Despre raiul copilăriei și iadul fără drăcoaice

21.04.17 by

Despre  raiul copilăriei și iadul fără drăcoaice

Fraților,
Am aflat că am promovat examenul de admitere la facultate, prin telefon, de la o cunoștință ce locuia în București. Și eu, și Elena ne-am bucurat copilărește de rezultat și am sărbătorit în același fel. Seara ne-am dus într-un fel de orășel, rai al copiilor, la o platformă cu mașinuțe electrice, ne-am urcat fiecare în câte una, apoi ne-am pierdut printre cei mici. Când am plecat de acolo, am ridicat ochii spre cer, în semn de mulțumire Celui de Sus, pentru izbândă, la un nou început de drum.
Peste câțiva ani ai să fii un inginer bun!
Mă gândesc și eu, altfel la ce bună atâta carte?
Ei, la ce bună?! Destupă mintea. Alintă sufletul…
După o vacanță prelungită, la malul mării, negri până în albul ochilor, ne-am întors acasă. Acolo, fiecare cu ale sale. Elena a început pregătirea pentru un doctorat, eu pentru a gusta din botezul universitar. În toamna aceluiași an, însă a trebuit să merg câteva luni în armată, „la termen redus”, un fel de invenție a regimului comunist, pentru cei ce promovaseră un examen de admitere la facultate. Până să-mi iau valiza în spinare și să plec la militărie, vrând, nevrând, într-una din zile, am întâlnit-o, iarăși, pe Ghița. M-am îmbujorat ca și când o vedeam pentru întâia dată. Mă simțeam vinovat față de ea, însă cum nu știam ce și cum să-i spun, am salutat-o, apoi am rămas mut.
-E, cum e? Vuiește satul, șușotesc babele, își dau coate ăstea cu fete de măritat… Domnule, ce să o mai dăm cu o fi și o păți, ești căutat. S-a dus vestea în sat cum că în câțiva ani o să fii un mare învățat!
– …Și eu care credeam că mi-au murit lăudătorii?! Mare comedie! O să fiu și eu ca tine și ca mulți alții. Adică, după cum mi-a zis cineva, o să fiu mai „destupat la minte”.
– Păi, da, dar tocmai aici e aci, cică voi, ăștia destupați, o să fiți buricul pământului…
– Îți arde de șotii!… Și eu pot spune că tu ești deja prințesa lumii și că ai deja nu mai știu câți pețitori?! …Și că o să te măriți cât ai clipi!
– Bă, te omor! Cine ți-a zis, ca să-l strâng de gât?
-Uite, o babă, pe marginea șanțului. Îi tot povestea unui moșulică ce ar avea și el un nepot, peste noapte, la tine pretendent…
– Aiurea?! Ia zii, mai ești îndrăgostit?
– …Știi, că mă tot gândesc la tine?!
– Lasă-mă pe mine, că dacă m-ai iubi, te-ar lătra, seara, pe la poarta mea, câinii și…
– Și m-ar lua la înjurături taică-tău! Apoi, na gogoși! Pe tine te-ar priponi, iar pe mine m-ar lua cu un par, la huiduieli.
– Hai, fii serios! Tata a ținut la tine. Ani la rând am tot colindat dealurile, de unii singuri și n-a zis nimic. …Mă rog, ce să spui și tu ca să ieși basma curată?! Însă fie și un lup mâncat de o oaie, și aia toantă. Dar, ca să mă convingi, hai mâine cu caprele și apoi vom vedea și vom vorbi!- m-a incitat Ghița.
– Hai!
În ziua următoare, totuși, cu un fel de conștiință a păcatului, am uitat, oarecum, de Elena și, parcă renăscut, am alergat, ca în copilărie, pe marginea pădurii, pe lângă via lui Costici, până sub părul lui Cioacă, în fundul Cerboaiei. Ghița purta un fel de șort și o bluză vaporoasă, ce mi-a împins și mintea, și mâinile, când spre sânii, atunci parcă împietriți, când spre muntele Venus. Pentru tot restul zilei, până spre seară, am uitat și de caprele ei, și de oile mele, chiar dacă făcuseră praf porumbii lui Ghioace. Părul lui Cioacă și pământul din împrejur s-au rotit într-un vârtej amețitor și s-au înfipt, cu noi, cu tot, undeva, în cer. Doar spre seară, când s-a lăsat peste văi răcoarea, am coborât cu picioarele pe pământ și ne-am întors în sat. Pe pridvorul casei, mă aștepta o scrisoare de la Elena. Spre rușinea mea, am desfăcut-o în ziua următoare. Abia atunci am văzut că mă ruga să ne vedem la începerea noului an școlar.
