Despre Omul Nou-Supraom, nemernicul de la tot pasul

02.06.17 by

Despre                         Omul Nou-Supraom, nemernicul de la tot pasul

Dragii mei,
Conștienți sau nu, zi de zi, de-a lungul vieții, ca un blestem, ne pierdem în tot felul de mărunțișuri, de chestiuni ce nu au legături cu forma de a trăi, cu ceea ce ar trebui să fie el, omul, și semenii săi în lume. Ba admirăm câte un bețivan căzut în extremis, scos deja din rândul lumii, cum a făcut-o și Emil Cioran, în tinerețe, la Rășinari (pădure fără uscături nu există), ba privim tâmpi la câte un drogat social ce vinde gogoși, ca mulți alții, de-a lungul istoriei, ba ne pierdem mințile, mai ales noi, bărbații, după cine mai știe ce țâțe (siloconate, că dacă ar fi „nature”, mai treacă, meargă!), ba căscăm gura la cine mai știe ce gălbejiți „geniali” prin rostiri pe care le-au fumat, la propriu, anticii și cine mai știe câți, în alte mii de ani, ba… Toate bune (în niciun caz!) și la locul lor (că așa vine vorba), dacă nu ne-am pierde vremea și cu tot felul de borfași, de nemernicii, ce se trag, cumva, comunicațional vorbind, ca zeama de varză (cum zice românul), din generație în generație. Nu degeaba au zis cei de la Școala de la Palo Alto, „totul e comunicare” forțând la limită ideea organicistă a comunicării, înţelegând prin aceasta o filosofie generală a relaţiei omului cu mediul unde trăieşte, deoarece „ştinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea care le înglobează”, iar procesul comunicării „va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei”. Toate însă cosmetizate, ca nu cumva să se bage de seamă. Bunăoară, să zicem că ar fi existat în nu știu care sat, pe vremuri, un nemernic încasator de „foncire” ca și Jupuitul, lui Preda, din Moromeții. Dacă i-am zice St. Puță din Prăzari venire, n-am greși prea mult. Omul nostru, din fire, leneș, nevoie mare, însă pe la cântatul cocoșilor, când se trezea întâi, și înainte de a crăpa ochii zorii dimineții, el tot pe la spate, la curul muierii. Din una în alta, la întuneric, „fomeia” i-a turnat colo, cât să aibă, vreo șase copii. Ca să-i crească, musai muncă, însă principiul său de viață consta, întâi de toate, în a ști cum să chiulească. Chiar se lăuda cu asta și, evident, și-i educa, în acest sens, pe-ai săi din neam și casă. Of, Doamne, numai că, în astfel de condiții, ca să trăiești, altcineva, pentru tine, trebuie să trudească. …Și altcineva muncește, altfel trântorii nu ar exista nici măcar printre albine, în stup. Diferența dintre cei ce tăvălesc regina și cei ce trăiesc mai mult pe seama altora, stă în „dreptul” de a parveni. Trântorele din stup n-a vrut în ruptul capului să fie cândva mai mult. El, trântore și atât! Celălalt, ca să iasă în față, ca păduchele, în frunte, dis de dimineață, scria, pe câte un colț de masă, poezii: ,,foaie verde târlii, târlii,/ eu mi-s miezul sculii, sulii/…Și iar verde târlii, târlii/partizez cu toți tâlharii… Și partiza! Beau, mâncau, până spre miezul nopții, apoi băgau țeava puștii pe gât celui ce din timp avea poarta cu păcură mânjită, semn că acolo se găsea vreo salbă cu bani de aur, ceva arginți și bănet de jefuit. Literații comuniști au mascat tâlharii, în haiduci, cosmetizându-i în povești idioate, care mai de care, la fel ca și ei, cei ce le-au pus în valoare sau le-au scris. Și