Despre povestea din spatele poveştii

28.03.13 by

Fraţilor,

Nu ştiu cum Dumnezeu se face (deşi tot ăl cu coarne, din noi, ne dă arama pe faţă), că celor cărora le-am acordat credit (de a fi oameni în lume şi în sufletul meu, că banii se regăsesc doar la nivelul lansărilor de carte, mai nou, un fel de pomeni la care au participat şi telectualii. Expresia ,,astăzi pe cine mai bem, pe cine mai mâncăm?’’ are deja şi substanţă, dar, contextual, şi conotaţiile de rigoare) s-au dovedit a fi (evident, ei înşişi după ce a căzut spoiala şi a ieşit la suprafaţă ce iese de obicei când se dă la o parte ţărâna), cei care m-au înjurat (şi încă o mai fac), m-au contestat, m-au pus la zid, doar, doar, se vor conserva cumva fosile înfipte în timp. Dar dacă timp pentru ei nu e? Nu e şi basta! Abia atunci beleaua dracului! Mai ales că nu au luat în calcul chestiunea şi nu s-au lăsat a fi măcar moroi spre întoarcerea întru lătrat la stele, din noroi.

Lăsând gluma la o parte, reamintesc: un neam, adică un popor care nu îşi conservă valorile (dar valori să fie şi nu un fel de (oca)-ocale ocazionale de înşelat prostimea. Doar ştiţi povestea cu ocaua?!) şi nu promovează, în permanenţă, altele, este sortit pieirii. Asta e! Mai avem o experienţă în istorie! Dacă cei din Dacia ar fi pus la timp civilizaţia (cu valorile ei), celor ce aveau să plece, nu ne-ar fi lipsit cei o mie de ani din istorie. Nu ne-ar fi lipsit şi nici nu am fi fost vânturaţi prin Evul Mediu (al altora, că noi, de unde?), ca apoi să răsară pe acest pământ tot felul de mangafale (Conu Iancu a ştiut cel mai bine!). Ce să mai zic? Liber la înjurături, liber şi la osanale! Numai că şi eu am tras cu ochiul prin învălmăşala lumii şi, aflaţi, că am învăţat câte ceva. Din acest motiv, vă asigur, nu mai e mult până ce îmi voi pune singur ,,coroana’’ (fie ea şi de spini) pe cap şi vă voi spune: ,,de astăzi sunt împăratul vostru, împăratul lumii!’’ Păi, nu, ca Napoleon! (fără a avea în gând un nou experiment al morţii! Sunt destui cei care o prepară în laboratoare. Să aibă parte de preparat!)

Revenind la oile noastre, adică, la cuvinte, că doar asta mi-e turma ce zi de zi, o păstoresc, aş mai aminti doar propoziţia 7 (ultima) din Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Josef Johann Wittgenstein : ,,Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă’’ Şi eu zic la fel, ca de altfel, şi tot românul, ce are un gram de minte, că restul (adică ăia cu gramul lipsă la cântărire), înjură. Înjuraţi, bă nene, până v-o ajunge gura la urechi sau chiar dincolo de ele! Trebuie să trăiţi şi voi din ceva! ,,Astăzi pe cine mai bem, pe cine mai mâncăm?’’ – lozinca voastră de când v-aţi pus moţ şi umbaţi moţaţi prin lume! Mare atenţie că ea, lumea, are încă miros, simte repede izul ce mâine va puţi a hoit.

