DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (9)

29.11.12 by

 

Participare publică la funcționarea instituțiilor democratice; o legislație specială fixând cadrul democratizării societății; orice lege sau hotărâre de guvern, indiferent de domeniu, pusă și în scopul aplicării sistematice a modului democratic de guvernare – sunt idei care fac parte din suita de principii devenind constituționale pentru statul de drept, menite să vegheze la adâncirea democratismului acestuia și să-i definească o asemenea funcție.

Din punctul de vedere al legiuitorului există nenumărate exemple de orientare a unor asemenea legi. Astfel, despre legile reprezentativității am vorbit mai dinainte, chiar dacă definirea lor se face și prin exemplele proaste, negative, neconforme cu aspirația superioară. Care chiar întârzie un asemenea deziderat atâta vreme cât prevederea reprezentativității există și e pusă la punct până la elementele procentuale, dar corespondența dintre nevoile sau dorințele reprezentatului și inițiativele sau acțiunile celor care-l reprezintă nu beneficiază încă de un cadru de mandat bine definit. Vin la rând toate legile și măsurile care prevăd descentralizarea administrativă și a luării deciziilor, punând în valoare principiile democrației locale și definindu-l pe cel al subsidiarității care, din păcate, în practica guvernărilor de la noi, mai necesită încă multe perfecționări și corelări cu situațiile reale din teritoriu. Din acestea decurg legile-cadru ale parteneriatului public-privat ce se completează permanent cu hotărâri locale. Înțelept elaborate, ele pot deveni o lărgire democratică a luării deciziei aproape de la caz la caz, în consilii de administrație direct legate și implicate în problema respectivă,care hotărăsc și asupra banului public și asupra contribuțiilor obștești în probleme de valorificare și dezvoltare locală, sociale, sanitare, etc. stimulând și o cât mai largă participare publică.

Ca să dăm un exemplu, o asemenea lege ar putea fi cea a invățământului, cu răspunderi categorice de stat si forme obstesti de contributie și decizie până la consiliile de părinți, care ar rezolva mult chinuitele legi de până acum lăsând experimentele pe spații mici, la latitudinea celor ce se pricep să le facă, și nu stâlcind legislatură de legislatură direcțiile magistrale ale învățământului. Cum se întâmplă acum din pricina amatorismului cu care s-au preluat diferite modele străine, fără a fi formulate mai întâi, din punct de vedere principial, diferențele de abordare care trebuie să existe între problemele educației și problemele instruirii. Diferențe de abordare și nu de interes, care trebuie acordat în mod egal. Întrucât, într-un stat responsabil de viitorul societății pe care o administrează, problemele educației cetățenilor lui, în general, și a noilor generații, în mod special, constituie o obligație categorică a guvernării care, socialmente, trebuie să garanteze populației un anumit nivel cultural, la modul cât mai gratuit posibil, prin instituțiile sale centralizate sau descentralizate. În vreme ce problemele instruirii profesionale, care sunt legate de probleme generale ale politicilor forțelor de muncă, de probleme zonale, aflate în administrarea consiliilor locale, probleme specifice ale diferitelor ramuri sau intreprinderi, probleme de reciclare care intră și-n statutele sindicatelor profesionale, sau chiar dorințele, nevoile și aspirațiile fiecărei familii, pot avea aspecte diferite și pot fi tratate pecuniar la modul diferit, prevăzându-se taxe diferite față de educația care, implicit, trebuie să se bucure de toate prevederile bugetului de stat. Cei ce nu înțeleg încă acest aspect de democrație a învățământului care presupune obligații bine definite din partea statului și obligații bine definite din partea altor forme de contribuabilitate (și, din păcate, mulți dintre aceștia vor chiar să elaboreze reglementări) pot lua, în linii mari, exemplul condițiilor actuale din armata care vine să angajeze tineri pregătiți la un anume nivel educațional, pe care apoi îi instruiește la nivelul de specializare de care are nevoie. Educația este generală și asigurată prin nivelul la care ridicăm familia și prin formele bugetare ale obligațiilor pe care le are statul față de cetățean și familie. Iar instrucția o face prin buget propriu instituția specializată a armatei, legiuitorul ne trebuind decât să precizeze atribuțiile respective. Dar să le precizeze în cunoștință de cauză, fără a-și permite să experimenteze nefondat diverse modele. Din asemenea motive, în unele țări nici nu există ministere pentru învățământ; acestea devin autorități teritoriale ori regionale ale educației, care administrează bugetele prevăzute pentru interesul național de dezvoltare a educației, dar problemele generale ale învățământului, cu strategiile respective, evident și cele ale instruirii, se dezbat într-un înalt for specializat, cu rang decident de Consiliu Superior.

