Despre om, viață, moarte și nemernici

10.12.18 by

Despre  		om, viață, moarte și nemernici

Dragii mei,
Data trecută, după cum v-ați dat seama, Ființa sugerată de mine nu era tot una cu Ființa despre care vorbește Parmenide, în urmă cu peste două mii de ani, cu Ființa din transcendent, însă, în mare, Ființa mea se poate plia pe Dasein-ul lui Heidegger. Ideatic vorbind, Ființa pusă de noi în pagină, este acel „a fi aici”, ființând, acum și dintotdeauna, ca prezența universală și, evident, ca imanență pe pânza vremurilor, ca faptă comunicată și împărtășită, căreia tăcerea nu-i poate sta în cale, chiar dacă limbajul are și el limite. În aceeași măsură, acel „a fi aici”, ca ființare, stăruie întru frumos, întru adevăr și utilitate, măcar spre un bine al tuturor. Binele făcut, de exemplu de un marinar, în mijlocul Oceanului Planetar, poate fi bine și pentru cei de la Ecuator, și pentru cei înscriși de-a lungul Cercului polar. În acest sens, putem vorbi despre binele făcut de noi, ca un bine universal.
Totuși, în discuția noastră am vorbit mai ales despre ființarea noastră, ca români și ca element al socialului supus imperativului, în condițiile totalitarismului, ființare, de obicei, în dezacord cu noi înșine, apoi despre ființarea noastră mai puțin coagulată spiritual, la nivelul întregului popor, și aproape total dezarticulată în raport cu alte națiuni. De aici și diferențele existentului nostru în lumea în care, oricum, nu ne naștem egali. Problema egalității prin naștere este o utopie sau cel mult un deziderat ce tinde spre absurd. În realitatea concretului, acolo unde omul se picură în faptă dincolo de demarcațiile teritoriale, el, omul, are doar egalitatea de șansă și, eventual, egalitate în fața legilor. Omenii, formal vorbind, pot beneficia de dreptate și echitate socială, în măsura în care este evitat principiul conform căruia interesele unui grup sunt subordonate intereselor unui alt grup asemenea. În plus, regimurile politice nu trebuie nici măcar să-și amintească de formula: „din firimiturile bogaților se pot sătura și săracii”. Ușor de spus, greu de realizat câtă vreme se practică interesul personal sub masca interesului general și, în paralel, în egală măsură, nepăsarea individuală. Din astfel de motive se nasc monștri politici și, desigur, tensiunile sociale. Apoi revoltele și chiar războaiele civile. Extrapolând, aceleași tensiuni se concentrează și la nivelul națiunilor. Iar pentru a se atinge scopul, diversiunea trebuie să funcționeze.
Atunci, în 89, interesul orb al pcr-ului, de a rămâne înțepenit în mersul muribund, tratând pe cei mulți ca pe niște slugi, indolența ultimilor și diversiunea provocată de puternicii vremurilor, a făcut ca sfârșitul unui drum și începutul altuia să fie înmuiat în sânge. Despre tot ce s-a întâmplat în acele vremuri, nu am să spun mare lucru. Sunt încă multe necunoscute. Revoluție?!.. Revoltă populară?!.. Lovitură de stat?!.. – ne tot întrebăm și încă nu ne putem dumiri. Desigur, ar fi bine să știm tot, să despicăm firul în patru și să tragem concluzii, însă pentru toate este un anume timp. Predicile Ecleziastului, fiul lui David, parcă, dăinuie și astăzi.
