DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (6)

25.11.12 by

Ajungând la acea trăsătură specifică statului de drept  ca formă de guvernare corespunzând nevoilor și aspirațiilor omului contemporan, și anume că este prima orânduire statală în care obligațiile nu mai sunt numai ale cetățeanului față de stat,  ci și ale statului față de cetățean, trebuie să constatăm cu tristețe că exact această trăsătură distinctivă față de pretențiile de independență și autodeterminare supusă dorințelor dictatoriale în numele cărora vorbea și Ceaușescu, lipsește din discursul Băsescian despre statul de drept.

Or, dacă pe el îl interesează propria putere și cei care i-o susțin, nouă, ca neam și ca popor nu ne poate fi indiferent dacă relațiile democratice aduse de integrarea europeană în toate domeniile vieții se impun sau nu se impun în raporturile statului cu cetățenii săi. Pentru că, exact cum democrația stabilește pentru cetățeni drepturi și îndatoriri, statul corespunzător democratismului lor are, la rându-i, mandatul de a dirija viața publică prin hotărâri obligatorii pentru cetățean, tocmai în virtutea obligațiilor pe care, în primul rând, statul și le asumă față de cetățean întru servirea intereselor lui și numai a acestora. Indiferent care ar fi nivelul fondurilor europene la care vor să se limiteze cei a căror deosebire de poziție în comunitatea europeană am început s-o recunoaștem prin sintagma: „principalii contributori”.

Principali sau secundari, prioritatea absolută a societății democratice în acceptul contemporan este pentru oricine persoana umană și afirmarea ei; așa că nici un alt interes nu poate fi pus deasupra. Ceea ce reclamă veghea continuă asupra îndeplinirii de către stat – indiferent din ce formă de organizare superstatală face el parte – a unor asemenea obligații. Tocmai spre a dovedi că nu mai e vorba de o integrare gen CAER, dacă ne freferim la istoria recentă a abuzurilor la care am fost supuși. Iar, dintr-un punct de vedere istoric și mai larg, cel al vasalităților europene, cu atât mai mult cu cât birocrația statală de secole, a făcut din obligațiile cetățeanului un fetiș și un subiect de urmărire permanentă. De presiune permanentă, până la a inventa monstruos de costisitoare instituții de urmărire a lui ca „supus” al statului respectiv cum era formula până la o vreme. Adică supus dărilor, supus legilor de comportament, supus opțiunilor politice pe care statul le face cu de la sine putere, supus și biologic, chiar, în măsura în care statul îl obligă să se ducă să moară în război, îl obligă la munci așa zis „patriotice” din care folosesc alții, îl obligă, cm s-a văzut prea bine, să facă sau să nu facă copii și-l obligă să le dea o anume educație, dacă nu cumva are pârghii de a-l obliga și spiritual, spre o anumită credință sau necredință.

            Ei bine, împotriva unui asemenea stat cu supuși în loc de cetățeni se ridică forma nou teoretizată a statului de drept, recunoscându-și pentru prima dată, cu înscris de memorandum, obligațiile sale față de cetățean. Spunem de memorandum, tocmai din pricina viciilor sau temporizărilor de aplicare a prevederilor respective, memorandumul stipulând ceea ce se dorește în vederea unei viitoare puneri în practică. Iar criminala paranteza a republicii socialiste trăită de noi vreme de o jumătate de veac în plus față de alții, până la recunoașterea de facto a unui asemenea memorandum, apăsarea unei dictaturi pentru care nu eram decât într-adevăr „supuși”, a condus la exacerbarea birocratică a unor asemenea instituții de stat care se ocupau doar cu administrarea supunerii noastre încât și astăzi, chiar oameni cultivați, specialiști în acele domenii cum ar fi impozitele și taxele, obligațiile publice sau juridice ale cetățeanului, nu sunt capabili să înțeleagă existența cetățeanului în sine, cu toate armonizările sociale pe care le presupune o comunitate și o viață comunitară bazată pe drepturi și obligații reciproce, ci consideră că el există numai ca să le plătească lor dările sau să le îndeplinească ordinele și reglementările. Acesta este fetișul birocratic al instituției de stat învățată a avea numai drepturi, nu și obligații, care conduce la coruperea funcționarilor de stat învățați a avea numai privilegii, nu și supunere în fața nevoilor cetățeanului. În acest mod statul devine dictatorial sau, ca în cazul nostru, se continuă a fi dictatorial chiar dacă forma de guvernământ se proclamă democratică. Se recunoaște foarte ușor aceasta prin faptul că, de la neîndeplinirea obligațiilor de stat față de cetățean, se ajunge la o formă mai gravă de nesocotire a drepturilor acestuia.

