Despre soldați, milițieni și Măria, cur de fier, antidepresivul vremurilor

10.05.17 by

Despre                     soldați, milițieni și Măria, cur de fier, antidepresivul vremurilor

Fraților,
După aproximativ o lună de târâșuri, de culcat-sculat, de urlete ca la nebuni, când din partea maiorului Tănase, un veșnic rozaliu în obraji, cu miros de drojdie, când din partea locotenetului, același prăfuit, plin de ură, cu creierașul chircit în silabisiri de forma „dree-pți! mișșș-că, sol-dat! unu`-doi-trei!, mișșș-că, sol-dat!, ziua cea mare a devenit una fără semnificație, chiar dacă aveam să depun jurământul pentru patrie. Mă rog, atunci, ca și acum, aceleași abureli! Bănuiți la ce fac aluzii…
Una peste alta, în jurul prânzului, într-o zi de duminică, cam pe mijlocul toamnei, am defilat cântând cu onor spre…, am jurat (și înjurat, scrâșnind din dinți!), am îmbrățișat-o pe mama, am sărutat-o pe Ghița, după care m-am prezentat la biroul lui Comănescu, apoi la cancelaria lui Tase, pentru a-mi semna un bilet de învoire, câteva ore de libertate, în oraș. În acel moment, am văzut pentru întâia dată în viață, cât dispreț putea sta în vârfului unui pix, al unor ofițeri români, față de noi, soldații, muritori de rând. Privind retrospectiv, nu pot uita nici măcar acum, după ani și ani, imaginea medievală a lor, ofițeri făcuți la apelul de seară, în marea lor majoritate, neștiutori de carte, curvari, înmuiați în alcool și îndoctrinați cu ideile totalitarismului ceaușist, dospite la grajd. La vremurile acelea, cam peste tot aceleași chestiuni și în societate, cât și în politica românească! Proverbul, „cum e turcul și pistolul” – a avut și încă mai are profunzimi, aici, în Balcani, și pe plaiurile noastre. Ca să vedeți că am dreptate, am să vă amintesc câteva chestiuni bune pentru memorii, dar mai ales pentru descrețit sufletul. Pentru că am tot zis câte una, alta, despre vremurile trecute, trec peste perioada în care activiști de frunte au primit diploma de inginer, înainte de a fi termint opt clase. Sau, mai bine zis, nu intru în amănunte, pentru că ei, oricum tăiau și spânzurau, chiar dacă trecuse perioada execuțiilor fără a fi judecat. În treacăt spun, totuși, faptul că, dacă avea unul ceva împotriva ta, spunea, de exemplu, că ai fost legionar, în ziua următoare erai împușcat sau, în cel mai fericit caz, dus la tăiat de stuf, în deltă, la Periprava. Zicea un altul că ești împotriva orânduirii, erai azvârlit în beciurile securității. Acolo, oase rupte, unghii smulse, într-un cuvânt cam tot tacâmul reeducării comuniste. Asta, în dos, la întuneric, însă, la vedere, pe plan intern și mai ales internațional, propaganda îi tot dădea cu „poporul, partidul, România!” Telectualii, despre care am mai vorbit, își făceau și ei, cu prisosință, datoria. Trebuia arătat Occidentului, bântuit de revolte, că raiul omenirii, doar spre răsărit. Toate „bune și la locul lor” până a dat și peste noi, ca peste tot, industrializare, moment în care activul de partid avea nevoie de cadre proaspete, cadre verzi. În noile condiții, dacă turnai la secu și pe mumă-ta, deja moartă, și te arătai zelos partidului, te făceau tovarășii, cât ai clipi, maistor, specialistul specialiștilor, în cârciumă, la Saru, lângă Balș, într-o seară, la o țuică și trei mici, un fel de stăpân de sclavi, într-un regim postmodern marxisto-leninisto-ceaușist. De cum primeai hârțoaga, muncitorul îți devenea cârpa de spălat, inginerul, subordonat, chiar dacă tu investitul orânduirii, erai analfabetul, contextual, genializat.