Pe data de cinsprezece septembrie am fost iarăși în curtea liceului. La festivitatea de deschidere, Elena m-a prezentat tuturor, ca pe un succes și o onoare adusă școlii. Deși emoționat, am putut spune câteva cuvinte ce au stârnit admirația. Profesoara de germană a fost singura ce a strâmbat din nas și s-a retras din careu înainte ca formalitățile să se încheie. Am privit-o ironic, însă și cu un fel de amărăciune. Mi-am revenit în a doua parte a zilei, când am reîntâlnit-o pe Elena.
– S-au găsit și ăștia acum cu armata! Dacă începeai facultatea, mergeam cu tine în capitală. Aici totul e pe dos. Regulamente, peste regulamente. Directorul parcă e nebun. Astăzi mi-a atras atenția că am fusta prea scurtă, fundul obraznic, bombat și mult prea rotund. Cică n-aș fi un exemplu bun pentru colegi, pentru elevi, dar mai ales pentru regim. Ce zici de asta?
– O fi pus ochii pe tine, mai știi?
– Povești! Un hodorog, cretin, îndoctrinat la școala de partid și atât! Ăsta e în stare să o critice și nevestă-sa, în pat. Bag mâna în foc, că aia are poalele la o palmă mai jos de genuchi și poartă coc. Că așa vrea regimul și ăl dobitoc. I-auzi, planuri… Întrecere socialistă… Cu cine, frate? Să ne întrecem, la ce? La supt acadele? O lume dementă, nimic mai mult!
– Mde, ce să zic?!
Știi ce bulversată sunt?! Îmi vine să-l strâng de gât. Tovarășa în sus, tovarășa în jos! Ca să vezi, eu tovarășă cu un idiot!
– Lasă-l, Doamne, iartă-mă!! O fi având alergie… La buci, bineînțeles?! Ce zici?! – am glumit eu. …Sau, mai grav, i s-o fi urcat la cap chestia cu „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/Și-n cele ce mâine vor râde la soare”… Mai știi? Ăștia, când se văd în funcții, își pierd o parte din minți. Află că și nemțoaica e cu doctrina în oase…
– E-n mă-sa și un pic mai la vale! Of, abia aștep să termini tu armata și să plecăm! Mă iei cu tine la București, nu? Mă iei, musai să mă iei, altfel îmi pun ștreangul de gât!
– Păi, altă treabă nu ai?
Spre sfârșitul lui septembrie, mi-am luat rămas bun, întâi de la Ghița, apoi, înainte de a urca în tren, de la Elena. Gândul că mă vor părăsi ambele, atunci când nu am să le mai fiu alături, m-a făcut să lăcrimez pe ascuns.
– E, fie ce-o fi! Altele la rând, că dor pământul e plin! – m-am încurajat și am luat o înghițitură de vin dintr-o sticlă ascunsă în valiză, printre ciorapi și lenjerie intimă.
– La armată, mă băiete? – m-a întrebat un bătrân care, probabil, îmi urmărise fiecare gest.
– Da! Pe-acolo… O idee pe-acolo, că n-am de ales! – i-am răspuns eu amărât.
– Lasă că nu e rău! Milităria te face om. De mâine, mândra ta, pușca! Ai s-o lustruiești și-n sculare și-n culcare. Nu te gândi la prostii! …Și o să ai grijă de ea, ca de o fată mare! Vezi, că în cazarmă nu o să te lase cu vinul ăla, dar nici băut nu se cade a te prezenta. …Deși ăștia din armată beau, beau al dracului!
– Păi, atunci, hai, ia și dumneata!
– Eu știu ce să zic, să iau, să nu iau, sunt om bătrân, mi-e să nu cad cumva din tren. Apoi, la viața mea, am băut destul! …Baba m-a lăsat!
– Acum, la vârsta asta?