            Nu este nevoie decât de un exemplu curent de diferență categorică dintre prevederile legii și aplicarea lor de către autoritățile financiare ale statului nostru de drept: Pentru orice fel de întârziere de plată, fără a menționa din partea cui și către cine, se prevede calcularea de penalizări pe cuantumuri calendaristice: zi, săptămână, lună, an. Iar aceasta este cea mai aplicată lege din  România, penalizările făcând parte din orice calcul, de la rubricile curente ale fiecărei facturi, până la marile procese de evaziune fiscală. Însă unilateral: Numai atunci când facturarea este făcută de stat sau de marile companii care, în imaginea consumatorului, se confundă cu statul beneficiind de concesiuni din partea lui. Rare, rarisime exemple de cetățeni cărora statul sau marile companii să le plătească daune pentru întîrzierile produse; și mai rare exemple de  funcționari ce provoacă asemenea întârzieri, cărora instituțiile lor să le facă rețineri în contul contribuabililor sau clientelei suprataxate.

Deci, chiar într-o asemenea situație în care legea este clară și universală, conceptul apărării cetățeanului de abuzurile autorității este eludat. Darămite în cele mai multe cazuri (unul dintre cele mai grave fiind în legislația stimulativă privind locurile de muncă și producția de necesitate prioritară) în care prevederile legale denotă o iresponsabilă ambiguitate!… Acolo, nu numai că nu putem vorbi de vreun organism care, de la sine să ia apărarea și să rezolve drepturile materiale ale cetățeanului, dar nici măcar cale de atac pentru ca el să-și dobândească drepturile prin efort suplimentar și cheltuială proprie, nu prea există.

Iar președintele țării își permite să vorbească despre statul de drept!… Pentru ce? Pentru că a adoptat formal câteva instituții caracteristice acestei forme statale, dar nu sub forma unor exprese obligații guvernamentale ce revin ministerelor, ci prin agenții costisitoare ale căror rezultate cu cât sunt mai greu cuantificabile, cu atât duc la salarii clientelare mai mari, făcute cu atât mai mari cu cât valoarea lor se răsfrânge apoi în cotizațiile mari de partid pe care le plătesc asemenea încumetriți cu liderii respectivi?!… Păi, să recupereze întâi banii furați de tânăra transfugă, lipsită de altă experiență decât ciordeala, pe care doar din amor au numit-o în fruntea Autorității pentru Restituirea Proprietății, care inițial ar fi avut un asemenea rol de apărare a cetățeanului față de abuzuri trecute și prezente; să verifice rapoartele instituției cu același scop funcționând în domeniul monopolurilor, despre modul totalmente monopolist în care se asigură furnizarea de gaze, de apă sau de energie electrică; să constate dacă Agenția Pentru Protecția Consumatorului rezolvă vreo acțiune împotriva statului sau tot de îngrădirea micului producător se ocupă; ca și ANAF-ul, cel cu evidentă dirijare penală!… Și apoi, abia apoi să aibă obrazul de a-i spune contribuabilului că, ceea ce i-a oferit el ca politică a scandalurilor de stat, este statul de drept de care are dreptul să se bucure în calitateasa de cetățean european!…

Pentru cei atenți la aspectele sociale cu caracter major din țările europene, este evident nu numai faptul că o țară ca România, extremă estică a Uniunii Europene, este amenințată în permanență de pseudodemocrațiile asiatice care organizează periodic alegeri prezidențiale libere numai și numai pentru a-l confirma pe același dictator în fruntea lor; și că tentația este foarte mare pentru mentalitatea de nevoie a unor forțe represive în însăși instituțiile statului de drept, pe care au dovedit-o și ultimele mandate de la Cotroceni. Nu numai acest fapt de aici, din sfera Băsesciană, ci unul care devine cronic în zona susținătoare a Doamnei Merkel, unde diferențele de șanse devin tot mai mari între cetățenii fostelor două Germanii. Și, dacă în calitatea ei de mare contributoare la fondurile europene, Doamna Merkel sau forțele financiare din spatele ei acceptă decalajul din fosta RDG, considerându-i inferiori, cum i-am putea pretinde noi să nu accepte și mai marea inferioritate a lui Băsescu?!

Pesemne că ocultele puteri care încearcă să se insinueze în politicile europene au asemenea criterii de evaluare, a statelor de drept cu diverse viteze, acceptând ca unele să aibă „cetățeni” iar altele „supuși”, la extrema noastră  putând fi vorba de „mai supuși decât supușii”, adică având pentru liderii lor doar condiția minimă de a cotiza la fondurile Partidului Popular European. Unde, înaltele temperaturile politice cu care Adenauer afirma continentul prin Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului, sunt înlocuite de vopseaua artificială a democrației, produsă conform rețetelor imperialiste de la I.G.Farbenindustrie.

Ei bine, în asemenea condiții, funcția de apărare a cetățeanului împotriva abuzurilor autorității devine motivul luptei politice la noi, tocmai prin conștiința sechelelor moștenite de la vechea orânduire, pe care nu le mai vrem repetate prin supunerea față de un alt centru de putere. Nu e nicidecum o luptă împotriva Europei. E o luptă doctrinară privind statul de drept de care avem nevoie. Statul ale cărui valori nu putem permite a fi abordate cu demagogie. Pentru că statul de drept de care avem nevoie este unul singur: Cel care își recunoaște toate obligațiile pe care le are față de cetățenii în serviciul cărora se află.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*