Ce să zic?! Dacă ar fi fost doar atunci, treacă, meargă, însă vremurile, de când lumea, nu s-au schimbat prea mult. Primitivismul contemporan e doar o repetiție a celui din primordii, cu ceva adăugiri pentru justificarea miilor de ani trecuți și nimic mai mult. Soldatul a devenit mercenar, scuzați, profesionist în a ucide oriunde e nevoie a se restabili pacea pe pământ. Pacea și bunăstarea dorită de stăpânii lumii, nu una după bunul plac al poporului „X”,. Drept justificare, bunul mers al omenirii și propășirea spre cele mai înalte culmi, indiferent dacă vorbim de incursiunea lui Macedon, cu măcelurile la pachet, începute în Libanul de astăzi, cetatea Tir-ului de atunci și desăvârșite tocmai la mama dracu, în Valea Indului, indiferent dacă amintim de milionul de soldați degerați și îngropați de vii, în ghețuri, sub zidurile Moscovei, pe vremea altui genial, Napoleon, sau iadul prin care a trecut omul, în general, în timpul celui de-al Dolea Război Mondial. Pentru noi, cei din răsărit, și după el, adică după război, tot cam același drac.
Pe de altă parte, privind în vremurile de acum, aci, la noi, chiar dacă au trecut ani buni și ne credem democrați, constatăm că milițianul de ieri, polițistul de astăzi. Cu mici excepții! Cum s-ar zice, aceeași Mărie, cu altă pălărie! (alt proverb cu bătaie din primordii, până spre sfărșitul lumii, la Apocalipsă), câtă vreme sistem educațional ioc, iar în ăla care mai e, pe post de profesor doctor și cu alte titluri, bate câmpii tot activistul de ieri, repetând într-una „infractori la tot pasul!”, uitând de faptul că întâiul între ei el e. Vorba lui Caragiale!) În consecință, milițianul acum fără de borcan, mai nou stăpânul drumurilor, la pândă în tufiș, constată și condamnă mai ceva decât nazistul ce te vedea a priori, și vinovat, și mort. Oameni buni, ia spuneți, au reînviat vremurile lui Hitler și nu știu eu? Aș zice nu, deși, pe ici, pe colo, SS-ul, în plină democrat-ură, cam la orice colț!… Dar asta e în lumea în care libertatea de a gândi și a te exprima liber e-n viață moft, iar separarea puterilor în stat, un fel a fost și n-a mai fost. Sau, parcă e, parcă nu e! – conjunctural, și stare de dedublare a personalității. În aceste condiții, justiția, mână în mână cu băieții deștepți! Iar împreună, după cum bate vântul, când din răsărit, când dinspre Ocean și după cum se schimbă cod(rurile). ..Și știți voi cum e? Dacă miști în front, cod(ri) visezi! De politician parcă am mai zis… Și totuși, amintim, fie și numai pentru faptul că el, politicianul, cu aceleași mici excepții, a rămas același neschimbat. Un arogant, prin definiție un mincinos și un veșnic nesătul. Pe metereze, de ochii lumii, cu „vom face și vom drege ca tot …(românul, în cazul nostru) să prospere„… Când se vede cu sacii în căruță, „dă-i în mă-sa! Trebuie să le punem dări și pe 3,14…-zdă și pe ouă, și pe floci! …Altfel cum să facem ceva, cât de cât, pentru istorii, și mai ales cum să ne rămână nouă, în primul rând, că de-aia am fost aleși?! Păi, nu?!”
Păi, da, asta ziceam și eu, să le rămână fie și numai pentru faptul că nici noi, muritorii de rând, cei cu drepturi doar în ceruri, nu suntem ce am fost lăsați să fim. Băgăm capul între umeri, mergem așa, ca tonții, și surzi, și orbi, și nici măcar nu mârâim. Apoi, tot căutând în besnă raiul, orbecăind, am tot cotit!. Ba ne codim, ba și noi, ca și cei mari, cu o fi și o păți, ba că, după cum ne-a învățat Marx și urmașii săi ageri, în orice Parlament de pe Marele uscat, statul ar fi vaca de muls și, dacă tot avem de unde suge, de ce să mai și muncim?! …Evident și etc…
Fraților, ne-am luat cu vorba și am uitat și de cazarmă, și de mama, și de Ghița. Dar pentru că tot mi-am reamintit, trebuie să vă spun că, după ce am primit biletul de voie, am ieșit cu ele în parcul orașului. Ne-am plimbat pe cele câteva alei, am admirat frunzele deja într-un ruginiu oarecum timpuriu, apoi am căutat pe o potecă puțin circulată, un loc în care să întindem un fel de masă în trei. Mie și Ghițăi ne ardea de altceva, mai ales că tufișurile ne surâdeau ca în vremurile bune, însă mama… Adusese de acasă și azimă coaptă în tuci, la foc, pe vatră, și cârnați, și jumări din găleata cu untură, și un pui făcut la ceaun. Între toate, dosit, învelit într-un prosop, și o sticlă cu vin. Ghița îmi adusese și ea fructe și căteva romane suculente, cu care urma să-mi alung amarul în vremuri de răstriște. Mi le-a confiscat locotenentul pe motiv că romanul, cartea, prostește. În momentul în care am găsit o buturugă a unui copac cu ceva timp în urma curmat, ne-am așezat turcește în juru-i, iar mama a întins șervetul.