Prin urmare, pentru mine toamna lui 89 ar fi fost una ca celelalte, dacă la acest răscruci al vremurilor superiorii nu mă avansau de la funcția de șef de gară, în cea de director al regionalei C F R Craiova. Mare răspundere! Zilnic, sute de trenuri pentru care trebuia să dau socoteală! În plus, de acum semnam și pentru soarta a peste douăzeci de mii de oameni. Mă rog, cu salarii ciuntite, cu lipsuri care mai de care, ar fi fost cum ar fi fost, dacă nu s-ar fi apropiat luna decembrie. Încă de la începutul ei, ba venea dinspre Timișoara un marfar pe care scria, cu litere înalte, cât vagonul „Jos comunismul!”, ba dinspre Vâlcea sau Piatra Olt, „Jos Ceaușescu!”. Pentru oricare mâzgăleală dădeau buzna cei de la securitate și musai ca eu să dau cu subsemnatul. Deși nu erau rupți de realitate, toți mă găseau vinovatul de serviciu. Pentru a bloca transmiterea mesajelor și a le mai diminua efectul, pusesem, la tot pasul, angajați care să șteargă lozincile, însă ele erau scrise cu o vopsea specială și nu cu var sau cretă, așa cum se credea la prima vedere. În jurul lui 15 decembrie, trenurile erau cam toate vopsite cu tot felul de sloganuri. Cuțitul ajunsese la os. În acel moment, pentru a nu fi în centrul atenției și pentru a evita orice decizie ce se putea lua în grabă, mi-am pus și piciorul, și mâna dreaptă în ghips. Atribuțiile mele au fost preluate de directorul adjunct, însă pentru oricare chestiune mai delicată, tot eu hotăram. Zi și noapte eram cu telefonul în mână.
– Draga mea, ar fi bine să vii în vacanță, cu câteva zile mai înainte. Mergem la Severin să tăiem porcul, să o liniștim pe mama,… și mai vedem noi… – mi-am sunat eu fata în ziua în care am aflat că un corp de generali și colonei de armată aterizaseră pe aeroportul din Timișoara, iar acolo nu mergeau la paradă.
– Bine, o să vin, deși îmi planificasem câteva zile la munte. …Știi tu, cu colegii! Că doar ai fost student, și-mi spuneau bunicii că nu prea dădeai pe acasă nici în vacanțe… Așa-i?
– Așa o fi, numai că,… nu, ascultă-mă, de data asta nu! …Vino, facem ce am zis că facem, vedem cum se scaldă vremurile și… mai vorbim!
– Of, bine, bine! Ce o fi cu atâta grijă pentru mine? Doar știi că-mi văd de treburile mele… Iar când am să mă mărit, am zis că o să-ți spun din vreme.
– Știi ce, nu de glume îmi arde mie acuma, ceva îmi spune că s-au încurcat socotelile. Nu nouă, în țară, mă înțelegi tu!… Nu miroase a bine!
– Nu mai cobi!
– Nu, dar, ascultă-mă, evită centrul orașului și, în special, zonele aglomerate! În plus, nu te amesteca în grupuri ad-hoc configurate. Craiova e plină de mașini înmatriculate în Bulgaria. Că o fi sau nu bulgari, e o altă poveste! Prin centrul Bucureștiului?
– Nu am idee, nu știu!
– Mă rog, pe scurt, până nu se blochează și gările, urcă în primul tren și vino acasă!
– Vin! Dacă tot insiști, am să vin mâine, după prânz, știi tu, cu acceleratul de Timișoara. Mă opresc la tine, la Craiova, sau mă duc direct la bunici, la Severin?
– Eu știu? Faci cum crezi tu, însă aș fi mai liniștit dacă te-aș ști aici, lângă mine.
– Ok, acolo voi fi! Pa, tati! Pe mâine, pa!…– m-a asigurat ea și a închis.
A doua zi, un coleg de serviciu mi-a așteptat fiica pe peron. Tot el a adus-o și acasă. Când m-a văzut înfășurat în ghips și cu un baston pe care îl mânuiam teatral, s-a albit la față.
– Doamne, de ce nu mi-ai spus? Veneam și mai demult… Ce ai pățit? – a întrebat ea aproape uimită.
– Nimic grav! – am încercat eu să o liniștesc.- M-am îmbătat zilele trecute mai mult decât se poate îmbăta un om și mi-am rupt oasele…Cine sare pari mulți, ia și unul în dos… Asta e! – am vrut eu să fiu credibil mai ales pentru colegul meu.
– Doamne, bine, bă tati, și eu care te credeam zeu!…
– Nu-i rău, chiar asta și sunt! Nu mă vezi? Aripile îmi lipsesc, că în rest… Numai că și zeii, aici, pe pământ, mai și greșesc! – am glumit eu, am mulțumit colegului și am insistat ca ea să intre în casă. Acolo, i-am spus adevărul. Pe de o parte s-a liniștit, pe de alta s-a pus pe gânduri.
