Despre Povestea raiului pustiu

11.10.19 by

Despre 				Povestea raiului pustiu

Dragii mei,

Că sufletul omului este sau nu bun la toate, s-a văzut de-a lungul istoriei. Se vede și în prezentul tocit ce veșnic curge prin crăpăturile timpului. Cu el și noi, cei care, simbolic vorbind, vrând, nevrând, ne răstignim pe altarul său. Iar de aici, din răstignire, și povestea noastră, singura imanență pe pânza vremurilor în care am trăit.

Fraților, povestind când despre una, când despre alta, aproape că am uitat de testul de paternitate, pe care l-a făcut și Carol, și Izabela. Mi-am adus aminte, în momentul când în una din zile am ajuns acasă și am verificat cutia poștală. În ea, un plic tocmai de la cine trebuia. Înainte de a-l deschide, mi-am turnat vin într-un pahar. Am gustat din el, apoi am scos hârtia ce avea să-mi lumineze cumva părțile neștiute ale vieții. Am citit documentul și pe față, și pe dos, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, până mi s-a încețoșat privirea. Totul cum nu se putea mai clar. Nici Carol însă, nici Iza nu era copilul meu.

– Cum paștele mă-si, domnule? Nu se poate, undeva e o greșeală! Mă rog, că nu e el, e una, dar Iza?! Cu nevastă-mea am făcut-o! Am fost acolo și când a născut-o. Când a țipat, când… că după aceea m-am îmbătat. Iar Ghița… Ghița era Ghița! Dar dacă?! Domnule, nu se poate! Dacă aflu că Ghița m-a tradus cu careva, o dezgrop , îi dau foc și întorc pământul cu susul în jos. Foc, înțelegi? – mi-am zis în timp ce am pus mâna pe telefon, gata să sun, parcă, pe lumea ailaltă. Instictiv, am format numărul colonelului de la Slatina.

– Ordonați! – a părut el sprinten și voios, deși aburii de alcool ajunseseră, deja, pe fir, pănă sub urechea mea.

– Să trăiască, mon general! Ce mai face soldățimea?

– Pe dracu ghem și-l dă de-a dura… Prin Cosovo, prin Afganistan… Îi pisează talibanii ca pe șobolani. Domnule, în loc să ne vedem de-ale noastre, că avem destule, umblăm după potcoave de cai morți, tocmai de pe vremea perșilor. Dar asta e când te mănâncă în cur și te pui cu dracul în jug!

– Lasă-i, domnule, pe ăștia din ziua de astăzi! Eu mă refer la dumneata și la epoca de aur, la …

– Da?! Epoca de aur?!

– Să nu-mi spui că te-a plesnit demența, că o iau razna!

– Nu, colega, nu!… Numai că… ar trebui întrebat și procurorul, îl mai ții minte?

– Ei, da, cum să nu?!

– El, ba! …Doar așa, dacă mai are vreun interes, pe ici, pe colea… A dracului lichea! În vremurile de acum, el e cu verdictul. Dă idiotul cu ciocanul în tejghea și, gata, te-așteaptă temnița!

– Mon general, procurorul n-are ciocan…

– Cum nu, domnule?! Ehe, ce știi dumneata?! Câte o fi încălecat ăsta pe la Slatina, pe la Caracal?! Nici dracu nu le poate număra! Dacă aș fi în exercițiul funcțiunii, l-aș împușca. Mi-a zis doamna mea, mai ieri, alalteri, când am venit acasă mort de beat, că pe vremuri… și chiar acum, mai târziu, zilele trecute, ar fi încercat și la ea.

– Și?

– Ea zice că nu, dar, mă rog, eu zic că… A dracului lichea! Domnule, bei cu el la masă, profită de situație, zice că se duce să se pișe colea, iar el, de fapt, îți intră în casă și-ți pune capră nevasta! Tam-nesam, așa, fără vreun sentiment, fără preludiu… fără… vorba `ceea… – s-a bâlbâit ofițerul nervos.

– Ca să vezi, hodoronc-tronc, pe nepusă masă?! Dimineața? Seara?

– Păi eu știu? Cred că mă pândea. Eu la datorie, iar el la ea… Că ei, procurorii, program, ba!…

– Pe asta cu datoria, zic să o mai scurtăm… După părerea mea, a fost după cum dorea și doamna.