Din punctul de vedere al legiuitorului, sau al modalităților de legiuire se pot menționa multe alte legi ce pot căpăta conotații semnificative, precum cele din domeniul bunului comun care impun perfecta democratizare a beneficiilor de pe urma lui; a îngrădirii totale a monopolurilor prin veghea asupra tuturor facilităților pieței libere care e creuzetul economic al democratizării, dar și condamnarea lui sub aspect ilicit, ca un delict antidemocratic menținut și reapărut cu încăpățânare; apoi aspectele prioritare ale producției pentru consumul intern prin cât mai democratice politici ale stimulentelor fiscale, consultanța tehnică în completarea controlului și eficientizarea serviciilor cetățenești pe care le prestează aparatulul de stat, etc. etc… Nu mai continuăm, deoarece ele sunt multe și se vor mai multiplica prin aprofundarea democratismului ca lege. Încercăm să privim lucrurile și din celălalt unghi, din punctul de vedere al omului politic, cel care ar trebui să fie legat direct de problemele persoanei umane și a mediilor care asigură prin respect reciproc existența comunitară.

Din punctul de vedere al omului politic, important este exemplul uman pe care el îl reprezintă pentru ca alții să-și regăsească aspirațiile prin el și să aibă încredere în actul lui de reprezentare. Ceea ce începe a reclama o anumită educație, precum și rolul de model prin comportament și vocație civic-democratică al celor implicați în practicile politice. Și, ca să ne referim la înțelepciunea tradițională cu parabola Popei Tanda, putem spune că: Acolo unde model nu e, democrație nu e!…

Iar modelul trebuie să vină din partea celor interesați de mersul politic al lucrurilor. Apăruți recent, sau moșteniți, aceștia sunt fie anagajați ai statului care și-au făcut astfel o profesie de apreciere mai mult ierahică, fie politicieni a căror apreciere o hotărăște opinia publică.

Meniți prin funcție să asigure un anume nivel de cultură administrativă și relații interumane la modul depolitizat, dar care tot la existența democratică se referă, angajații, salariații, funcționarii de stat, nu dovedesc însă întotdeauna a fi meniți democrației și prin vocație. În vreme ce politicienii se împart categoric în unii care cred în această nevoie de aplicare și lărgire continuă a preceptelor democratice sau alții care, făcând-o pe pragmaticii care uzează de practici uneori condamnabile dar a căror eficiență li se confirmă, își manifestă direct sau indirect cinismul. Ei nu cred și chiar își permit să considere metodele democratice depășite, fără a ține seama de faptul că democrația nu este o metodă ci o filosofie de viață, a cărei onestitate poate fi contracarată doar printr-o filosofie a lipsei de onestitate. Elementele negative din cele două categorii: funcționarii lipsiți de vocație civică și politicienii care sfidează preceptele democratice fiind direct sau indirect deranjați de ele, devin astfel opozanții aspirațiilor de libertate și egalitate încercând mereu să le atenueze, să sară peste prevederile lor, să le estompeze din prim planul atenției publice, spre a-și întări ei puterea. În aceste condiții, măsurile de stimulare a atitudinilor democratice prin lege, avantajul legiferat privind procedeele și procedurile democratice și, respectiv, restricționarea celor nedemocratice, devin obligatorii în funcțiile statului, dar se pot susține căpătând cu adevărat autoritate prin curente de opinie publică puternice, exemplificate în plus și prin viața internă de partid. Pentru că, până ajung la guvernare, partidele sunt parte a societății civile și, având deplina libertate de influențare neguvernamentală a vieții sociale (pe care oricum o fac în cadrul nevoilor propagandei de partid), au și obligația de a respecta direcțiile democratice ale statului de drept la guvernarea căruia aspiră. Este nu numai ilogic, dar până la urmă devine chiar nelegal să duci o politică de anihilare a democrației în societate sau chiar în interiorul organizației tale, acceptând procedee nedemocratice cum ar fi chiar și cumpărarea locurilor eligibile, delictul fondurilor ilicite, cumpărarea voturilor sau frauda electorală dar, în același timp, să candidezi la conducerea statului de drept. Pe deasupra, acest comportament devine tot un discurs politic. Nerostit, dar exprimat elocvent, prin care cetățeanul îți înțelege intenția de a submina statul de drept și a-l distruge, de vreme ce-i sfidezi filosofia existențial democratică.