În noaptea de 20 decembrie, 89, directorul adjunct mi-a bătut la ușă, speriat. Sub pretextul că ungurii au atacat Banatul, județeana de partid, de la Dolj, ordonase trimiterea muncitorilor înarmați cu bâte și cozi de târnăcoape, de la Craiova, la Timișoara. Noi, cei de la CFR, trebuia să punem la dispoziție garniturile de tren.
– Mare comedia dracului! Domnule, în ce ne băgă! – s-a mirat el speriat.
– Da, văd și eu, dar ce putem face? Vrei să ne împuște ăștia?! Ieri au repus în vigoare legea marțială. Vezi cu mecanicul și cu cei de la trafic… Să mai uite și ei, pe ici, pe colo, trenul pe câte o linie moartă. Poate se răzgândesc și ordonă întoarcerea trenurilor la Craiova– i-am șoptit sperând în posibile detensionări.
În cele câteva ore bune, până a ajuns trenul la Timișoara, la fiecare informație ce o transmitea Europa Liberă, mi-am sfărâmat ghipsul de la picior tot dând cu pumnul în el. În cele din urmă, la-am desfăcut complet, însă m-am liniștit doar în momentul în care am auzit că muncitorii au pactizat, iar garniturile au făcut drumul înapoi.
– Află de la mine că Ceaușescu are zilele numărate! – i-am zis fiicei mele. Nu aș fi crezut că voi apuca să simt așa ceva niciodată, dar asta se va întâmpla! Nu mă înșel! O să ne aducă cei de la cantina noastră câte ceva de-ale gurii… Sau poate o avea vecina, că ea a făcut aprovizionarea!.
– Nu murim noi de foame! – mi-a răspuns fiică-mea – Dar, cum rămâne cu porcul și cu mamaie?
– Nu-ți face probleme! Acolo, pe granița cu Iugoslavia, sunt suficient de informați. Ei știu mai bine decât noi ce au de făcut! Dacă va fi cazul, am să-i sun!
– Tati, totuși, ce crezi tu că se va întâmpla?
– Nu am idee, chiar dacă regimuri totalitare au mai fost. În mare, știu cum au încheiat. Apoi, Hitler a sfârșit ca un șobolan împușcat într-un buncăr… Cert este că istoria merge înainte, iar noi cu ea.
-Și ce trebuie să facem?
– Sacrificii! …Însă noi am pierdut destul. Să nu cumva să ieși din casă! M-ai înțeles?
– Mă sperii! Niciodată nu te-am văzut atât de precaut! Ba, chiar fricos…
– Nu, nu mă condamna! De la mine viața și-a luat birul! Apoi nu am stofă de erou și basta! – m-am enervat eu – Viață înseamnă să trăiești viu, nu doar în amintirile altora. Iar pe tine vreau să te văd fericită, cu un rost al tău. Ne-am înțeles, nu?
– Da! – mi-a răspuns ea cu gura pe jumătate. Probabil ai dreptate! În definitiv, fiecare se zidește în istorie, în felul său. Nu înțeleg de ce pui însă răul înainte?! Sincer, nu, nu înțeleg!
– Pentru că presimt momente cruciale acestui popor, iar din el fac parte și eu, și tu. Pentru că în mine este un permanent zbucium, pe care nu pot să-l exprim. Uite, nu am cuvinte! Stai în camera ta sau vino aici la mine… Nu ieșim din casă! Trebuie să trecem, cumva, dincolo de zidul ăsta ridicat ca un nou timp! Trebuie, apoi mai vedem ce și cum!
În dimineața zilei de 21 decembrie, din Maramureș până la Sulina, din Bucovina până la Porțile Severinului, totul într-o permanentă încordare. Până și țăranii ascultau Europa Liberă și șușoteau peste garduri.
– Gata, s-a zis cu ăștia! Până aci le-a fost! – mi-a zis tata la telefon când abia apucase să se lumineze de ziuă. – Acum să-l văd pe Tropăneață, cât mai stă el, cu patru clase, vătaf al colectivului? El vătaf și ăla cu studii pe la facultate, slugă lui! Păi nu se mai putea, bă tată! Nu se mai putea, era împotriva firii, înțelegi?
– Și care e treaba ta? – l-am întrebat eu oarecum furios.