cum, „Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate”, din tâlhar, tâlhar răsare, însă nu ca oricare, ci unul cu ștaif egocentrist, miezul sculii, sulii, specific timpurilor în care, la orice adunare, dă bine cel ce și-a pus aură și are acolo un fel de iz asemeni celui cândva școlit. În realitate, egocentristul, miez al sculii, sulii, vede în juru-i ce a văzut și taică-său sub așternut, apoi, slugi și iar slugi, bune doar de jecmănit. Aviz amatorilor, că parveniți sunt la tot pasul, prin te miri ce coclari, pardon, domenii! Cam asta ar fi, pe scurt, balada nemernicului, din neam, în neam, reînnoit. Vom reveni asupra acestui subiect, însă până atunci, mai cu atenție la cei ce pozează, fie în taici, telectuali cu ifose, fie în sfinți. Apoi, nu ar strica să țineți minte pățania iepurașului căruia farmacistul îi spune că morcovii se găsesc acolo unde scrie cu litere de un metreu, „legume și fructe” : „hai, domnule, să fim serioși, i-a răspuns urechilă, am mai văzut eu scris, pe un gard, bordel, iar dincolo era depozit de lemne, păzit de o haită de javre și ogari”. Ogarii, ca ogarii, te mai înțelegi cu ei, răspund la comenzi. Cu javrele… N-au nici Dumnezeu, nici limită!
Fraților, am făcut această introducere, doar cât să ne deschidă, deocamdată, căile spre lumea încâlcită, în care, vrând, nevrând, trăim. Pentru a ne înțelege și desluși, cumva, să ne întoarcem la anul în care am făcut armată, an în plin avânt proletar. Am mai scris, de-a lungul poveștii noastre despre marxism, neomarxism și slujitorii săi. Nu e rău ca din când, în când, să revenim. Desigur, în spiritul marxist-leninismului, fusese instruit și Comănescu, șeful de pluton, al meu, și Tănase, maiorul companiei și, și… Privind retrospectiv, mă tot întreb, evident, fără a mă exclude, cum de ne lăsăm îndobitociți, câtă vreme pretindem a fi oameni raționali și puternici. Raționali, până ce ne confundăm fie cu Supraomul lui Nietzsche, ce se vede stăpânul liber fără limite, fie Omul Nou, construcție a socialismulu, și el cu fel și fel de atribute. Deși, teoretic vorbind, din punct de vedere al moralei se diferențiază, și unul și celălalt tip de om propovăduit de nazism și comunism, aveau/au misiunea de a-l înlocui pe Dumnezeu. Spun și „au” pentru că atât comunismul cât și nazismul au fost (sper!) înfrânte de istorie (sigur, nu și eradicate!), fantoma Omului Nou este mai vioaie ca oricând. Omul Nou-Supraom, la români, e tot una cu nemernicul, cu borfașul, cu violatorul, cu hahalerele, cu țârdeii, sfărlogeii, ciociolistele și urinelele de tot soiul, plantate în orice domeniu și la orice fel de nivel. Jenant e faptul că el, Omul Nou-Supraom, de tipul nemernicului și etc. stăruie chiar și în mantaua de universitar. Ba chiar și mai sus, Nicki-listul un fel de exemplu! Jenantă și prezența sa în polii de putere ai statului și mai ales acolo unde separația lor ar fi mai necesară ca oricând. Măcar înainte de `89 nu se pomenea despre așa ceva și știa omul o treabă. Se ducea la secretarul de partid, ăla, fie de ochii lumii, după caz, pentru imagine, rezolva situația (de i se ducea vestea ca de popă tuns), fie îi dădea un picior în cur și decreta decedatul vinovat, iar cel cu plângerea o lua cu pomenitul de la cap, pe la biserici, cimitir, locul în care își vărsa focul blestemând. Așa au făcut și părinții