DESPRE UNELE SENSIBILITĂȚI DEMOCRATICE (11)

04.12.12 by

Vorbeam despre copii care, în loc să se pună cu burta pe carte să tocească doctrinele politice și să-și găsească una în care să exceleze, cum cu demnitate se practică în normala dorință de ascensiune a fiecărei familii, în loc de un Harward greu și strălucitor, se duc la un curs seral de două săptămâni cu tot cu week-end și pauzele de fast-food, cum face fiecare colegiu american pentru comis-voiajorii care vor să se recileze. Iar apoi, revenind la patria pe care ar avea-o de diriguit, consideră averea sau influența  părintească drept un abonament la locurile parlamentare. Dar, năpăstuindu-i pe acești bieți copii neajutorați, am neglijat treaba cu secretarele tot mai ajutorate, a cărei frecvență în candidaturile actuale o depășește pe cealaltă.

Desigur, ea poate fi de înțeles, mai ales din partea  unora care n-au făcut încă copii de vârstă electorală, la fel cum era de înțeles la ștabii-tovarăși-ciocănari, puși în funcții în care reprezentau puterea clasei muncitoare, dar semnau ca primarul documente dactilografiate de ele care, oricum, aveau mai multă carte și mai mult sex-appeal. Că, dacă nu le promovau ei, le promovau tovarășii de deasupra lor care dădeau cu nasul pe acolo. Și, să te fi ferit Dumnezeu de una ca asta, dacă mai ajungea s-o placă și coana Leana și-o alegea printre cei ce înnoiau CC-ul, la fel cum Domnul Blaga zice c-a înnoit listele de candidaturi!…

       Mă gândeam că lucrurile stau cam la fel, mai demult, când am văzut că secretarul general al unui partid de guvernământ a promovat la șefia unei agenții naționale (unde salariul era cât șase de ministru, dar nu conta asta pentru că se învârteau acolo bani mult mai grei) o tinerică din propriul său fief electoral, căreia i-a luat și apartament în București. Pe care, când penalmente nu a mai avut cum s-o susțină, a pierdut-o; fata luându-și zborul spre America, pesemne cu tot  cu sumele fabuloase pe care nu le-a mai vărsat, cum se spera, la trezoreria partidului… Așa mă gândeam; dar apoi, mi-am zis că nu-i la fel. Că PCR-ul avea bani căcălău prin dictatură și lua fără să eludeze legea de atunci; dar pe respectivul domn suporter de june ministeriabile, l-am văzut pur și simplu plângând la televizor ca să-și sublinieze indignarea că presa își permite să-l controleze. Cu aceleași lacrimi cu care plângea Sechelariu când nu l-au mai votat cei cu care-și făcea ziua dăruindu-le în parc zeci de mii de mici cu fanfară, plus un stadion cu numele lui generos, spre nemurire, pe frontispiciu.

       Noua campanie, însă, punând mai acut problema „primenirii de cadre”, impune fiecărui partid, firesc și tradițional, găsirea de tineri care să ducă doctrina mai departe. Iar când doctrina o constituie plocoanele, tunurile și traficul de influență, cine ți-o pot cunoaște mai bine decât cei care ți-au fost apropiați și, poate, chiar au străduit să deprindă de la tine ideologia tuturor metehnelor politice? Iar aici, pe primul loc stă intimitatea secretarelor sau, sub forma lor androgină, a democrației interne fără deosebire de sex, șoferii. Cam asta deducem despre întărirea doctrinei prin primenirea cadrelor: Atunci când magnificii din partid vor să nu fie sentimentali și subiectivi considerând autismul progeniturilor drept aptitudini politice, ei vin principial și dau această șansă celor pe care i-au verificat în serviciul lor a fi descurcăreți. Și, în acest mod, doctrina de partid e pe mâini bune.

       Lăsând acum gluma la o parte, chiar ne întrebăm (în contextul vehementelor lupte de idei de genul „să-mi mobilez apartament ca Udrea, sau să strâng bani de campanie ca Trășculescu?!?” pe care le-a provocat actuala campanie electorală), cum arată eșichierul acestor doctrine de partid pe care poate conta, în perfecționarea ei, democrația?

       Precizez de la început că scopul acestor rânduri este strict de a inventaria ce posibilități avem, fără a vorbi de certitudinile sau incertitudinile pe care ni le dă aplicarea doctrinelor respective; adică doar de a constata ce căi avem deschise și care ne sunt obturate complet.

       Din fericire, măcar titulaturile o spun, două magistrale ale politicilor de tradiție europeană, cea liberală și cea social-democrată, sunt marcate. Din nefericire, la două direcții ale politicilor cu tradiție românească – cea națională și cea țărănească, marcajul bâjbâie sau a dispărut. Din fericire, s-a depășit perioada ambițiilor mici dispărând formațiile care încurcă penibilul cu modestia de aspirații aducând sforăieli ineficiente în discursul politic. Din nefericire, această radicalizare vine și în urma concentrării pe ciolan cu corolarul dezinteresului pentru doctrină, ceea ce face să lipsească acele partide mici, de dizidență de la linii magistral-doctrinare sau, deseori, numai de conflicte în leadership, ale căror vocalize pun în evidență anumite aspecte reale ale doctrinelor majore, ajută la perfecționarea lor, la definirea lor în actualitate,.

