu adresa nr. 18556-F din 18 iunie 1916, îmi răspunde scurt şi cuprinzător că nu poate întreprinde publicarea deoarece nu dispune de fonduri! Semnat pentru Administrator: Indescifrabil. Şeful serviciului: G. Stănescu.
Astfel au trecut peste doi ani pe când hârtia şi tiparul nu ar fi costat decât vreo 20-30 de mii de lei. Dar oricât ar fi costat, statul trebuia să scoată banii necesari, căci era pentru cultura naţională, era o armă de luptă!”51.
August Scriban avea să mărturisească ambiţia lui de a vedea dicţionarul publicat refuzând oferte tentante de a colabora la un alt dicţionar, sub patronajul Academiei Române.
„După ce Filipidi52 refuzase a mai lucra la dicţionar, iar Ovidiu Densuşianu refuzase şi el, Academia se adresase lui Sextil Puşcariu. Dar mai era loc şi pentru alţii la asemenea lucrare gigantică. În ianuarie 1904, Tocilescu, venind să ţie o conferinţă la Buzău, unde mă aflam eu atunci, profesorii liceului i-au oferit, la cercul didactic, un ospăţ care s-a prelungit până la 4 dimineaţa, când el a plecat la Bucureşti. Eu, care atunci trecusem de litera B, i-am adus manuscrisul şi i l-am arătat. Surprins de această descoperire, Tocilescu, care tocmai cauta lucrători pentru dicţionarul Academiei, îmi propuse să lucrez la dicţionar. Totuşi am refuzat zâmbind propunerea lui Tocilescu cu aceste vorbe: După cum nu există intelectual român care să nu-şi aibă Larousse-ul lui pe masă, tot aşa vreau să nu existe intelectual român care să nu-şi aibă Scribanul lui pe masă! De aceea, întâi să termin dicţionarul meu, apoi vom vedea ! Toţi profesorii au rămas uimiţi de indiferenţa cu care am refuzat asemenea onoare şi mă îndemnau să primesc. Dar eu am rămas neclintit. Nimic nu m-ar fi putut abate din drumul meu drept, la capătul căruia vedeam scăpărând fulgerul victoriei”53.