– Ea, nu și nu, colega, dar, mă rog, eu zic că… A dracului lichea!

– „Aprob pozitiv”. Da! Da, da, da!… Aoleu, aoleu, doamne, mai știi că o fi fost și pe la Ghița mea? – mi-am zis în gând, apoi am reluat „dezbaterea”. – …Că am un copil, fata, o știi, pe Iza?… E, se zice că nu prea ar fi a mea. O spun ăștia cu medicina. Am făcut testul ADN și nu bate cu realitatea. Doar ști și dumneata că eu am crescut-o, eu…?!

– Una e să o crești și alta e socoteala… Mă rog, Ghița? Care Ghița, mon cher? – a sărit ca ars colonelul.

– Cum care, nevastă-mea!

– A…, da, mi-aduc aminte. Păi nu ziceai că a cotit la dreapta?

– Ba da, dar înainte…

– Aha, e, abia acum mi-aduc aminte. În tinerețea mea… Venise odată la mine, să pun o vorbă pentru avansarea dumitale. Domn șef! N-am ce zice, bună și frumoasă doamna. De altfel, ca și a mea. !- a încercat să mă liniștească ofițerul, cu mintea pierdută undeva.

– Domn`general, dumitale îți arde de cine mai știe ce nimicuri, iar mie, nu prea…

– Nu, domnule!

– Da?! Păi atunci ia să-mi spui de unde știi dumneata? – am întrebat și eu furios.

– Să știu ce?

– Că ar fost Ghița așa și așa… Ai avut-o cumva? …Că îmi sar dracii și măcar să știu cum să închei socoteala, înțelegi!

– Eu zic că ba. Să-l fi întrebat însă și pe procuror că el e cu documentarea, cu dosarele, cu toate astea. Dă cu ciocanul în tejghea și… Colega, pe timpul împușcatului era securitatea, acum e vremea procurorilor! Acum să nu crezi că ăia cu ochii albaștri n-ar mai cânta?!… Trag pe arcuș, ca-n vremurile bune, numai că i-au scos în față pe ăștia cu țambalul și ciocanul. Ehe!…

– Măi frate, din câte îmi dau seama, mi-am pierdut viața cu tot felul de-al de-aiurea! – mi-am zis în șoaptă și am închis. Totuși, documentul ce abia îl pusesem pe o noptieră, nu-mi dădea pace, nu mă lăsa. Am sunat în Anglia.

– Sărut mâna, tată! – Mi-a răspuns Izabela, toată un zâmbet. – Eu sunt bine, dumneata?

– Și eu, pe aci, cu ale mele. Te-am sunat că n-ați mai dat niciun semn. Așa e când e să se întâmple. Am îmbătrânit și nici măcar nu știu de ce. Pe ăștia, în vârstă, Stalin i-a trimis la congelat, în Siberia, Hitler, în Polonia, în lagăre de exterminare, iar voi, îi lăsați, oriunde a fi pe fața pământului, cu ochii în soare. Dă-i în mă-sa, păi să mai și moară! Asta-i politica!

– Nu-mi vorbi așa că-mi vine să plâng. Cât despre politică, mai bine te-ai uita în preajma ta. E prima dată când Craiova poate avea o femeie primar. …Și eu care credeam că despre asta o să vorbim… Uite, mi s-a pus un junghi, aici, unde m-a lovit atunci, în 89, glonțul idiotului ăla. Auzi, să te duci la vot, că e tânără și frumoasă foc! Să o votezi și să te îndrăgostești de ea! Doamne, mai lasă și tu îndoctrinații de pe vremea ta! Că s-au sfoiegit în tranca-tranca, tranca-tranca și li s-au tocit dinții!

– Mda! La vârsta mea… mă rog, politichia îmi mai lipsea! …Și de ce nu, o iubită primar de vreo douăzeci și cinci, treizeci de ani.

– Ai vrea tu?! Mai pune ceva ani. Acum, serios, încercați și voi cu ăștia mai tineri, ce Dumnezeu, poate se mișcă ceva în țara aia. Măcar pentru voi, pentru cei ce ați rămas.

– Să înțeleg, din discursul ăsta de Sorbona, că nu ai mai veni curând prin România? E, în situația asta, mi-e tot una. Fă ce vrei!

