DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (2)

19.11.12 by

 

Rezultă astfel că laminarea aspirațiilor de libertate ce ne caracterizează, de autocefalie în sensul larg, atât administrativ cât și spiritual pe care îl are aceasta, s-a produs la noi prin experiența unui timp îndelungat în care ne-am menținut ca sedentaritate organizată obștește. Sigur, nu suntem un caz unic, dar tocmai lucrul acesta trebuie înțeles în contextul unor dorințe sincere de progres comun: Specificitatea care conduce oriunde la anumite trăsături de psihologie națională. Și cum, în cazul de față este vorba de a noastră, avem dreptul, și chiar obligația să subliniem pentru alții, că ea a fost mereu culivată pe direcția libertăților dinafară, de vreme ce a rezistat milenar sub „prelucrarea” permanentă la care ne supuneau trecătoarele seminții ce-și căutau propriile avantaje în defavoarea noastră.

Observatorul obiectiv al unui asemenea fenomen își va da seama de modul cum năvala unora produce rezistența celorlalți, apăsarea vasalității trezește energii întru neatârnare, birurile puse de unii aduc revolta altora, monopolurile suprastatale produc reacția piețelor naționale, imperialismele conduc la războaie iar dominația politică la revoluții. Există nuanțe pe care, în funcție de asemenea înfruntări, le capătă înțelegerea democrației ca atare sau a condițiilor de existență democratică pe plan național și internațional. Iar, în ceea ce ne privește, da: avem o sensibilitate la ingerințele pe care, de prea multe ori și le-au manifestat alții in ceea ce ne priveste pe noi, destinul nostru și drumul pe care oricine are dreptul să și-l caute prin efort propriu și chibzuială personală. Mânuind fie armele rezistenței fie cele ale oprimării, fiecare își oțelește mijloacele de înfruntare iar temperaturile înalte ale acestora au produs dintr-un punct de vedere sau altul, acea călire specifică a unor trăsături existențiale de care, vrea nu vrea, ar trebui să țină seama oricine! Iar în relații care se pretind a fi democratice, putem spune că ar trebui să ținem seama oricare despre oricare, înțelegând și respectând ceea ce s-a dezvoltat la unii într-un timp sau în situații care altora poate că nu le-au fost cunoscute. Iar sensibilitățile specifice, pe cât mai mult se deosebesc, pe atât nu se pot comenta sau tocmi și tot pe atât trebuie mai respectate pentru a nu ofensa prin necunoaștere. Acesta ar fi principiul civilizat de coexistență, doar prin el se poate evita radicalizarea conflictelor, iar nerespectarea lui confirmă intenții nedemocratice sau atacuri la adresa existenței democratice pe care are dreptul să o pretindă omenirea. Mai ales din partea unor politicieni de nivel european!

Pe noi, asta ne-a învățat să ne și apărăm când agresiunea avea aspecte vitale, să și știm a conviețui, când coabitarea ne respecta cât de cât libertățile și proprietatea, să ne îndârjim în spiritualitatea noastră când fundamentele ei erau atacate și să deprindem de la alții ceea ce făcuseră ei mai bine devenind mai de folos și pentru noi. Iar, în ceea ce privește discuția de față, aceste baze de pornire stabilindu-se, putem trage unele concluzii privind tentativele de astăzi al unui ajutor partizan dinafară pentru menținerea în funcție a Președintelui, adâncind oarecum elementele față de care avem distanța de obiectivare a celor două decenii care au trecut de la ajutorul tot partizan și tot dinafară, care i s-a dat Patriarhului întru menținerea sa.

Pentru că fenomenul cel mai vizibi, cel mai frumos și cel mai răscolitor, manifestându-se cu adevărat spontan, concomitent, paralel și în nici un caz având vreo legătură cu cei care „stimulau” mai degrabă caracterul de lovitură de stat al evenimentelor din Decembrie 1989, a fost plecăciunea deschisă și elocventă a unui întreg popor față de religia sa tradițională. La care se întorcea fățiș în proporții de masă demonstrând, în ciuda oprimării, a interdicțiilor și a încerărilor de reeducare ateistă, că sufletul său îi păstrase toate rezonanțele de speranță creștină. Dacă există o latură a evenimentelor de atunci care să ne permită să credem că a fost vorba și despre niște aspecte sincere, nemanipulate, cu adevărat revoluționare și cu adevărat aducătoare de mântuire pentru populația oprimată atunci, categoric lucru că este vorba de cea spirituală, pe plan spiritual manifestându-se actul revoluționar al unui popor care arăta că nu putuse fi dezbătut din credința Bisericii sale. Și putem spune că în toate locurile unde cu naivitate se credea sincer în revoluție, aceasta se petrecea sub semnul alungării antihristului cu crucea, a intensificării actului liturgic și a manifestării fățișe a dragostei creștine față de semeni. Indiferent de manipulările politice de la centru (sau centre!), poporul credea, se bucura deschis de libertatea pe care o căpătase pentru a-și manifesta credința, iar această credință se transforma în revoluție adevărată pentru sufletele care căutau adevărul. Mai era un pas doar până când starea de fapt ar fi ajuns cu adevărat la o revoluție, tocmai prin această credință care ar fi putut să se așeze pe temeiurile de nezdruncinat ale moralei creștine; până când slujitorii bisericești cei cu harul sufletului curat să-și dea seama că venise momentul propovăduirii acesteia cu toate valorile ei obștește revigoratoare, iar societatea românească ar fi pornit pe o altă cale a demnității ei, a hărniciei și austerității creștine, a afirmării binelui în viața cea de toate zilele.