X. Publicarea Dicţionarului Limbii Române

După toate intervenţiile făcute în zadar, autorul continua să lucreze „cioplind-o şi retuşând-o” ca pe o sculptură de mare valoare cu conştiinţa că va apare în final. În anul 1930 A. Scriban face noi intervenţii la oficialităţi, fiind în pragul pensionării, pentru publicarea dicţionarului de unde primeşte acelaşi răspuns, lipsa banilor. Surpriza vine din partea Bisericii Catolice din Iaşi, care aflând de acest valoros dicţionar, decide să ofere un ajutor de 500.000 lei54. Pentru a înţelege mai bine conjunctura în care Biserica Catolică se implică într-un asemenea program, credem necesar să intrăm puţin în intimitatea culturală propagată de conducerea Episcopiei Catolice de la Iaşi.
Arhiepiscopul Alex. Th. Cisar a păstorit Dieceza de Iaşi în perioada anilor 1920-1924, după care a condus Arhidieceza de Bucureşti, dar a rămas ataşat sufleteşte de Iaşi, fiind „un mare iubitor de cultură şi un animator al presei catolice. Prin numeroase mijloace, inclusiv materiale, arhiepiscopul a sprijinit publicaţiile şi multe lucrări ce au fost tipărite la Iaşi în perioada interbelică”55.
Monseniorul A. Gabor, rămas la Iaşi, avea să-i scrie în 3 august 1927 arhiepiscopului Cisar, fiind la curent cu un proiect cultural al ministrului C. Anghelescu privind înfiinţarea a 3.000 biblioteci populare săteşti, de necesitatea distribuirii unor lucrări tipărite la Editura „Presa Bună” din Iaşi la aceste biblioteci56. Cu toate că lucrarea lui A. Scriban era cunoscută de personalităţi ale epocii, precum ministrul liberal V. Iamandi şi Constantin Teodorovici, viceguvernatorul Băncii Naţionale, nicio tipografie din Iaşi nu se arătă interesată de tipărirea cărţii. În aceste condiţii A. Scriban apelează la tipografia Institutului „Presa Bună”, care s-a oferit să tipărească gratuit lucrarea. Mai mult, la 29 ianuarie 1936, autorul dicţionarului îl roagă pe arhiepiscopul Cisar să intervină în problema hârtiei ce-i fusese refuzată de Oficiul de Hârtie din Bucureşti57. Arhiepiscopul a răspuns favorabil acestui apel „fiind extrem de interesat ca Presa Bună să aibă onoarea de a tipări una dintre lucrările de referinţă ale literaturii române”
Această decizie de a publica acest dicţionar avea la bază o analiză deosebit de riguroasă şi profundă pe care arhiepiscopul Alex. Th. Cisar o făcuse, fiind impresionat de lucrare, pe care a catalogat-o: „drept o muncă uriaşă pentru propăşirea culturii româneşti”.
Dar să vedem care au fost argumentele publicării dicţionarului, mărturisite la 30 septembrie 1940 unui ziarist de la agenţia de presă „Meridian Press”:
„1. Lucrarea domnului profesor dr. August Scriban este munca unei vieţi şi frământarea trudnică, dar şi rodnică a unui ideal; este o contribuţie necesară şi preţioasă ce a sporit puţinele noastre dicţionare cu o lucrare amănunţită de gen special. Autorul şi-a atins scopul, şi-a realizat idealul.
2. Lucrarea aceasta este binevenită din multe puncte de vedere: este foarte bogată prin numărul cuvintelor culese; este un studiu filologic intens; conţine o comoară de expresiuni şi citate; explică simplu şi nimerit înţelesul şi uşurează mult citirea cronicarilor şi a autorilor mai vechi prin belşugul cuvintelor şi variantelor ce nu se găsesc aiurea.
3. Părţile istorice şi ştiinţifice sunt tratate cu deosebită atenţiune şi am aflat deseori lucruri interesante şi originale în meşteşugită descriere, astfel că pot spune fără teamă că lucrarea în cauză este mult superioară cărţii binecunoscute Petit Larousse illustré, cu toate că nu are încă o parte specială istorico-geografică, nici nu prezintă gravuri explicative.
4. De mare folos este intonaţia sau accentuarea pretutindeni indicată, precum şi explicaţia tuturor expresiunilor figurate. Mulţimea acestor expresiuni figurate la diferitele cuvinte este ceva foarte instructiv şi autorul merită toată lauda şi admiraţia; îl felicit şi-i mulţumesc”58.
Efortul financiar pentru publicarea acestui dicţionar, care necesita la nivelul anului 1940 o sumă de aproximativ un milion de lei, a fost susţinut astfel:
500.000 lei oferiţi de Biserica Catolică din Iaşi
200.000 lei de la arhimandritul Iuliu Scriban, fratele mai mic al autorului
100.000 lei susţinuţi de Banca Naţională a României prin viceguvernatorul C. Teodorescu
70.000 lei de la Ministerul Educaţiunii prin ministrul P. Andrei
Şi alte persoane sunt nominalizate, dar fără indicarea sumelor donate59.

scr3
Fig. 3. Prima filă a Dicţionarului Limbii Române

Tipărirea dicţionarului s-a finalizat pe 20 iunie 1940, cu 8 zile înainte de a pierde Basarabia. A fost cu siguranţă o mare şansă, pentru că după această dată era puţin probabil să mai apară. Numărul exemplarelor tipografiate credem că a fost de 1.250-1.500, la un preţ de 800 lei volumul. Primele 100 exemplare au fost numerotate şi semnate de autor. Exemplarul studiat de noi are numărul 50 şi a aparţinut prof. I. Botez din Iaşi.

scr4
Fig. 4. Autograful lui August Scriban şi nr. exemplarului

Se poate observa din prima pagină faptul că dicţionarul este destinat:
„Pentru Propaganda naţională”
A doua filă are drept moto:
ÎNCHINAT ROMÂNIMII NEMURITOARE.
Tot pe a doua pagină apare un text patriotic versificat pe care autorul îl intitulează:
STRAJA NISTRULUI.
„Sunt Român venit din Roma cu oştirea lui Traian
Ca să fiu pe totdeauna strajă Nistrului roman
Şi s-arăt acelui care va-ncerca să năvălească
De la care râu începe stăpânirea românească.
Ca să ştie că-ntre Nistru, Tisa, Dunăre şi mare
Se întinde România cu ale ei străvechi hotare,
Peste care niciodată nu va trece vreun duşman
Fără ca să ţină minte ce-i Românul lui Traian !
Între aceste patru ape munca mea desfăşura-voi,
Lumii, care mă priveşte, grâu şi aur arăta-voi
Şi ca bradul de la munte în bătaia vijeliei
Neclintit voi sta de pază la hotarul României.
Pentru ca Traian din ceruri, când spre Dacia privi-va,
Să tresalte şi să zică: ROMAE VIRTUS REDIVIVA !
Iar Italia, ca mamă, să rămână-n admirare
Că păstrăm şi astăzi încă ale Daciei hotare!
August Scriban ”

