Despre ,,responsabilii’’- iresponsabili, onoare şi demnitate

09.05.13 by

Dragii mei,

În urmă cu ceva ani, întrebat fiind, la deschiderea unui simpozion la care am participat, ce mă deranjează în vremurile de acum, am răspuns scurt şi sec: ,,lipsa de onoare’’. Alina Mungiu-Pippidi, unul dintre organizatorii întâlnirii, a făcut o pauză, a reflectat, undeva, în sine, apoi a aprobat cu un un: ,,da’’ bâlbâit, nesigur. După ani, la acea lipsă, personal, aş mai adăuga, în măsura în care nu comit, cumva, la nivel semantic, o tautologie, şi lipsa de demnitate. Cu alte cuvinte, cele două, adică lipsa de demnitate şi lipsa de onoare sunt tot ce nu-mi dau pace zi şi noapte, în societăţile contemporane, în această lume tăvălug, ce se vâtură dintr-o parte în alta, în jurul gogoloiului numit ,,Planeta Pământ’’, gogoloi, din toate punctele de vedere, nici pe departe rotund. Am făcut această ultimă precizare, având în vedere frumosul (ca un tot) la nivelul sferei, perfecţiune întruchipată, imposibil de detronat în lumea noastră, a muritorilor, lume din care, de dragul conceptualizărilor (existenţialiste, în special), îl scoatem pe Dumnezeu, ignorând echilibrul. Ei, de ce? Din egocentrism, din narcisism, din imposibilitatea acceptării limitelor, din impotenţă mentală (ca să nu-i spun boală de tip schizoidal), din te miri ce alte aiureli umane, la care aş adăuga ,,responsabilitatea asumată’’ cu valenţe puse în mişcare imediat ungerii individului într-o oarecare funcţie, evident, vremelnică, goală de conţinut (oricât s-ar screme nu poate mişca două paie) şi, de cele mai multe ori, doar prilej de ,,a-şi da arama pe faţă’’. Şi şi-o dă mai ceva decât Măria năroadă, în bâlci, (personaj deja în folclor), câtă vreme are ridicolul pe măduva spinării, până spre creştetul capului. Să nu credeţi că mă autoexclud involuntar, necondiţionat, din comunitatea deja creionată! Nu, şi nici nu vreau să fac pe lupul moralist la stâna guvernării! Nu, însă câtă vreme nu am dat buzna, pe vremuri, în rândurile pcr-ului, doar pentru a mi se publica odele închinate conducătorului iubit (nu mi-am permis să scriu!), câtă vreme, la timpurile de acum, oportunismul (dacă l-aş fi avut, aveam, ehe, şi titluri, şi avere!) îmi este în limite, câtă vreme mai cred în a fi Om pentru omenire, mai cred încă într-o normalitate a tuturor, îmi permit (moraliceşte vorbind), măcar din când în când, puncte de vedere.
Fraţilor, nu aş fi pus pe hârtie aceste rânduri (presimt că deranjează), dacă nu aş fi văzut, în zilele trecute, de 1 Mai, fel şi fel de manifestări şi nu aş fi auzit, contextual, flecăreli care mai de care. Toate la un loc m-au purtat în anii de dinainte de `89, ani în care îndoctrinarea unora (din nou mă abţin să folosesc cuvinte dure, deşi mai potrivit ar fi termenul de ,,fanatizarea unora’’), îşi avea şi structură, şi formă manifestă. Structura? La nivelul adepţilor patologizaţi (mulţi şi proşti!!!), pe când, forma sa manifestă, doar în creierul cât aluna (şi aia râncezită) din tărtăcuţa fanaticului. Şi ca să nu-mi reproşaţi lipsa de bun simţ şi de documentare (deşi am trăit şi văzut cu ochii mei), am să vă reamintesc defilările (de 1 mai, de 23 august, de ziua lui, a ei, a lui Stalin… Doamne, cât de cretin trebuie să fi încât să poţi pune poporul să strige: ,,Stalin şi poporul rus fericirea ne-a adus!’’ De parcă ea, fericirea, ar fi fost un fel de marmeladă bună de întins pe coaja de mămăligă, că pâinea se ducea despăgubiri de război, în răsărit), organizate doar pentru a-şi pune în valoare ,,adeziunea şi dăruirea’’ faţă de mai marii puterii şi faţă de conducător. Pe bulevarde, pe stadioane, în pieţe, zi şi noapte, în preajma zilei.. (cutare), la comandă, se striga în gura mare, se bătea pas de defilare, se bătea din palme… Printre dinţi, însă muritorii de rând, sistematic înfometaţi, strâşi cu arcanul, ca pe vremea lui Creangă, urau urale. Ce mai conta dacă la final, după îndemnuri la întreceri socialiste, organizatorii primeau decoraţii, un fel de tinichele, astăzi bune de agăţat la spate?! E, aceşti ,,scenarişti’’, aceşti ,,regizori’’, aceşti cântători la dudă, lui dudă împărat, odată decoraţi, deveneau ,,responsabilii’’ sociali. În mintea lor şubredă, ,,,cu responsabilităţi’’ chiar foarte mari. Poporul, de ei şi prin ei, musai trebuia să fie educat! Un astfel de individ (bolnav de toate) am reîntâlnit şi acum, după ani, între 03 şi 17 04. 2013, cât timp am fost internat la Spitalul Floreasca. Nu-i dau numele… Nu de alta, dar nici nu merită! În plus, am un soi de lehamite pentru astfel de sfoiegiţi ai istoriei. Reţineţi însă faptul că momâie avea peste 86 de ani, că se mândrea cu Ordinul muncii clasa a treia, oferit de sulic-man, la acea vreme şef de stat, ordin primit pentru că băgase toată suflarea de prin Bărăgan (localnicii şi deportaţii din Banat), la propriu, cu nasul în rahat. Vai de mama lui! Cum l-o fi răbdat pământul?! Cu alte cuvinte, al de sulică-vătaf, făcut (evident, fără a şti carte), peste noapte, ,,responsabil la stat’’, arestase, tăiase, spânzurase tot ce îi ieşise în cale, doar ca să iese el păduche în frunte şi la naţionalizare, şi la colectivizare. Apoi ,,trai, nineacă’’(pensionat), pe banul boborului, de el şi cei asemenea, zeci de ani, boborizat. ,,Responsabili’’ au fost şi cu culturalizarea satelor, cu, cu… Au fost! Experimentul uman de după cel de-al Doilea Război Mondial, în această parte de lume, se vede şi se simte peste tot, oriunde, pe faţa pământului, chiar şi în ziua de astăzi. Nu degeaba suferim!
Problema însă, e alta, de altă factură. ,,Responsabilii’’ de tot ce se poate numi îngenunchere umană, nu au conştiinţa răului făcut împotriva omului, împotriva fiinţei, făcut chiar şi a lui. Nu! Ei sunt, oricând, gata să o ia de la început. Cu aceleaşi tâmpenii, cu aceleaşi închinări, cu aceleaşi urale, cu aceleaşi cuvântări! (Îmi aduc aminte cât de penibile au fost luările de cuvânt televizate, de după 89, la omagierea lui Adrian Păunescu, omagiere organizată la Teatrul Marin Sorscu din Craiova). De ce ei aşa şi nu în rând cu ceilalţi? Nu ştiu! Probabil, doar pentru a fi iar buricul pământului! Ori tocmai aici, dincolo de explicaţia din dicţionar, stă chestiunea de onoare, demnitate. În puterea de a te recunoaşte (în măsura în care ţi-ai văzut, cât de cât, cândva, că altfel nu se mai pune problema), de a-ţi şti carenţele, păcatele, de a cere iertare semenilor, lui Dumnezeu şi a te da la o parte, mai ales când faci, fie şi numai prin prezenţa ta, rău altora. Dar dacă la mansardă, creieraşul, cât aluna, de unde onoare şi, evident, de unde, la propriu, responsabilitate? Mde?! Fără să tragem concluzii: responsabilii-iresponsabili vor sfoiegi, oricum, prin istorii, până ce iar vreun besmetic le va face din nou parte. Asta doar în condiţii de neadaptabilitate, că invers, oportunişti, cum sunt, şi în democraţie, cum simt că e vreun cur de lins, cum se pun pe roate. Avea dreptate I.D. Sîrbu: ,,doar cururile se schimbă, limbile sunt profesionalizate!’’
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*