Fapt pentru care îndrăznesc să reiterez părerea că decăderea morală din societatea noastră de astăzi provine și din dezamăgirea politică de atunci, când flacăra reîntoarcerii noastre la Cele Divine era atât de puternică încât ar fi fost capabilă să ardă multe năravuri urâte ce ni le aduseseră deceniile de sub antihrist. Da: dezamăgire politică tocmai pe acel înalt plan spiritual care a schimbat complet raportul de forțe, atrăgând celor avizați atenția că soarta noastră se decide udeva în afară, indiferent de simțirile din interior. Iar când acest „afară” era chiar mult hulita pentru noi mână a Kremlinului, atunci blazarea din dezamăgirea sufletelor ce nu-și găsesc mântuirea e și mai mare!… Pentru că simțirile din interiorul ortodoxiei noastre deveneau mândre de grava penitență prin care bătrânul patriarh își recunoștea păcatul trăgându-i după el, întru imacularea ierahiei bisericești și pe ceilalți care păcătuiseră. Dar au rămas derutate, nemulțumite, blazate, revenind la elementele formale ale ritului și legăturilor doar materiale cu Biserica, atunci când acesta a fost ajutat să se răzgândească și s-a întors în scaun reașezăndu-i mai temeinic și pe ceilalți câțiva interesați să-și spele păcatele nu cinstit, ci prin compromisuri de la adevărata tradiție morală. Ba chiar ajungând a face o glorie din actele compromițătoare, nu doar procomuniste ci direct filosovietice, ale unei alte generații care-i slujise înaintașului său binecunoscut drept Patriarhul Roșu.

Iată cum, o intervenție străină, în slujba unor interese străine a produs cel mai negativ ecou național decăzându-ne societatea într-o imoralitate din care ne vom ridica tot mai greu. Trecând peste acel moment, sau văduviți fiind de acel moment când redresarea sufletească era dorința tuturor, iar redresarea sufletească prin redăruirea spirituală în Biserică era calea spre care mulți se îndreptau, am ajuns o societate întoarsă la starea de oameni slăbiți în a cultiva vreo doctrină cu tărie, îndepărtați de idealul moral, ca și de idealul social al unei adevărate activări de inițiativă națională. Iar, fiindcă am afirmat deja că stare aceasta se agravează atunci când vedem că, iarăși și iarăși, destule dintre aspirații ne sunt manipulate de forțe ce depășesc voința națională umilind-o, atenuând-o și încercând să o anihileze, nu ne rămâne decât să facem apel la memoria recentă a mobilizării politice pe care au manifestat-o românii la Referendum. Să rugăm intervențiile străine să se gândească la asta și să-i obligăm pe cei ce nu se sfiesc de ingerințe, să înțeleagă că pot fi acuzați de acte dizolvante privind încrederea românului în democrație.

Pentru că nouă nu ne este indiferent, așa cum n-ar trebui să-i fie niciunui european cu simțire democratică, faptul că, în vara lui 2012, blazata democrație românească, tot decăzând prin absenteism și compromițătoare acceptare a corupției guvernamentale, a fost capabilă de un reviriment. Poate mic, poate timid, dar în nici un caz nesemnificativ. Ea și-a manifestat dorința de acțiune și chiar voința politică în mai multe medii și în etape succesive, iar intervențiile unor lideri europeni, pe care mi-ar place să-i cred doar dezinformați, n-au făcut decât să dezumfle micul balon de oxigen pe care noi ni l-am descoperit prin forțe proprii. Tuturor acestora le recomand să mediteze în responsabilitate la parabola cu politicile religioase provocând dezarmarea credinței, pe care le-am făcut-o cunoscută pentru cultura lor generală în materie de democrație reală. Adică acea democrație care cunoaște și respectă nuanțele de concepție existente într-o obște mai mare sau mai mică, încercând să le conjuge prin rezolvări pluraliste, și nu să le favorizeze pe unele în detrimentul altora.

Eu am explicat toate acestea pentru prietenul meu care se ocupă de istoria Democrației Creștine, dar nu cred că poate exista politician adevărat propagator al acestei simțiri democratice, pentru care să fie indiferent dacă într-o țară de douăzeci de milioane de locuitori, a șaptea din Europa, valorile democrației au succes sau n-au succes, sunt credibile sau nu sunt credibile, pot determina progres social sau, dimpotrivă, pot îndepărta populația de interesul pentru slujirea lor. În paralel cu obligațiile noastre față de democrația unei Uniuni politico-administrative din care facem parte, cred că este momentul să punem piciorul în prag pretinzând reciprocitatea acestor obligații și refuzarea politicienilor care le încalcă, indiferent de țara și interesele pe care ei le reprezintă.

www.omniscop.ro

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*