colegului meu de armată, student la teologie, la Sibiu, un băiat liniștit și pios cum i-ar fi stat bine ca slujitor al Domnului. Pentru a înțelege fapta pe care am să o descriu, trebuie să vă spun mai întâi că în același orășel X, în regimentul despre care am tot vorbit, am fost adunați de prin țară, pentru a fi instruiți, ca soldați la termen redus, viitori ingineri, economiști și preoți. Toți, cu suficient creier, câtă vreme promovasem cinstit, în proporție de peste 90%, examenul de admitere la facultate. Adică, în marea noastră majoritate, intrasem la cursuri universitare superioare pe bază de ștință de carte și nu pe spăgi, pile, nepotisme, furtișaguri și alte căcățișuri. 10% din locurile de admitere, poate mai mult (oricum, procentul era variabil, în funcție de numărul de idioți ce trebuiau să fie „făcuți oameni” cu orice preț!), era rezervat lichelelor provenite din Omul Nou-Supraom sau din neamul său. Las la o parte faptul că printre noi erau și din cei cu ochi albaștri, albaștri! Prin urmare, între noi, cei strânși în respectiva cazarmă, și câțiva pui de nemernici, împăunați, cu tupeu și, pe deasupra, și sclifosiți. Desigur, în anume situații, acțiuni de căprărie specifice regimului, ce aveau ca scop spălatul creierelor, ei erau scutiți (de exemplu, de la marșul făcut în ziua de Crăciun, prin rahatul porcilor, până la brâu, ei s-au ales ca neghina din grâu!). S-au îmbolnăvit subit, tocmai cu o zi înainte, și au fost trimiși într-un loc ceva mai călduț, ce se numea infirmeria regimentului. Acolo, ceai călduț, asistente cu fuste scurte, menite să ridice moralul soldatului. Nu aceeași chestiune se întâmpla când era vorba să iasă în față, ca păduchele, așa cum am spus mai sus. În consecință, atunci când cineva, într-o zi oarecare, trebuia să fie pe post de comandant, ei, sclifosiții, săreau ca sâmburii din lubeniță: ăla, eu, ălălalt, eu! Și erau! Într-o zi parcă blestemată, un nemernic, al cărui nume nu vreau să-l pronunț, a fost desemnat a fi pe post de comandant de gardă. Noi, ceilalți, colegi ai săi, pe post de santinele, lui subordonați. În garda pe regiment ce trebuia să o executăm, la intrarea în parcul de motorizate (tancuri, șenilate, transportoare blindate), colegul ce ar fi trebuit să devină câțiva ani mai târziu preot. Pe la mijlocul parcului, la aproximativ 30 de metri de el, postul în care am fost plasat eu. Încă 40 de metri mai sus, la capătul parcului, lângă gardul dinspre vest, acolo, lângă cimitir, unde venea, când cădea întunericul, seară de seară, Măria, cur de fier, un alt coleg. De jur împrejurul regimentului, la drapel și etc., ceilalți frați ai mei de armată. În intervalul dintre orele 15 și 18, deci în plină zi de primăvară, ofițerul de serviciu pe regiment în ziua respectivă, a verificat gărzile. La postul din fața mea, el s-a oprit nu la somație, ci doar atunci când soldatul de la teologie a băgat cartuș pe țeavă, conform regulamentelor militare de atunci. Totul a fost în regulă. Un sfert de oră mai târziu, după el, după controlul ofițerului, și sfârlogelul! Șiret, peste măsură, a vrut să verifice, la rându-i, vigilența soldatului, adică a colegului său. Și ca să-și împlinească planul diabolic, sub pretext că s-au încurcat puștile în camera de gardă și vrea să vadă seria, numărul, i-a cerut AKM-ul, din dotarea soldatului.