Următoarea pagină găzduieşte Harta României Mari cu indicarea tuturor provinciilor. Ultima pagină din dicţionar, fiind a 1448 filă, este consacrată de autor recunoştinţei celor care au contribuit financiar sau moral la apariţia acestui dicţionar:
Mulţămire
„După o aşteptare de un sfert de secol cu dicţionarul gata de tipar, am reuşit în sfârşit să-l văd tipărit! Aceasta s-a putut face numai cu ajutorul onoratei Biserici catolice din Iaşi (prin P. S. episcop Mihai Robu şi monseniorul Dumitru Romilă), a fratelui meu Iulian (arhimandrit şi profesor universitar), a Băncii Naţionale a României (prin domnul viceguvernator C. Teodorescu), a Ministerului Educaţiunii Naţionale (prin domnul ministru P. Andrei), a rezidenţei Prutului (prin domnul prof. univ. Traian Ionaşcu), a Primăriei Iaşilor (prin domnul general Constantin Ionescu), a domnului medic şi prof. univ. Ion Tănăsescu şi a altor prieteni.
Plin de bucurie că mi-am văzut visul cu ochii, mulţumesc tuturor ajutătorilor, mai ales onoratei Biserici catolice !
Mulţămesc şi domnului Iuliu Mai (conducătorul tehnic al tipografiei bisericii catolice), care a avut mare rol în tipărire, la care au muncit următorii lucrători: Aureliu Vasiliu, D. C. Mazilu, Friedrich Sander, Lazăr Gheorghiu, Const. Georgescu, Gheorghe Apostol, Gheorghe Livinţă, Petru Hristidi, Const. Andreiescu, Iosif Ienei şi Petru Savin.
Onoare bisericii catolice c-a contribuit la întărirea patriei noastre!”
August Scriban.

XI. Editura catolică „Presa Bună” din Iaşi

În Dieceza de Iaşi s-a pus de mult timp problema editării unei prese în slujba credincioşilor catolici şi nu numai. În perioada 1903-1911, apare la Iaşi Calendarul catolic, care prefaţa apariţia viitorului Almanah „Presa Bună” din perioada anilor 1913-1916 şi 1919-1948. În 1916, este publicat proiectul de statut al Societăţii Catolice Presa Bună. După opt ani, în 1924, se deschide Biblioteca Presa Bună, care devine Institutul Presa Bună în 1926, având funcţia de editură.
Scopul acestui institut rezultă din actul constitutiv dat de către episcopul Mihai Robu în data de 27 februarie 1928: „Institutul Presa Bună are drept scop editarea şi răspândirea scrierilor bune cu conţinut atât religios cât şi profan”.
Odată cu deschiderea, în anul 1924, a Bibliotecii Presa Bună, se tipăresc peste 100 cărţi precum Vieţile sfinţilor, dar şi articole doctrinare istorice, cronici despre evenimentele bisericeşti, articole despre misionari, recenzii de cărţi etc. Alegerea cărţilor ce urmau să fie publicate era de multe ori a unor persoane din afara editurii. Dintre cărţile editate la această importantă editură putem menţiona următoarele: Catolicii din Moldova; Universul culturii populare (I. H. Ciubotaru); Vizitarea generală a Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648 de Marco Bandini etc.
Activitatea editurii cunoaşte perioade bune, când sunt tipărite într-un tiraj mare reviste şi cărţi religioase şi laice, dar stagnează în perioada de război şi după instalarea regimului comunist, când editura îşi încetează activitatea60.