– Hai, mă tată, chiar ai chef de ceartă cu mine?!

– Cu tine ba, cu mumă-ta, da!

– Cu mama?

– Da ce, Doamne iartă-mă, ai cu ea?! Că eu abia o mai țin mine. În plus nu te-am auzit nicicând vorbind urât despre ea. Nu, zău, ți s-a năzărit așa…

– Uite că da, mai schimbăm foaia. Mai schimbăm, cât vreme s-au schimbat și datele problemei. De circa un ceas și jumătate, mă zbat ca peștele pe uscat, între viață și moarte, ca să aflu ce? Pe scurt, am primit testul ADN…

– Da?! …Și te pomenești că Elena a avut dreptate, prin urmare, și Carol e fiul tău. Foarte bine! Bucură-te că mai ai un copil și nu unul oarecare, ci unul deja mare. Nu tu grija lui, nu tu probleme cu prostiile copilăriei… Nevastă-ta nu știe… Sau te-o fi apucat crampele conștiinței, tocmai acum la vârsta asta?!

– Dacă ar fi așa, în noaptea asta m-aș îmbăta?

– Atunci?

– Carol…

– A plecat și ăsta la maică-sa, în Canada. Nu i-a mai răspuns nebuna la telefon! Nici din România și nici de dincolo de Ocean! A plecat și dus este! Așa că, silenzio! Îți era că am să mă mărit cu fiu-tău? Na, măritiș! Mâine, poimâne, se face luna și niciun semn! Voi, bărbații ăștia! Voi ar fi trebuit să fiți puși pe rug! Mai ales acum, în perioada modernă. Pe vremuri, măcar ăia se duceau la război ! Acum, una, două, vai ce o face mama? Vai, și dați bir cu fugiții! Ascultă-mă pe mine: nu Eva l-a izgonit pe Adam din rai, când a mușcat din blestematul măr, ci el a luat-o la sănătoasa, speriat de o biată șopârlă și o păsărică aproape cheală. Au, au, au!

– Mumă-ta întreagă! – i-am reproșat eu. – Să-mi spui când termini! Poate zic și eu ce aveam de spus.

– Poftim, nu mai scot un cuvânt! Te-ascult!

– Una la mână: Nu Eva, ci Cel de Sus i-a izgonit pe cei doi din rai! Iar până ne-o veni mințile la cap, n-avem decât să tot bântuim pe aici! Deocamdată, raiul e în renovare! Și a doua: nu am idee dacă m-aș fi bucurat sau nu, în cazul în care și Carol ar fi fost fiul meu legitim! Până una, alta, pe tine te-am știut de copil și te-am iubit ca pe ochii din cap! Până acum – i-am zis eu și am suspinat.

– Ce-i drept, raiul e pustiu!… Nu în renovare, ci pustiu, bagă la cap! În privința izgonirii, rămân, însă, la părerea mea. Mă revoltă, totuși, faptul că ei, Evei, toantei ăleia, i s-a făcut dor de un al de gură – cască. Nu merita! …Dar parcă ai mai zis ceva?

– Draga mea, ca să nu tot batem apa în piuă: hârtia asta, pe care tocmai am primit-o, îmi spune că nici tu nu ai fi fata mea.

– Ca să vezi?! Păi, atunci a cui? Că eu de când am deschis ochii, pe tine te-am văzut! Știi ce? Ori ai băut prea mult, ori bagi toate prostiile în seamă! Or fi greșit ăia analizele, s-or fi amestecat cu ale altora și ți-o fi dat vreun răspuns așteptat de altcineva. Dar dacă tot ești în dubiu, verifică la maternitatea la care am venit pe lume. E la doi pași de tine… Asta în cazul în care nu joci teatru și nu ți-ai pus în cap să scapi cumva de mine. – a izbucnit Izabela și convorbirea s-a întrerupt.

Nu am mai sunat-o. Răscolit cum eram, mi-am luat din micul meu bar o sticlă cu vodcă finlandeză, mi-am turnat în pahar și l-am dat pe gât. Am mai luat vreo două, trei guri din sticlă și iar mi-am umplut paharul, apoi am căutat prin agenda cu numere de telefoane până am găsit pe al procurorului de la Slatina. Am format numărul.