– Băi, soldat, ai încălcat regulamentul militar! În post nu se dă arma! – a țipat idiotul către colegul deja intimidat. Ce-ar fi ca eu să fiu dușmanul de moarte, din capitalismul desnățat? Cu unul ca tine o să se aleagă praful de țărișoara asta! – Îți fac raport și drept la batalionul disciplinar! – l-a amenințat pulifrici, atunci pe post de comandant, în timp ce a luat piedica de la armă și a tras . De la mai puțin de un metru, ticălosul, cu trei sau patru gloanțe, a secerat viața bietului băiat. Nu a avut timp nici măcar să mai clipească. Mie, la aproximativ 30 de metri de cele întâmplate, îmi înghețase sângele în vene. El însă, borfaș înfumurat, fără conștiința unei vieți curmate, a luat arma soldatului și s-a dus la ofițerul pe regiment. Acolo a raportat. Ce o fi raportat, doar Dumnezeu știe!.. Au venit infirmierii, medicul regimentului, însă prea târziu. Mitocănia își făcuse efectul, colegul meu de la Sibiu, era deja mort. Nemernicul care a tras în semenul său a fost arestat. La ceva timp, după aceea, a fost judecat chiar în sala de mese a cazarmei. Toți militarii am fost obligați să asistăm la judecarea lui. La final, a fost condamnat la doar cinci ani batalion disciplinar. Mie mi s-au întors iarăși mațele pe dos, mi-am mușcat limba, buzele, cât să nu urlu, și am scuipat iar sânge, la fel ca în ziua de Crăciun, când Comănescu m-a târt prin rahatul porcilor, până spre brâu.
Spre sfârșitul lunii mai, am terminat stagiul militar. Am ieșit pe poartă regimentului fără a scoate un cuvânt. Ceva amar, putred și scârbos lăsam în urmă. M-am urcat în tren. La destinație, pe peronul unui alt început de viață, m-a așteptat Elena. Ne-am îmbrățișat și mi-a șters sudoarea de pe frunte.
-Gata, din toamnă, la București! Alte locuri, altă lume! – a răsuflat ea ușurată.
– Sper să nu mai văd niciodată și nici să trăiesc ceea ce am trăit în aceste opt luni. Omul bestie și atât! Doamne, în ce vremuri trăim?!
După o seară petrecută împreună cu Elena, m-am întors la ai mei acasă. Erau în același timp și bucuroși, și resemnați.
-De unde alte timpuri? – s-a întrebat până și tata ce, în tinerețe, își pierduse mințile cu tot felul de bazaconii comuniste.
Ghița, pe tot timpul verii, cât timp am stat în vacanță, a făcut tot ce i-a stat ei în putință să scap cumva de coșmar, să uit. Când încercam să-i spun câte ceva despre acel moment, îmi tremurau buzele, lăcrimam, în timp ce întorceam capul, apoi îi spuneam fără să cred: „va fi așa cum spui tu!”
De cum s-a încheiat anul școlar, Elena a plecat la București. S-a angajat ca fizician la Institutul de Cercetări Nucleare de la Măgurele, apoi a închiriat o garsonieră în Drumul Taberei. În convorbirile telefonice pe care le-am avut, am simțit cum i se ușurase sufletul. După întâi octombrie, am ajuns și eu în capitală. Începeam anul întâi de facultate cu gânduri mari și multe speranțe. A doua zi de școală, când deja au început cursurile, în amfiteatru am zărit criminalul, condamnat la cinci ani de batalion disciplinar. Am crezut că am vedenii, că îmi pierd mințile și că iar îmi vine să vomit. Totuși, m-am stăpânit.
-Nu e cu putință! – mi-a zis Elena, în seara aceleiași zile, când ne-am întâlnit în cocheta garsonieră și i-am spus. – Mda!… Pentru liniștea noastră, ignoră-l! Orice ai spune, ori ce ai face, se poate întoarce împotriva ta. – m-a sfătuit ea aproape lăcrimând. – Nu vreau să te pierd!
– Stai liniștită! Oricum, pentru mine e mai mult decât inexistent. – am asigurat-o eu și mi-am impus un anumit tip de atitudine în fiecare zi când mergeam la școală.