XI. Ce s-a întâmplat cu acest dicţionar după publicare?

Putem să presupunem că acest dicţionar a fost achiziţionat în mare parte de Ministerul Educaţiei şi distribuit bibliotecilor şcolare şi universitare. Alte exemplare au fost achiziţionate de bibliotecile publice din judeţe şi, în fine, o mică parte a ajuns la persoane particulare, dat fiind tirajul redus şi vremurile tulburi care au urmat.
În prezent putem constata faptul că acest dicţionar important a dispărut din bibliotecile universitare, şcolare şi judeţene. Raritatea lui ne îndeamnă să găsim o explicaţie plauzibilă. Faptul că acest dicţionar afişează încă de la prima pagină un slogan patriotic: „Pentru propagandă Naţională” şi este: „Închinat Românimii nemuritoare”, dar şi poezia în care apare cuvântul Nistru şi un îndemn de a nu ceda nici un petic de pământ, ne sugerează faptul că a deranjat guvernarea comunistă instalată după 1948. Evident, trebuie să asociem şi harta României Mari din dicţionar la acest complex de motive care în la perioada anilor 1944-1964 era total interzisă. Sunt cunoscute epurările efectuate în bibliotecile publice, când au fost selectate acele cărţi care deranjau politica comunistă. În cele mai bune cazuri, atunci când era vorba de un scriitor agreat de conducerea comunistă precum M. Sadoveanu, I. Creangă şi M. Eminescu, se rupea porţiunea din copertă unde apărea Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. Sunt cunoscute şi devastările făcute la conacele boiereşti, unde toate cărţile erau azvârlite în curte. Sunt, de asemenea, mărturii ale unor persoane care au asistat la selectarea cărţilor din biblioteca Liceului Comercial din Galaţi şi care, dupa aceea, au fost arse în curtea liceului.
O surpriză plăcută este reeditarea acestui dicţionar la Editura Saeculum I. O. din Bucureşti în anul 2013. Este o ediţie anastatică îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan. Faptul că exemplarul pus la dispoziţie de Biblioteca Academiei Române a fost un exemplar care a aparţinut autorului, ne duce cu gândul la faptul că acel exemplar a scăpat de distrugere pentru simplul fapt că a fost depozitat pe un raft în care erau păstrate exemplarele donate de autor.
Gestul de a reedita acest dicţionar merită toate felicitările şi în special celui care conduce această editură: domnul I. Oprişan.
Totuşi trebuie să facem trei observaţii:
Afirmaţia exprimată în prefaţă de către I. Oprişan precum că August Scriban cunoştea mai multe limbi precum: „latina şi greaca veche, vorbind curent italiana, franceza şi greaca nouă, ştiind puţin rusa şi germana (deşi studiase în Germania 5 semestre la Berlin şi 3 la Halle), August Scriban înaintează repede cu redactarea” este o greşeală.
Autorul acestei afirmaţie nu a sesizat faptul că aceste limbi străine era cunoscute de tatăl lui August, Romulus Sciban, afirmaţie semnalată de autorul dicţionarului în prima pagină din Precuvântare. Nu rezultă din nici un document câte limbi ştia August, dar cu siguranţă era o personalitate cultivată care, evident, cunoştea mai multe limbi străine.
I. Oprişan, în Notă asupra ediţiei, când se referă la soarta acestui dicţionar afirmă: „Succesul de vânzare la apariţie, tirajul mic, distragerea în anii comunismului a exemplarelor… a făcut ca Dicţionarul să dispară aproape total, chiar din biblioteci…” În primul rând cred că editorul a dorit să spună distrugerea în anii comunismului şi nu distragerea… Afirmaţia că tirajul a fost mic, nu este susţinut de o cifră concretă, este o presupunere gratuită, care poate fi adevărată dacă este însoţită de un studiu bine documentat.
scr5
Fig. 5 Dicţionarul Limbii Române, ediţie anastatică – 2013

Ce este mai grav este faptul că editorul I. Oprişan schimbă numele autorului acestui dicţionar din August în Augustin şi îl pozează chiar pe copertă şi în alte cinci cazuri.
Cu toate aceste greşeli, trebuie să recunoaştem meritul incontestabil al editorului, chiar patriotic în sensul cel mai curat, de a reedita anastatic o lucrare de excepţie atât de necesară studierii limbii române.

13 decembrie 2014
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

0 Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Citate favorite (28) « Daurel's Blog - […] sursa: Scriban (1939) […]

Leave a Comment

*