Despre Târâșul prin rahatul vremurilor și chiloțeii Ghiței, sursă de încălzit fără subvenții de la stat

25.05.17 by

Despre Târâșul prin rahatul vremurilor                                        și chiloțeii Ghiței, sursă de încălzit fără subvenții de la stat

Dragii mei,
Dincolo de glumele pe care le facem cu toți, spre a ne alina sufletul, trecutul, vrând, nevrând, ne urmărește. Probabil, de aici și repetabila poveste, în armată, în justiție, în poliție, în societate, în viața cea de toate zilele. Apoi, vorba lui Creangă, „dacă nu ar fi, nu s-ar povesti”. Și pentru că tot am amintit data trecută despre faptul că, atunci când eram în armată, comandantul meu de pluton, Comănescu, dădea cu noi de pământ unde era mocirlă mai adâncă și noroiul mai scârbos, de data aceasta, am să vă povestesc despre cum, același individ, în ziua de Crăciun, ne-a târât în marș forțat prin fecalele de la un combinat de creșterea porcilor, deversate în preajma câmpului de instrucție al armatei. Nu e glumă! Statul comunisto-ceaușist își pregătea instituțiile de forță nu pentru a fi împlinite idealurile umane, ci pentru a-l umili pe individ, pentru a băga și frica și spaima în el, pentru a-l pune în genunchi spre a-l face cerșetor în iadul controlat de clica de la vârful partidului unic, partid în fruntea căruia sclipea vopsit și revopsit, pe post de salvator al neamului, „conducătorul mult iubit”. Vă mai aduceți aminte lozincile de forma…? Naționalism de trei parale! Și în pluripartitism chestiunile stau la fel. Diferențele țin de nuanță. Cu toate astea, este mai mult decât vizibil faptul că, la vârful fiecărui partid politic, stă înțepenit, din primordi, fie și doar ca idee, micul dictator, la scară globală și el, un biet pulifrici. Doar piedicile ce și le pun unii altora, între partide, schițează regimul (la noi, proaspăt), democrat. În rest, veșnica pălărie cu altă Mărie! Tovarășul prim de ieri, domnul și mai prim, de astăzi! Milițianul din vremurile ceaușiste, polițistul zilei, soldatul, pe post de mercenar, magistratul, nu de puține ori, un fel de Dumnezeu al tuturor, pe un pământ al său, securistul… Și etc. Așa mi-a spus mie un profesor (și deștept și destupat la cap), să adaug când ajung unde am ajuns adineauri, am prea multe de spus și, totuși, vreau să scap basma nedată la spălat! La vedere, orice instituție a statului de drept este pusă în slujba cetățeanului. Asta, ca teorie. În realitate, fie vorba între noi, când statul e de drepți, pe tărâm social rar se-arată soarele. Mă rog, și manipularea costă al dracului! De-aci și chestiunile astea de „bine-facere” cu măriri de salarii, de pensii, și iarăși de etc., din patru, în patru ani! Între timp, taxe, amenzi, sancțiuni, strâns cu ușa, impozite, inflații și iar taxe. Pe ici, pe colo, huiduieli regizate, cât să dea bine la public. „Of sărmanii și politicienii ăștia! Că sunt și ei!…” Păi altfel, de unde ciozvârta aruncată, câtă vreme, între timp aleșii poporului se ocupă și ei pentru ei, ca oamenii. Prin urmare, aleșii-realeși, pentru a îngenunchea, au fost școliți din timp, având „la bază”, nu liceul, ci academii de strategii și de chestii socoteli, ce se fac în câmpul muncii, pe spinarea tuturor. Prin urmare, tovarășul milițian, deși spălat pe creier, are vreo două, cinci facultăți, dacă nu mai mult… Pentru agenții de la circ-ulație, prima dintre ele, fiind aia de înalte păioase, că tot nu aveau candidați, atunci, imediat după mânăria din `89. Și, ca să nu se desființeze, adică să nu cadă șandramaua gradaților cu ochi albaștri, cosmetizați la Stefan Gheorghiu, au înscris, la cursuri, până și femeile de serviciu. Telectualul primenit în agent de circ-ulație, – vorba lui Preda, școlit, după absolvirea agriculturii, musai facultățile de drept, din Dealul Spurcăciunii, unde rector re-înscăunat, în conformitate cu rotirea cadrelor de partid, un fost activist de stat. Activistul îl știți și voi! E, care stat? Întrebați cam mult! Statul în cur, dacă tot vă mănâncă, și mai vorbim!…
