-DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (7)-

25.11.12 by

 

Fiindcă toată literatura istorică și de specialitate despre stat caracterizează trăsturile acestuia prin cine îl stăpânește, există în multe scrieri tendința simplificării definind democrația ca un stat stăpânit de popor, în care prin popor se iau hotărârile cele mai importante. Ceea ce este și iluzoriu și imposibil practic, ducând spre cealaltă caracteristică: a reprezentativității. Din care rezultă faptul că, da, în democratție s-ar putea să conducă toți cetățenii dar, în ori ce caz, unii conduc mai mult decât alții. Forma reprezentativității nu e perfectă, criteriul statistic nu este deosebit de elocvent, nimeni altcineva decât nevoia de a se lua o decizie electorală, nu ne spune cu ce este mai reprezentativ cel cu 51% din voturi față de cel cu 49%, ci doar cu cât. Și, atunci, adevărul este că unii sunt mai lângă putere decât alții. Ceeace, iarăși, nu ar fi o problemă de nerezolvat, dacă n-ar intra în ecuație și imponderabila psihologică a viciului uman înrăit pe măsura practicării; în cazul de față a setei de putere la unii dintre cei ajunși mai aproape de ea. Iar, de aici, la concluzia că, în democrația reală, ceice îsi doresc libertatea si egalitatea îi domina pe cei ce îsi doresc puterea. Concluzie optimistă pe de o parte, fiindcă spune că „îi domină”; dar și recunoscând cu cinism că aceia care își doresc mârșav puterea vor mai avea viață lungă.

Lucru probat și prin reversul medaliei, care se distinge bine la unii lideri, dar și printre politicienii de rând. E vorba de cei care nu s-au preocupat să facă ceva pentru cetățeni dar, în aceste zile, se zbat ca prin alte mijloace, sau de la alți cetățeni decât cei pe care nu i-au servit în legislatura trecută, să mai obțină un mandat. Ca și politicienii de vârf consecvenți în a-și aservi anumite instituții statale prin care să-și asigure prelungirea puterii. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că acești oameni care își doresc puterea, străduie din răsputeri să-i domine ei pe cei ce își doresc libertatea și egalitatea. Asistăm astfel la modul cum, mafiot și pe ascuns, manipulând chiar organisme ale statului în care sunt influenți, procedează cei din jurul președintelui gata de ducă, dar și la modul direct, agresiv, lipsit de rușine față de aspirațiile populare care nu se pot cuantifica în bani, al celor care, din păcate realist, apreciază că puterea reprezentativității politice depinde de averea lor și se poate cumpăra pentru ei, pentru odraslele lor sau pentru clientela lor, indiferent de vreo calitate civică și sfidând orice aspect doctrinar.

Avem până în prezent (unii etichetați chiar și prin justiție, alții cotați astfel în opinia publică), politicieni care și-au asigurat campania sau locul cu bani sustrași, bani iliciți sau, cel puțin spălați; avem politicieni care, pur și simplu și-au cumpărat locul plătind taxe de partid puse pe față; avem politicieni care chiar și-au investit banii ca să-și facă un partid, pe lângă politicieni care nu s-ar fi afirmat dacă n-ar fi acceptat să facă partide cu bani câștigați dubios, ale căror resurse tot le mai caută justiția, precum ai lui Sorin Ovidiu Vântu; avem politicieni făcuți cu banii și influențele lui tata, politicieni de zahăr, de ulei sau de făină, toți fiind politicieni de sacoșă; sau politicieni care caută să fie văzuți cu cătușe pentru că o parte din electorat e sensibilă la acest semn electoral în care se regăsesc prin prezent sau prin perspective, etc.etc…

În această situație, convins că și-a făcut datoria plătindu-și locul, nu ne mai miră că alesul nu are nici o legătură de conlucrare cu alegătorii săi și nu consideră a avea vreo datorie față de ei ba, chiar mai mult decât atât, știind că nu are la ce să se aștepte bun din partea lor, la alegerile următoare se străduiește să-și cumpere loc eligibil în altă parte, ceea ce-i arată convingerea că doar la necunoscuți mai pot prinde promisiunile sale electorale. Pentru că, ce altă explicație poate avea afirmația unor politicieni serioși, când își laudă propriul partid că vine aproape sută la sută cu candidaturi noi, decât recunoașterea că au zbârcit-o cu cele vechi?!?… Nu este aceasta o cerere directă de îngăduință de la electorat în sensul: „Votați-ne și de data asta, că o să fie mai bine”…?!