– Cum care, bă?! În noaptea trecută am pus la cale cu Florea, cu Ciocea, cu ai lui Turcu, cu ăștia, cu toți, să-l dăm jos. Se se ducă-n mă-sa, să mai lase și pe altul, că prea s-a încheaburit. Apoi pământul ar trebui să se întoarcă la cei ce l-au avut…
– Bă tată, tocmai tu vorbești? Tocmai tu, cel care la colectivizare tunai, fulgerai și dădeai cu parul prin toate ulucile satului?! Mai te încurcai cu Fleața, panarama satului, mai puneai jos pe la a lui Clondir, văduvă de război, aia pentru care nu s-au inventat chiloții nici în ziua de astăzi… Hoașca dracului! …Iar dimineața o luai iar de la cap cu înscrisul în colectiv. …Că doar tu mi-ai spus?! Las la o parte ce mi s-a mai plâns și mama!
– Mă-ta, ei, și? Atunci era atunci, acum, e acum! Omul se mai întoarce la câte un răscruci de drumuri.
– Mă, eu zic să-ți vezi de treabă, că s-ar putea să-și amintească vreunul vremurile ălea de demult și tocmai ăia, cu care ai hotărât acum, o să te cam scarmene!…
– Fugi bă, dracului, de-aci! Păi, în noaptea trecută am tăiat toți porcii, ca să scăpăm de griji și, la un adică, să fim pregătiți să dăm jos comuniștii. Așa au zis și ăia de la Europa Liberă!
– Și cu carnetul tău de partid ce ai să faci?
– Bă, mai dă-i dracu de comuniști! Dacă vrei să stai în funcție, dă-te cu ăștia care or veni! Că de venit, vin! Lasă-l pe Bărbulescu și pe nu mai știu care prim de pe județeana de partid, că pe ei o să-i jupoaie ăștia noi, de vii! Cică o să fie revoluție… Azi, mâine! Ce zici, să trag clopotul?
– Of, Doamne, se vede că ai băut prea mult în noaptea trecută. Mama știe ce ai de gând?
– Iar mă-ta?! Spală cu a lui Loază mațele de porc și lozăsc! Muieri, de, ce știu ele ce e politica, ce e de făcut?
– Bine că știi tu! Fir-ar al dracului de știut! Eu atât îți spun, că n-am chef, acum, de îmormântări!
– Mai du-te în mă-ta! Cu unul ca tine, omenirea ar fi încremenit în vremuri! Tragem clopotele și punem mâna pe furci! Așa nu mai merge, să vină alții! I-auzi, îmormântări?! Mai du-te în mă-ta, că parcă ea te-ar fi făcut! – m-a înjurat tata și mi-a închis.
– Era tataie? – m-a întrebat fie-mea, care tocmai trăgea cu urechea. Eu m-aș cam duce la el! Nu a întrebat de mine?
– Așchia nu sare departe de gard! Tataie, al tău, era băut, că a tăiat în noaptea trecută porcul, dar tu ce ai?
– Nimic, ziceam și eu așa, că sunt singuri.
– Nu mai zice, că degeaba zici! E ordin să oprim trenurile în gări…
– Până când?
– Până la un nou ordin! Asta e, vremuri și vremuri!
În jurul prânzului, în aceeași zi, Ceaușescu a organizat un mare miting de susținere, miting ce a însemnat începutul sfârșitului. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Intercontinental și în Piața universității a fost măcel. Morți și răniți cu zecile, sute, probabil, mii de arestați și bătuți în temnițele de la Jilava. În ziua de 22, alte mii de muncitori de pe platformele industriale au ocupat centrul Bucureștiului, apoi Comitetul Central, Televiziunea, Radioul etc. Ca o paranteză, recomand celor ce vor să știe mai multe, consultarea unor cărți ce fac referire, în special la evenimentele de atunci, sau, cel puțin, consultarea adresei de internet: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1989
La Craiova, ca de altfel în mai toate orașele din țară, s-au pus în mișcare aceleași forțe ca și cele din capitală. Muncitorii au mers în centrul orașului, au ocupat Primăria și clădirea Comitetului județean de partid. Când în piața, din fața primăriei, s-a anunțat fuga cuplului Ceaușescu, un fel de delir i-a cuprins pe toți. Pentru a controla totul și pentru a pune mâna pe putere, haosul era absolut necesar. Specialiștii în diversiuni și-au arătat măiestria, dar și nemernicia, în care s-au născut, s-au format și au trăit. Seara, odată cu lăsarea întunericului, trebuia instituită panica. Se trăgea de-aiurea dinspre sud, din regimentele militare, amplasate în Valea Roșie, dinspre est, regimentul de la avioane și aeroport, dinspre vest, cei ce asigurau paza Combinatului Chimic de la Ișalnița. În interiorul orașului și în partea de vest a sa, circul era asigurat de regimentul plasat pe strada Vasile Alecsandri. Cu alte cuvinte, totul era ținut sub teroare. Cum încetau bubuiturile în oraș, cum nu era bine! Atunci, alte salve de mitralieră brăzdau cerul, alte șenilate trosneau din toate încheieturile, chiar și pe străzile mai mici, de printre blocuri. Fiică-mea se făcuse ghem în patul meu, cu o carte alături, și trăgea cu urechea la fiecare zgomot. Din când în când și eu și ea ascultam comunicatele difuzate pe postul național de televiziune. Privind astăzi în urmă, nu știu de ce pe cei ce au făcut întreaga diversiune, atunci, acolo, în TVR, i-aș acuza de crimă.