– Să trăiască, Măria Sa, cel mai mare procuror peste toată Oltenia! Mă mai țineți minte? Sunt eu, „domn` șef”, șef de gară vreau să spun, adică, mă înțelegeți cum vin socotelile.

– E, da, ca să vezi cum vine singură la traistă murga! Să nu-mi spui că iar ești în vreo belea? Că de data asta, nu te mai scap!

– Necaz și nu prea. Cum însă te știu cu dreptatea, încă, ehe,… de pe vremea… știi dumneata, m-am sfătuit cu gheneralul și acum toată speranța… Să trăiți! a transmis și armata.

– Zii, omule, și nu mă mai fierbe! Lasă-l dracului pe ăla, că s-a ramolit. El stă în cârciumă, iar nevastă-sa umblă cu gura cascată după sulă… Apoi se plânge că societatea, că politica… Dracu să-l ia!

– Să-l, dacă e așa! Biata femeie!… Biata de ea! Uite despre ce e vorba! În împrejurări nu tocmai prielnice, când voia să se mărite fie-mea, am făcut un test ADN și a rezultat din el că Ghița m-a tradus cu careva, iar fata pe care am crescut-o, nu prea e a mea.

– Nu băga și dumneata toate luazele în seamă! Apoi nu-ți lua păcatele cu mine. Mă cunoști dumneata! Gheneralul e cu evidența, care cu care, și ziua și noaptea…

– Domnule, el zice că dumneata! – am părut eu năuc.

– I-auzi, al dracu de nenorocit! M-a dat pe goarnă! Află că odată, când trăia răposata, m-am întors din fața scării de la intrare, că el, porcul, ieșea de la ea, de la nevastă-ta. Măcar eu eram beat. Am un alibi. Normal, greșisem adresa… Nimic mai mult!

– Grijania mă-ti de lichea! – am trântit eu telefonul. – Uite în fața cui m-am înclinat eu cu bunăștiință. Uite cine m-a făcut pe mine să-mi retrag pe vremuri jalba din procesul cu accidentul, și, odată cu ea, și conștiința! Generalul l-ar împușca sau ba, eu cu siguranță, da! Domnule, e atât de găunoasă omenirea, încât mă mir că noaptea se mai face ziuă! Paștele mă-sii de viață! De ce o mai bate câmpii și popii ăștia cu raiul, cu învierea, doar Dumnezeu știe?!…

Învins, parcă, din toate părțile, inclusiv de mine însumi, iar am băut. Când n-am mai putut respira, am luat sticla cu voldcă de la gură și m-am uitat în ea. Mai aveam spre fundul ei cam de o palmă și ceva. Am turnat-o pe mine și am vrut să-mi dau foc. Bricheta însă mi-a scăpat din mână. Când m-am aplecat după ea, am căzut și acolo am rămas. M-am trezit în dimineața următoare, cu ochii umflați, întins în mijlocul sufrageriei, pe un covor. Peste tot în încăpere mirosea a alcool. Mi-am căutat mobilul. În cele din urmă, l-am recuperat de sub pat. Când l-am verificat, mi-am adus aminte de convorbirile avute în ziua anterioară. După ele, apeluri insistente din partea Izei.

– Ia mai dă-o în mă-sa și pe asta! …Că doar nu o fi luat foc Londra?! Ce o mai vrea? – mi-am zis în timp ce m-am îndreptat spre bucătărie. Acolo mi-am făcut o cafea. Între timp, am ronțăit un colț de pâine. Târziu, când mi-am revenit, cu un fel de jenă, am plecat spre birou. În drum, spitalul în care văzuse lumina zilei fie-mea.

– Mda, în definitiv ce aș putea pierde? Fata are dreptate. – m-am încurajat eu și am oprit mașina. La poarta maternității am aflat că directorul instituției era la cabinet și mi-a exprimat dorința de a avea o intrevedere cu el, cât să punem la punct o sponzorizare necesară renovării saloanelor pentru nou născuți. Portarul m-a codus până la intrarea în corpul principal al spitalului.

– Cum urcați pe scări, la etajul I. Scrie pe ușă… – m-a sfătuit el.

– Mă descurc, mulțumesc! – am încercat eu să fiu politicos.