În anul doi de facultate, după rezultatele obținute la examene, am fost selectați toți studenții ce trebuiau să fie făcuți membri ai Partidului Comunist. După notele obținute, primul pe listă eram eu. Înainte de a ni se înmâna carnetul de partid, trebuia să participăm la niște seminarii, la care să ni se prezinte și să ne însușim statutul, să ni se vorbească despre dreptate etc. Am înlemnit în momentul în care am intrat în sala în care trebuiau să se întâmple cele descrise adineauri. Cel ce trebuia să ne instruiască, să ne vorbească despre drepturile și obligațiile ca viitori membri pcr, despre libertate, despre onoare și demnitate, pe post de lector, era criminalul, asasinul colegului meu de la teologie, din Sibiu. Pe loc, am vomat, chiar dacă m-am stăpânit din răsputeri. Când m-am mai liniștit, am mers la decanul facultății.
-Domnule profesor, cu tot respectul, din suflet vă rog să mă ajutați… Eu n-am să pot fi membru de partid.
– Ești sigur? Nu este exclus ca munca ta de inginer, în viitor, după terminarea facultății, să fie nu doar de-aiurea, ci un calvar! Repet, ești sigur?
– Da, mi-e cu neputință! – am răspuns fără a sta pe gânduri, apoi m-am justificat. Decanul cunoștea bine situația. Cunoștea cazul. Nu a comentat în niciun fel, însă m-a sfătuit să fac o cerere prin care să solicit o aprobare pentru a face anticipat, mai înaintea altor colegi, școala de șoferi, motivând prin faptul că am de gând să lucrez vara, în timpul vacanțelor.
– Tu ești nebun! – m-a certat Elena seara, când ne-am adunat fiecare de pe drumuri. Poate să te excludă din școală, poate să te dea pe mâna securității și ți-ai rata viața… Of ,Doamne, ce-am să mă fac cu tine? În vremurile de astăzi, ca și pe timpul lui Caragiale : „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”! Sau și mai simplu, cum zice românul :„fă-te frate cu dracu, până treci puntea”.
-Promit, așa am să fac! Fac tot ce-mi ceri tu, numai pcr-ist să nu fiu!
Elena m-a înțeles și mi-a stat alături. Aceeași atitudine a avut-o chiar și tatăl meu. „Nu trebuie să te încurci cu dracu!” – mi-a zis el răspicat. Cel care m-a ajutat să trec peste acel prag al vieții, a fost decanul facultății de atunci.
Pe parcursul anului trei de facultate, Elena și-a susținut teza de doctorat. În vară, după ce și-a ridicat titlul de doctor în științe, și-a făcut cadou o excursie în Egipt. Generalul de securitate, ce răspundea de Institutul de Cercetări Nucleare, a ajutat-o să obțină pașaportul și viza de ieșire din țară. În ziua programată, am condus-o la aeroport.
Înainte de a ne despărți, m-a îmbrățișat și sărutat pătimaș. În adâncul sufletului, am simțit că ceva nu este în regulă. La întoarcere spre casă, eram mai tulburat ca oricând. În garsonieră, în baie, pe etajeră, lângă oglindă, am găsit un bilet.
Dragul meu,
O să-mi fie tare dor de tine. Ai rămas singur în locul în care latră doar javrele. N-ai să poți rezista în aceste condiții. Să ai mare grijă!”
A ta , Elena
A sfârâit iarăși inima în mine. Atunci am bănuit pentru prima dată că Elena a fugit din țară. Am ieșit în balcon și am cernut cerul. Jos, spre mine, un fel de fulgi de nea, în gândurile mele, doar urmele Elenei. În juru-mi, la tot pasul, Omul Nou-Supraom, nemernicul, miez al sculii, sulii!
Și totuși, „Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate;/Ce e rău şi ce e bine/Tu te-ntreabă şi socoate;/Nu spera şi nu ai teamă,/Ce e val ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece.”

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*