Deocamdată, să ne întoarcem la oile noastre și să povestim despre faptul cum lângă orășelul în care îmi desfășuram stagiul militar, la termen redus, satul plantase o crescătorie de porci. Porci în sensul de dicționar al cuvântului, adică „mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica)”, nu porc de Marea lălăială națională sau porc de alte instituții din „contemporaneitatea contemporană”, cum ar zice un „cronicar vestit”, slugă la palat. Și cum porcul făcea și el ca ca tot porcul, cei ce se ocupau de buna lui creștere, sub directa îndrumare și supraveghere a partidului „care este”, au dat drumul la fecale și urină pe tot câmpul pe care soldatul se pregătea, în timp de pace, pentru dă-i și luptă, la vremuri de război. Eu știu că e anacronic ce spun, dar citiți și voi printre rânduri, apoi luați ce vă convine, că e suficient iar la nevoie, mai adăugăm… În consecință, în fiecare toamnă, de când se porneau ploile, până spre miezul primăverii când se mai usca, nu se mai știa care e haznaua porcilor (de tot felul) și care era câmpul de instrucție al armatei. Totul venea din grija partidului pentru soldatul român ce, la un adică, trebuia să își dea sângele și viața pentru apărarea secretarului său general și înaintarea spre cele mai înalte culmi. Cum vă spuneam, chiar în ziua de Crăciun, Comănescu, zelos din fire, spălat pe creier, deci, idiot peste măsură, rezultat al școlii absolvite, și-a tot șoptit în barbă: „ce sărbătoare, ce tradiții, ce religie? și ne-a mărșăluit prin fecalele de porci ce ne ajungeau până la brâu, sub centură. Ce să vă mai spun? Târâșuri, salt înainte, culcat și iar salt înainte pe ditamai tarlaua plină de căcat, au fost comenzile din ziua în care nici măcar de Dumnezeu nu ne-am mai putut aduce aminte. Mi s-a întors stomacul și mațele pe dos, sufletul îmi gâlgâia în gât, în timp ce, uneori, scuipam, printre dinți, sânge. La întoarcere în cazarmă, miroseam a orice, numai a om, nu. De cum am intrat în 1256, maiorul Tănase la felicitat pe nemernic, iar noi, soldații, în primul rând, neam spălat puștile de rahat și le-am dat cu ulei pe țeavă, ca nu cuva să ruginească. Mai pe urmă, atât cât ne-a mai rămas apă, ne-am stropit, cu furtunul, unul pe altul, cât să dăm jos măcar grosul mizeriei și, mai pe seară, restul. Două zile mai târziu, am plecat cu toți în concediu. Desigur, cei ce, din întâmplare, în tren, în mașină, mi-au stat în jur, alături, au strâmbat din nas. Abia după ce mi-a fiert mama, cu sodă caustică, ținuta militară, m-a frecat și pe mine cu peria, am revenit la un normal cât de cât. Cu Ghița m-am văzut abia după ce am dat pe mine, din cap până în picioare, cu câteva sticle de parfum, și mi-a ieșit până și din minte mirosul. Și pe Elena am revăzut-o cam tot atunci. Îmi era pur și simplu jenă să-i mai spun de ce nu am vizitat-o imediat când am ajuns în oraș, câtă vreme, după depunerea jurământului militar și până la concediu, săptămânal, a tot venit la mine și m-am tot plâns. Luni la rând, în fiecare duminică, ea m-a făcut să uit de mizeria din cursul săptămânii abia trecute. Venea, închiria o cameră la singurul hotel din oraș, cu dușumele pe jos și paturi din scândură, ca la începutul secolului, îmi făceam baie ca nu cumva să dau și ei din zestrea mea de pureci și, eventuali păduchi, apoi treceam la treabă. Mâncam câte ceva, beam câte un pahar cu vin, râdeam, ne jucam, scârțâia în draci și dușumeaua și patul, până ce uitam de noi și de tot, și unul și altul. Între timp, doar pe cameriste, ce ce trăgeau cu urechea pe la uși, le apucau dracii și ne pârau jos, la recepție.