Odată ajuns în fața ușilor și a albului imaculat, m-am blocat.

– Ce sponsorizare, măi frate?! Câtă vreme nimeni nu mi-a solicitat?! Mă rog, altă minciună, mai gogonată, nici că mi-ar fi trecut prin cap! În cele din urmă, am bătut la ușa directorului. În interior, un adevărat salon, însă nu cu bolnavi sau gravide, ci cu mai multe secretare. Mi-am spus păsul și am solicitat o întrevedere cu directorul. După câteva tergiversări, am intrat.

– Domnule, câtă vreme a crescut în curtea dumitale, îți aparține. În plus, se vede de la o poștă că îți iubești fata, dar fie! – a zâmbit el, apoi a chemat o secretară care m-a condus la arhivă. Acolo o doamnă mai în vârstă, cu ochelarii pe vârful nasului, și o femeie care ștergea praful și dădea din când în când păienjenii jos cu mătura, de pe la colțul ferestrelor.

– …Domnule, faceți dumneavoastră o cerere și o să primiți o hârtie, cu ștampilă, cu tot ce trebuie, cum s-ar zice, un act oficial. – m-a sfătuit arhivista în timp ce căuta într-un registru. Până una, alta, ca să nu plecați cu mâna goală, uite ce scrie aici: fata dumitale a venit pe lume la data (…), era dolofană, trei kg opt sute și a fost al nouăzeci și șaselea copil născut în anul acela. Prin urmare, dacă mai ții minte, i s-a pus la mână numărul 96.

– Aoleu, Doamne, e anul și luna aia când au venit mulți pe lume. A fost un semn mare de la Dumnezeu! Ăsta o fi omul cu încurcătura?! – a scăpat ea, la întâmplare, câteva cuvinte.!

– Mărie, vezi-ți dracu de treaba ta și nu mai bombăni atâta!- a apostrofat-o funcționara.

– Pe undeva are dreptate! – a aprobat-o ea, apoi a ridicat ochii spre mine. În luna aia, când s-a născut ea… Ori cum ziceai că o cheamă? – a schimbat dintr-o dată vorba.

– Izabela…

– Să vă trăiască! …Parcă se împuiase țara. De la 69 la 96, doar în două, trei zile și toate fete. De-asta sunt ele, acu`, mai multe, 4-5 la câte un băiat! Cum îl agață, cum i se pare că ar fi prins pe Dumnezeu de picioare! Asta e, viața își are mendrele ei! Dar să știi dumneata că e de-a-ndoaselea… Femeia trebuie curtată, trebuie să se bată mai mulți pentru ea. Așa ar fi rânduiala. Ăstea de acum le cad ca muștele în brațe, apoi se plâng că au fost violate.

– Ca și babele de la mine din sat. Că și ălea nu se mai satură! – s-a amestecat din nou, în vorbă, Maria.

– Taci, fă, năroada dracului, că numai prostii vorbești! – Să o iertați, domnule! Femeie de la țară! Ce să mai pierdem vremea, că ați fi având treabă… Lăsați jalba la secretară și primiți răspunsul acasă.

– Eu tac, numai că trebuie să afle și omul ce s-a vorbit ani la rând, pe aici, prin spital. Domnule, știi ce zicea lumea? Că pe-aia cu numărul 96 ar fi luat-o niște francezi ce veniseră aici, în Craiova, la fabrica aia de mașini, la Oltcit. Iar pe ailaltă, cu numărul 69… Adică, invers, că nici nu știu cum să spun. L-au încurcat voit… Numai că, într-o zi, tot le va descurca Cel de Sus.

– Mărie, de unde știi tu, femeie?

– Păi dumneata nu ții minte că infirmiera care a schimbat fetele între ele, a ajuns la balamuc?

– Nu o lua, domnule, în seamă! Asta e nebună! Aici totul e ca la carte… Cum să se întâmple așa ceva?!

– Asta mă întrebam și eu în gând. Oricum, mulțumesc. Fac cererea și aștept să mă dumiresc. – le-am zis celor două și am plecat.

– Fraților, abia acum îmi seama că raiul e într-adevăr pustiu! Iar eu, tu, zăpăcitele astea, toți, mă înțelegeți, toți trăim în povestea lui, povestea raiului pustiu!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*