Lipsa de doctrină, care te obligă să încerci să câștigi prin derutarea electoratului, se conjugă cu lipsa de realizări, care te face să cauți alte circumscripții, cu alți alegători, doar, doar…  Subliniez asta, nu pentru că m-ar interesa dezavantajul unor asemenea candidați, ci pentru că este evident dezavantajul alegătorilor care, firesc, ar trebui să aibă de ales în special între oameni care, în diverse forme, i-au mai reprezentat și pe care i-au văzut la treabă și la rezultate civice. Dar, în mod deliberat, condițiile sunt puse în așa fel încât o asemenea bucurie să nu se poată petrece. Sunt puse de cei care au făcut până acum legea electorală exact în sensul de a nu da vreo responsabilitate concretă nici parlamentarilor, nici consilierilor locali. Cu toate că pretindem a organiza alegeri într-un stat de drept, dreptul elementar al cetățeanului de a cere ceva concret alesului său, nu există. Funcțiile parlamentarilor în teritoriu, ca și cele ale consilierilor, sunt expuse la modul general, singura repartizare de sarcină concretă fiind activitatea lor în comisii care se ocupă de probleme generale, la nivel macrosocial. Comunitățile mici, cum ar fi o stradă sau un cartier nu au cui să se adreseze, cad toate pe capul primăriilor, iar doleanța individuală nu are altă cale decât ghișeul care, ne având interes electoral te abordează birocratic, sau costisitoarea și tărăgănata justiție. În vreme ce mii de consilieri se ocupă doar de coterii pentru sau împotriva primarului și zeci de parlamentari țin birourile teritoriale degeaba. O arondare a responsabilității, pentru ca alesul să poată fi tras la răspundere pe problemele concrete ale unui anume spațiu în care anumiți cetățeni, identificându-și locuirea, pot veni cu pretenții și solicitări concrete, nu există; așa că asistența acordată de ales alegătorului este într-un vag total, ca și relația propriu zisă dintre reprezentant și reprezentat. Ca dovadă că nici nu-i pasă să se lege de soarta alegătorilor și de-abia așteaptă alegerile ca să se mute în altă parte, pierzându-și urma nefolositoare.

Din tot nomenclatorul demnitarilor, numai primarul, prin faptul că este al respectivei localități, are răspunderi precise în teritoriu. Pentru celelalte categorii nu contează decât să ia cât mai repede votul și să dispară, lăsând cetățeanul în ceața pe care Președintele o proclamă a fi stat de drept. Un fel de drept în care cetățeanul, despre care se spune că e cel mai dominant ca putere în stat, nu știe cui are dreptul să se adreze cu pretenții, ci numai cui are dreptul să-i plătească taxele!… Nu cred că, din punctul de vedere al unui stat de drept, în care legea are  prevederi precise privind relațiile sociale, este permis să nu se precizeze în ce constă și cum funcționează tocmai relația de reprezentare, care este cheia funcționării democrației prin delegarea de putere și, din acest motiv, nu cred că putem vorbi la noi despre un stat de drept bine conturat. Dacă suntem sinceri dorindu-l, nu putem omite aria teritorială a reprezentării și elementele prin care evaluăm sau cunatificăm față de nevoile ei eficacitatea reprezentării. Așa că, după ce vom avea o lege privind traseismul partinic, va trebui să avem și una privind traseismul electoral care să prevadă și modalitățile aprecierii specializării teritoriale a candidaturilor, cu conotații de orice natură, de la cele demografice la cele ale produsului realizat și ale nivelurilor de securitate alimentară, sanitară, a locurilor de muncă, habitatului, folosinței bunului comun. Și chiar a respectării democratice a legilor ca un aport adus direct statului de drept de către cei aleși să-l conducă

www.omniscop.ro

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*