În data de 25, ziua Crăciunului la Ortodocși, atmosfera părea că se mai liniștise. Aproape tot poporul român aștepta judecarea și executarea soților Ceaușescu. În jurul prânzului, vecina de apartament ne-a invitat să mâncăm la ea niște cârnați cu murături. Sufrageria în care trebuia să stăm la masă avea geamul plasat spre vest, spre blocul turn din Cartierul Rovine. Nici nu am apucat să ne așezăm bine și o rafală de mitralieră, dinspre acel loc, a zburat peste blocul nostru. Apoi un glonț rătăcit, plecat, probabil dintr-o armă cu lunetă, a spart geamul, a trecut printre noi și s-a înfipt în zidul dinspre răsărit. Cât ai clipi, cu toții am fost pe burtă și târâși am revenit în apartamentul din care abia plecasem, apartament, oricum, mult mai ferit. Dintr-o dată, totul s-a oprit. Doar praful de pușcă încă mai plutea în aer. La intersecția străzii Dezrobirii cu Petre Ispirescu și Nicolae Iorga, în fața blocului în care ne aflam, ușor virată spre stânga, spre gară, a oprit o Dacie 1300 de culoare roșie. Cel ce condusese, șoferul, era cu capul căzut pe volan, pe banca din spate, a mașinii, un alt individ răstignit. Oricine i-ar fi privit, ar fi considerat că ei au fost loviți de gloanțe și că se zbat între viață și moarte. Inimoasă din fire, fără a mai sta pe gânduri, fie-mea s-a repezit în fugă pe scările blocului. După ea și eu. Odată ajunși aproape de mașină, am privit în dreapta și în stânga, iar în momentul în care voiam să facem pasul, a apărut un ofițer dinspre strada Petre Ispirescu, îmbrăcat cu haină militară de campanie, a scos, de sub manta, pistolul mitralieră și a tras întâi spre vest, spre Piața Centrală. A lovit un copil care, întâmplător venea din direcția aceea. Săracul, a murit pe loc. L-am văzut cum a căzut! Apoi a tras spre noi și blocurile din spatele nostru. Fără a mai apuca să zic ceva, mi-am înfășcat fata și ne-am aruncat în spatele unui chioșc de ziare. Ofițerul s-a urcat în Dacia 1300, de culoare roșie, cel de la volan și cel din spatele său, ca prin minune, au înviat, au întors în intersecție și s-au pierdut spre căminele studențești și Calea București. Abia atunci am simțit rochia fetei pline de sângele cald. Fusese împușcată. Cuprins și de durere, și de furie, am pornit mașina personală și ne-am oprit la urgențe, la Spitalul Regional. Tot drumul, apoi luni de zile la rând, am simțit cum gloanțe îmi șuieră pe lângă urechi.
– Arde-te-ar focul de nemernic! Să tragi tu, ofițer al armatei române, în român, într-o femeie, cu mâinile goale?! Cum e posibil, Doamne, cum? – m-am tot întrebat, umblând ca un lup turbat, prin fața sălii de operație, așteptând. Să tragi tu, ofițer al armatei române, într-un copil cu mâinile goale?! Ăsta om e sau un cretin îndobitocit?… Arde-te-ar focul de nemernic! Arde-te-ar focul!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*