-Ei, copii, poftă bună! – abia a apucat ea să spună și, nu știu de unde, a apărut, pe post de pândar, milițianul.
-Aci n-aveți voie! Ați încălcat deja pe iarba verde, deci regulamentul, în consecință sunteți condamnați. Fiecare, 25 de lei amendă! – a stabilit el, scurt și sec, fără a ne da dreptul să scoatem nici măcar o vorbă.
Mama a îngălbenit, Ghița, și ea a pălit, iar mie, instantaneu, mi s-au încleștat maxilarele.
-Tovarășul… gardul – am îndrăznit, totuși – noi n-am călcat nimic. Poteca, după cum vezi, era aici din timpul verii sau poate mai demult. Iarba aproape s-a uscat, iar buturuga asta e de când s-a tăiat copacul… Nu noi l-am retezat!…
– Gura, soldat! Pe loc sun la garnizoană și zdup cu tine drept la carceră! Băi, tovarășu, ai început cu stângul!. De astăzi, din momentul în care ai depus jurământul, acolo, la carceră, poți fi băgat! – s-a făcut el vânăt la față.
Mama a început să plângă, Ghița își freca și ea mâinile, iar eu am rămas aproape fără glas, ca un biet cerșetor în iadul de la poarta raiului.
-Auzi dumneata, bucuroasă că mi-am văzut copilul, n-am băgat de seamă… – și-a revenit mama – Da, să știi, n-am vrut! Ia sticla asta cu vin și treci cu vederea, că poți, iar noi plecăm de aici.
– Gura, femeie! Banii, altfel…!
-… Ia și puiul! – și-a forțat mama norocul.
– Fie! – a părut a se îmbuna milițianul – …Dar, fără 25 de lei amendă, nu se poate… Iert doi, însă musai… Trebuie să-mi justific și eu, cumva, serviciul! Ce dracu?!
– Of, Doamne, Doamne!… – s-a văietat mama în timp ce i-a învelit carnea, sticla cu vin, o bucată de păine, și a scos din gentă banii– Măcar să zici bogdaproste! Să primească sufletul soacră-mi, că mâine, poimâine, face sorocul!
– Hai, să n-o mai lungim, mergeți pe o bancă! – ne-a zis el, și-a luat pachetul și a plecat uitând să întocmească documentul.
– Of, bate-l-ar să-l bată!…
Am înghițit în sec. Nici mama, nici Ghița și nici măcar eu, mort de foame, nu mai aveam chef de mâncare. Am plecat la fel de flămânzi. Am pus tot ce mai rămăsese într-o sacoșă și ne-am îndreptat spre gară. Acolo, cu un gust amar, ne-am despărțit. Mama și Ghița au urcat în tren, iar eu m-am întors la regiment. Eram mai trist decât în prima zi de încorporare. Seara, înainte de a mă culca, am schimbat câteva cuvinte cu Kiss, ungurul, ce îmi devenise din ce în ce mai drag.
-Mei, mei!… A dracului milițian! Cum să ia el vinul, mei?
-E, cum?! La fel ca oricare altul! Noi să fim sănătoși, că vin o să vină altul.
Luni, după depunerea jurământului, în câmp, la instrucție, în locul în care locotenentul a găsit o baltă, și a ordonat „culcat!„ am căzut pe gânduri. Clipe în șir am stat ca porcii în noroi. Scârba pentru tot ce aveam în juru-mi, devenise de nerespirat. Ca mine, și ceilalți! A doua zi, marți, înainte de a cădea definitiv în depresie, am intrat în gardă pe regiment. Atunci, în momentul în care am ocupat postul de santinelă, pe latura dinspre vest a cazarmei, am aflat că, în cimitirul lipit de gard, la ceas de seară, urma să se prezinte Măria, cur de fier. Măria, antidepresivul soldaților! Tratamentul începea de cum se lăsa întunericul și continua până spre miezul nopții, când se sfârșea clientela. Și a venit! Totul, cu dezinfectant, cu vată, cu șters, cu tot, cinci lei tragerea, plus un leu pentru santinelă, ce trebuia să fie pe post de șase, cu ochii în patru, pentru inamic. De pe la 9, seara, până spre ora 12 noaptea, recuperasem deja pierderea din parc și aveam mare ghișeft. Măria, cur de fier, dăduse asaltul, îngenunchease regimentul, iar eu, după așa spectacol, îmi revenisem din depresii cât de cât…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*