În acest sens, indiferent că e vorba de stânga, dreapta sau centrul, pe eșichierul politic al statului de drept se înscriu partidele care demonstrează a fi democratice și ca politică generală și ca organizare internă, societatea democratică ne având nevoie de extremisme, declarându-se principial și chiar constituțional împotriva lor și recunoscând ca atare contradicția și incompatibilitatea acestora cu mișcările politice benefice democrației. Din acest punct de vedere eu consider politicianist și lipsit de cultură politică gestul de a glisa pe eșichier locul unui partid, împingându-l prin titulatură mai spre centru. Este o mișcare formală de fardare care până la urmă nu face decât să deruteze electoratul; ceea ce, de fapt, se și urmăreșete crezându-se că astfel, mai păcălim pe câțiva să ne voteze. Centru-dreapta, centru-stânga nu poate fi decât o formulă de coaliție din care să rezulte o guvernare de mai mare audiență, mai mare adresă și, poate, mai mare eficacitate. Dar, pentru a fi credibile electoratului tocmai printr-o doctrină fermă spre care vrea să-și atragă militanții permanenți, lăsând nuanțele de compromis necesar numai pentru programele bine calendarizate ale guvernării, partidele trebuie să exprime clar o culoare politică. Un program politic temporar, care să corespundă mai multor nevoi sociale, poate și chiar este indicat să-și caute nuanțele de guvernare prin amestecarea culorilor demnitarilor care constituie cabinetul, demonstrând astfel care sunt direcțiile sectoriale ale acelei guvernări. Dar tocmai pentru ca asemenea programe să fie temeinice, opțiunea politică a celor care le pun în pactică este, categoric, o obligație de transparență. Nu prin înclinarea către centru se subliniază democratismul unui partid, cum cred afonii care pun asemenea cratime; ci prin fermitatea convingerilor democratice de fond, prin care se pot face fără rușine și fără restricții și politici de stânga, și de centru sau de dreapta, în cadrul adâncirii democratismului de stat și de regim politic pluralist constituțional. Iar doctrinele de partid, cu cât sunt mai ferm exprimate atât prin programe de guvernare cât și prin modelul transparent de viață internă democratică, promovând în cadrul fiecărei doctrine meritocrația, cu atât vin să răspundă mai bine constituționalității acestui pluralism.

De pe asemenea poziții, considerăm că avem astăzi un semnal pozitiv al societății noastre. Redundant chiar celui de la participarea la referendumul de astă vară, el nu mai exprimă dezinteresul absenteist, ci preocupare. Dacă sunt reale, sondajele politice care situează USL în jur de 50%, în vreme ce ARD care i se opune nu depășește 20%, demonstrează luciditatea electoratului, nu pentru că înclină spre primii, ci pentru că amendează inconsistența doctrinară a celorlalți . Mi-aș dori foarte mult să pot crede că e vorba de năzuința încurajatoare a „minții românului cea de pe urmă”. Nu neapărat, cum spuneam, pentru că ar fi vorba de câștigul electoral al cuiva, cât pentru șansa de a exista în societatea românească acea conștiință politică ce-i spune că dreapta liberală, plus stânga social-democrată, bine și cinstit dirijate, pot ajunge la programul de guvernare care în mod necesar trebuie să fie acum de centru. În vreme ce oscilările celorlalți, atât în schimbarea culorii fularelor, cât și în fofilarea spre alte circumscripții electorale, unde să nu fie trași la răspundere pentru legislatura trecută, la care se adaugă și traseismul așa zis doctrinar al PDL, care doar și-a mutat plata cotizației de la socialiștii la popularii europeni, sunt amendate cu această diferență de 30% în sondaje.

Și mă rog la Dumnezeu să nu fie vorba de vreo manipulare politică, ci de o asemenea opțiune doctrinară, care ar putea confirma, nu atât pe unii sau pe alții la guvernare, cât revigorarea criteriilor politice ale opiniei publice românești, care acum își dă seama de soluția cea mai bună pentru a se bucura, în sfârșit, cu programul unei guvernări de centru.

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*