       Pentru cei obișnuiți a sictiri importanța doctrinară, folosind exemplul american (dinspre care, în documente recente, se constată tot mai multă aplecare spre genul, modul și tipul de politici europene) nu mai dau exemplele clasice ale fuziunilor celor de o culoare politică în multe momente de importanță națională sau chiar provocându-le și alimentându-le pe acestea cu acțiune mobilizatoare din punct de vedere patriotic și civic, ci doar amănuntul recent, postdecembrist, când mișcarea liberală s-a scindat în mai multe formațiuni, când „aripa tânără” s-a rupt de cei care încercau să facă politicale bancare cu PDSR-ul, când întregul liberalism juca doar rol secundar în Convenția Democratică și totul părea fărâmițat. Ei bine, cred că nu greșesc afirmând că rolul pe care l-ar putea juca PNL astăzi, dacă-și va lua mai în serios decât acum rolul de a reprezenta dreapta tradițională și democratică românească, este important tocmai pentru că vorbim de un partid călit în confruntări dintre fracțiuni doctrinare care, până la urmă, și-au înțeles șansa majoră de refuzionare, întărind astfel liberalismul de fond. Prin ce? Tocmai prin dovada  unor convulsii de interior care s-au dovedit și benefic-democratice și benefice democratismului ca model pentru politica românească, oricât de palide ar fi, din nefericire, rezonanțele pe care ea le poate avea din acest punct de vedere într-o societate alungată spre absenteism.

       După cum, ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaștem că, fără a fi grozav de popular, trezind și riposte și ranchune, PSD este și astăzi cel mai bine organizat și, în special, cel mai omogenizat partid din România, având, pe măsura sa, și cadre și potențial politico-administrativ; și chiar un electorat stabil, ceea ce este cel mai important… De când asta? Exact de când s-a desprins de elementele superficiale sau aventuriste care au migrat spre partide ce bâjbâiau către o doctrină ambiguă. În acest mod, chiar și în opoziție când s-a aflat, ca și în starea de semiopoziție în care se află acuma, PSD, cu electoratul său consecvent este cel care crează stabilitatea politică. Bine înțeles, în măsura în care este posibil la noi, cu exagerări de pretenții și cutume clientelare destul de dure,  rămase negativ în opinia publică de pe vremea când, la putere fiind, nu era întotdeauna străin de tentative spre partidul unic. Dar, indiferent de câte rezerve am avea, el este partidul la care se poate vorbi, cât de cât pozitiv despre asigurarea unei asemenea stabilități. Care se dovedește a fi pentru țară o nevoie inexorabilă în contextul de tembelism și corupție fățișă, de conflictualitate veșnică subminând rezolvarea unor elementare nevoi cetățenești, care au caracterizat ultimele guvernări! Alimentate uneori de Președinția cu încercările ei de a se impune, alteori de datoria externă cu îndatoririle impuse de ea.

 Lipsește însă, din acest eșichier al culorilor politice care se afirmă doctrinar pe continentul nostru și nu numai, o a treia opțiune majoră, din nefericire tocmai cea care, în istoria postbelică a țărilor europene libere a adus de multe ori echilibrul și stabilitatea. Îndulcind cumva centrismul practicist și rece care se realiza din alianțele guvernamentale ale social-democrației cu liberalismul, atunci când prima era prioritară la putere dar nu avea o majoritate asigurată, democrația creștină a adus mai multă grijă pentru om ca persoană fizică și spirituală; l-a redat pe acesta ideii de solidaritate, mai ales în fața răului; a adus și condus ideile populare spre guvernarea nevoilor și le-a ridicat din populism; a dezvoltat mult temeiurile pentru cooperarea internațională, atenuând astfel conflictele… Studiind cele mai importante momente ale dezvoltării țărilor Europei occidentale în ultima jumătate de veac, ale redresării și consolidării lor politico-economice, cu calm finaciar, ne exacerbând din credite sau debite obligații de altă natură, în plan de respect interstatal și echilibru social intern, vom constata că ele aparțin unor guvernări în care democrația creștină a girat cabinetul sau a făcut alianțe cu liberalii.

Or, nouă lipsindu-ne complet o asemenea pârghie care să reprezinte centrul și tradiția în adevăratul înțeles al cuvântului – ba, mai mult decât atât aș îndrăzni să spun: Să reprezinte voința europeană de a nu mai permite extremisme ceea ce, trebuie să recunoaștem că e temeiul echilibrului social în contemporaneitate – ne sunt încă departe asemenea posibilități. Cu atât mai departe, cu cât suntem mai lipsiți de o asemenea direcție în interiorul pluralismului nostru politic.

Dar, despre democrația creștină, care trebuie să fie și populară și națională și garant al liberalismului inițiativei personale antipaternaliste și promotor al unei protecții sociale neinhibante pentru inițiativa care realizează și se consolidează prin autorăspundere, într-un articol viitor.

Pe care-l voi scrie cu marele regret că, în vicisitudinile unei democrații declarative până la demagogie, noi n-am avut până acum parte de așa ceva; și cu teama că, mutându-ne politica de cafenea la televizor, nu facem decât să demonstrăm că încă nu am găsit calea.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*