– Ascultă la mine, viața e parșivă! Te amăgește cu una, cu alta… Femeile fac parte din socoteala asta. Ia seamă însă, că și ele zic la fel de noi! … Viața te poartă încolo, încoace, și odată te lasă cu căruța în drum. La tinerețe, te iei cu Dumnezeu de piept, spre bătrânețe, tragi ponoasele. Muierea s-a dus la El! Ce pot să-I zic?! S-o poarte sănătos!
– Cum?!…Așa, ca pe o haină învechită?!
– E, și dumneata?! Întâi o bagă la dărac, o scarmănă, o trece prin nouă ape, cum s-ar zice o spală de păcate, o limpezește, o primenește și numai după aceea locul cu verdeață, dacă nu o fi arucat-o în partea ailaltă, că dădea din cleanță…
– O fi și cum zici dumneata! – că prea o spui cu of.
– După mintea mea, abia atunci începe viața, când ajungi dincolo. Pe aci, pe pământ, e timp să și trăim, numai că uităm de ce am venit. Ne pierdem vremea cu mărunțișuri.
– Asta ziceam și eu… Adică, nu știu! – am încercat să-i fiu bătrânului pe plac și am golit sticla cu vin.
Regimentul la care trebuia să mă prezint era, undeva, în apropierea gării. Înainte de a mă apropia de poartă, mi s-a făcut dor de acasă. De Ghița în primul rând. Am pus valiza pe marginea străzii și m-am așezat pe ea. Vreme de peste un ceas am tot meditat. Între timp, dinspre gară au venit și alți băieți asemenea mie. Se recunoșteau ușor după geamantane.
– Nu prea ai curaj?! – mi-a zis unul mai pus pe glume. – Gogule, până aci ți-a fost! De mâine „servim patria!” Gata cu coniace, vinuri, mândre și ciorbă de potroace! Servim patria! – a fost el cu el însuși ironic, în timp ce a luat-o înainte spre poarta regimentului. Acolo ne-a primit sobru un plutonier însetat.
– Valizele la control! – ne-a ordonat cu un fel de preocupare ascunsă.
– Eu am o stică de pălincă, domn` șef – s-a destăinuit, tărăgănat, un viitor coleg, Kiss, de prin Harghita. – Mi-o dat-o tata…
– Măi „domn` șef”, aci, din clipa asta, „ să trăiți, tovarășe… gradul…!
– Păi am zis eu să nu trăim… Pălinca e pentru ceva slană. La noi, în Ardeal, hrană de bază! …Și pălinca la fel!
– Se confiscă! Nu e voie în regiment cu beuturi!
– Păi, trăiți, tovarășe… gradul, eu cu asta funcționez, în consecință, fără ăstea nu exist! Știi `mneata ce e aia existență?
– Bă, vrei să te bag, din prima zi, la carceră! Jos pălinca, jos slana, jos ce mai ai! De astăzi ceai cu bromură de cai! Toate se lasă aici și-ai să le primești peste un an, când ai să te urci în tren și ai să te întorci de unde ai venit! – i-a zis plutonierul cu ochii pironiți pe sticlă.
– Tovarășe… gradul, dacă bei, exiști! Altfel ești un fel de Sula, generalul ăla roman, Sula calului!
– Bă, îți bați joc de mine?!
– Trăiți! Sula calului în vârful dealului, se zice pe la mine! – m-am amestecat și eu în vorbă. Eu pălincă n-am! Pe la noi se face țuică… Prima recoltă, aia de dude. Beau babele. E pentru rânză, când li se apleacă.
– Fir-ați ai dracu de derbedei! Știam eu că voi, teriștii, sunteți niște porci! Dar nici chiar așa!
…Tu de ce n-ai, derbedeule?
Ce „domn` șef”?! – am rămas eu surprins.
-Beutura de care zici! Ai dat-o pe gât, pe drum, în loc să vii cu ea aci! Hai, marș! Soldat, îi duci în pavilionul derbedeilor! – a ordonat el unui militar ce se învinețise de râs.- Vă scoatem noi beutura pe nas! Ca să vezi, „domn` șef”?! Aci, tovarășe… gradul…
În ziua următoare, eram deja tuns la zero, îmbrăcat în uniforma militară, cu niște bocanci lăbărțați în picioare și un fel de chitie pe cap. Nu ne mai recunoșteam unii cu alții. Parcă eram niște soldați într-un iad trist și fără de drăcoaice.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*