În consecinţă, tot ca românul neaoş, ,,nu cunoaşteţi, nu vă băgaţi!’’ Nu de alta, dar în afară de Cel de Sus sau a unui ,,Principiu’’ (ca să-l amintesc şi pe Thales din Milet), nimeni nu poate fi bun la toate. Cu alte cuvinte, dacă trimitem la scriitură, în spatele oricărei poveşti poate sta o alta, adică o altă poveste, mai poveste decât aceea scoasă la vedere. E simplu să sari cu cleanţa, numai că una e să vorbeşti, să spui ceva semenilor, celor din jur, şi alta e să dai cu nuca în perete. Una e să croşetezi şi tu un rând, în rând cu ţesătura lumii, şi alta e să baţi câmpii cu tot felul de ,,foaie verde, uite, scârţ!’’ poezele pentru orbi, surzi şi sluţi (la minte vreau să spun). …Sau cu ,,o fi şi o păţi’’, ca în romanul cu planul lui Scripcea (Scripcea? Unul care a tot încurcat cu bazaconiile lui, lumea, dacă nu-l ştiaţi!). Sau cu… Ba nu, că în ,,Povestea poveştilor’’, Creangă a zis, totuşi, ceva!.

Şi pentru că tot am amintit de poveste, reiau ce am scris, cu ani în urmă, revoltat de o spusă a lui Friedrich Wilhelm Nietzsche.

,,Un secol de semn şi semnificaţie este îndeajuns! Suficient nouă şi suficient sieşi. Timp de peste o sută de ani, am tot căutat şi aici, în simbol, adevărul. Nu l-am găsit! Sau nu am găsit tot ce ne-am poftit noi! Cum s ar zice, nu am câştigat mare lucru! Dar de pierdut? În primul rând, povestea! Iar măreţia omului stă tocmai în puterea de a povesti şi a se lăsa povestit. De-aceea, m-am gândit să o luăm de la capăt cu una adevărată, cu şi despre oameni.’’ Oameni adevăraţi! Că, de curve (omenirii), cucuvele, joiţine, urinele (helăuuuu!), ţârdei, sfârlogei (de care n-am uitat şi la care mai adaug), lătrătorii la stele, e plină lumea. E! Din păcate! Iar dacă în ea nu ar fi, măcar ici, colo, presărat şi frumosul, atunci vai de mama noastră! Imaginaţi-vă, ce-ar fi să fie, dacă urâtul şi-ar întâlni doar urâtul? Beleaua, doar beleaua! Cucuvelele (ălea de pe centurile lumii), doar cucuvelele? Ne-am scuipa unii pe alţii ca chiorii şi am ţine-o tot într-un dărâmat. Dar ce să tot dărâmi, câtă vreme, deocamdată, avem la îndemână doar pământul?! Apropo, de chestiunea cu dărâmatul: nu ar mai fi mult de dărâmat pe-aci, pe la noi! Cam de prin `49 până prin `65, am tot făcut zob (tot ce făcuseră alţii înaintea noastră). O vreme, până spre `89, am ridicat (a construi e cu totul altceva!). De-atunci, din`89, de după balamucul public, iar demolarea! Se mai dărâmă în draci şi astăzi, câtă vreme banii din dărâmat curg gârlă! Bă, proşti aţi fi dacă mai rămâne ceva în picioare! Jos şi cu semenii, că mânâncă prea mult şi produc mai puţin decât roboţii! Jos! Jos cu tot! Că abia acum, ,,Omul nou’’, din doctrina comunistă, e pe drum, e pe vine! A zis despre ăsta, despre ,,Omul nou’’ şi Nietzsche? Nu! Filosoful a vorbit despre ,,omul cu voinţă de putere’’, împrumutând, cu siguranţă, ,,voinţa’’ de la confratele său, Arthur Schopenhauer, voinţă care ar fi însemnat pentru el, pentru Schopenhauer, lucrul în sine. Expresia, de fapt, conceptul, a fost lansat de către Kant. Ca să vedeţi şi voi cum e cu urma lăsată de grăuntele de minte, în istorie, şi de ce ăia de la Şcoala de la Palo Alto, din America, au zis: ,,totul e comunicare’’. O fi! Numai să ne spună şi nouă cum e cu înjurătura cosmetizată la nivel de ghiulea nucleară când ne apucă, pe noi, cei din altă parte a globului, logoreea. Uite, tocmai am primit vestea conform căreia Coreea de Nord şi-a plasat armata în stare de luptă şi a cerut unităţilor speciale ,,strategice” să se pregătească pentru eventuale lovituri împotriva Statelor Unite, Insulelor Guam şi Hawaii, în Pacific. Voi credeţi în aiureala asta? Eu, nu! Dar curând o să-i vedem pe amărâţii ăia pisaţi ca şerpii din deşertul kuweitian acum câţiva ani şi daţi apoi hrană-ajutor, spre democratizare. Ce ţi-e şi cu politica lumii?! Mai ieri, alalteri, capitaliştii condamnau naţionalizările (ce-i drept, comuniştii din răsărit le-au aplicat la sânge! Au luat tot ce putea lua, chiar şi vreo şase, şapte piei de pe bietul om, că trebuiau date cotele, despăgubiri de război), astăzi e invers, vesticii le pun în practică şi le consideră soluţii salvatoare pentru omenire! S-a schimbat totuşi denumirea! Mai nou, la vremurile de acum, se cheamă impozitare.