– Iar ați făcut-o lată! – încerca să glumească recepționerul, cu ochii holbați.
Zâmbeam și noi, oarecum, complice și ne vedeam de treabă, apoi pășeam într-un fel de libertate plină de constrângeri. Aia nu, ailaltă ba…
-Să știi că și eu m-am săturat la școală, de oraș, de singurătate… Of, îmi vine să iau câmpii! Mâncătorii de tot felul, ședințe de partid, consilii profesorale, îndobitocire la tot pasul… Apoi, toți cu ochi pe fundul meu! Nemțoaica mi-e dușman de moarte, iar directorul oftează într-una, spunându-mi că nu mai poate… Hodorogul! Apoi bagă textul cu politica… Fi-ar ai dracu! Uneori mi-a trecut prin cap că te-ar fi vrut și ea… Fie, ce importanță mai are! Timpuri deja trecute! Abia aștept să termini tu armata și să plecăm, undeva, departe, departe… – repeta și se se plângea și Elena.
Din văietat, în văietat, ajungeam la gară. Ne îmbrățișam pătimaș, când aluneca deja pe șine trenul, ne făceam cu mâna, apoi mă întorceam la carcera din iad.
În concediu, timpul sărbătorilor de iarnă, m-am tot hârjonit cu Ghița, la țară, în sat. Când pe la ea, când pe la mine, când la bal, la Căminul cultural. Ne aminteam din anii copilăriei și puneam la cale aceleași drăcovenii. În seara de Anul Nou, Ghița a dat jos din podul casei plugul de lemn, gata pregătit, să plecăm prin sat cu plugușorul. Ne-a oprit Mitre, tatăl ei.
-Ești și tu fată mare, la facultate! Ce Dumnezeu, mă faci de râsul satului! – i-a zis el Ghiței, iar eu am pus capul în pământ.
– Să știi că are dreptate! – am încercat să îndrept, cumva, cele strâmbate.
– E, are! Ne ducem și noi, că așa e tradiția… De drag!
– Crezi că-l păcălești cu una cu alta? Ehe, e om trecut prin șapte ape…
– Atunci să-mi dea el banii pe care i-aș fi câștigat cu plugușorul, în noaptea asta. – a bătut ea șaua răspicat, cât să priceapă Mitre.
Omul a intrat în casă și s-a întors cu banii. Mi-a dat și mie și ei. Aproape de miezul nopții, i-am colindat și pe ai mei. Tata a ascultat urările zâmbind, apoi a băgat mâna în buzunar. Spre uimirea mea, i-a dat toți banii ei, însă când a văzut că Ghița voia să îi împartă cu mine frățește, a lăsat zgârcenia la o parte și a mai scos cam încă pe atâta. Pe furiș, când am plecat, să o duc pe Ghița acasă, am mai primit niște mărunțiși și de la mama.
-Nu e rău! – a socotit ea – Pe care să-l mai sorcovim? – s-a aventurat Ghița chiar dacă sorcova îi lipsea.
– E bine să ne vedem de treabă! – am oprit-o eu. Aude taică-tău și dăm de dracu! Mai bine, că tot dorm, hai să urcăm în podul șoprului, în fân !
– Urcăm, dar nu înghețăm de frig?! Eu am doar niște chiloței pe dedesupt. .
– Păi nu-i nimic, atunci, îi dăm jos și ne încălzim! – am găsit eu o soluție salvatoare momentului, fără a mai cere subvenții de la stat.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*