Domnilor, am mai spus-o: grija faţă de om, lucru dracu! De casa popii, nu mai pomenesc! Nu mă mai bag, or şti ei ce fac! Problema însă, ţine de un răspuns la fiecare din întrebările: ,,când eşti popă şi când eşti hoţ?’’, întrebări raportate la aceeaşi unitate de timp, ce nu sunt nici pe departe pseudoprobleme rezultate din lipsa unei sintaxe logice şi coerente la nivelul limbajului. Când aflaţi răspunsurile, să-mi ziceţi si mie, nu mă lăsaţi în beznă!

Până atunci, mă întorc la povestea cu oameni adrevăraţi şi frumosul presărat te miri unde, încât dacă îţi iese înainte, în cale, îţi sare inima din piept.

Imaginaţi-vă că aţi fi cumva pe acoperişul lumii, aci, la noi. Repet, aici, la noi, la români, nu de alta, dar aci e! (http://www.youtube.com/watch?v=BUpWDo_Fafc ) …şi v-aţi prinde cu Olguţa Berbec în ritmul cântecului! ,,Hai, măi nană!/ bată-te norocul!/Vezi că începe jocul/ Şi noi stăm pe loc!/Ca şi altă dată,/joacă lumea toată/hai, nană, odată!/Numai eu nu joc/ (…) Vino nană lângă mine/Să cântăm danţul săltat/Vino nană lângă mine/ Cum te-am învăţat/ Mândru eşti, bată-te vina/Dar nu ştii danţul deloc/Nu ştiu ce mă fac cu tine?/Drag îmi e să joc! (…) Hai, măi nană!/ Că sunt uşurică/Nu îţi fie frică/Mă poţi învârti/Că ieri în poiană/Ai văzut, măi nană?/Parcă aş fi o pană/Când sunt la iubit/ Vino, nană, lângă mine/Să cântăm danţul săltat/Vino, nană, lângă mine/ Cum te-am învăţat…’’ nu aţi simţi cum ne ţin în poală munţii? Nu aţi simţi, în vocea Olguţei că Dumnezeu ne-a pus pământul la picioare doar pentru a fi şi noi oameni? Nu aţi simţi în trăirile ei că viaţa ne-a fost dată pentru a ne veseli cu toţii, întru Dumnezeu? Nu aţi înţelege că singura noastră menire în lume se rezumă la iubire de semeni? Asta, dacă suntem şi noi semeni! Nu aţi înţelege că?…Nu?! Păi, atunci, mai ascultaţi-o încă o dată pe Olguţa Berbec! Ascultaţi-o şi ascultaţi-i povestea din frumoasa melodie ,,danţ’’! Povestea din spatele acestei poveşti o să ne-o spună ea altă dată… Cu siguranţă, doar e o dulcică!

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*