Despre nevoia de Dumnezeu și viața de apoi

05.07.18 by

Despre nevoia de Dumnezeu                                                       și viața de apoi

Oameni buni,

În discuția noastră anterioară despre Dumnezeu, aduceam vorba, fie și doar tangențial, despre tăcere, cuvânt cu o semantică și un conținut aparte. Nu este cazul să intrăm în amănunte, însă trebuie reținut că dincolo de forma juridică, echivalată cu tăinuirea, faptă pedepsită, după caz, în mai toate comunitățile de pe fața pământului, termenul include, în anume situații, mai ales din perspectiva filosofiei limbajului, lipsa puterii de a comunica, ba mai mult, lipsa cuvintelor ce ar putea exprima, în cazul nostru, fie și numai ideea de Dumnezeu, câtă vreme Dumnezeu însuși nu poate fi redat în niciuna din limbile lumii, nici măcar în cele mai vechi, considerate atotcuprinzătoare. Mă refer la greaca veche sau la limba latină, limbi ce au traversat mii de ani atât Europa, Orientul Mijlociu, până dincolo de Persia, în Valea Indului, cât și Egiptul și tot Nordul Africii, din vremurile antichității și până târziu, în mileniul I sau, în formă restrânsă, chiar și după aceea. Nu degeaba filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, încheie singura sa carte publicată în timpul vieții, Tractatus Logico-Philosophicus (1921), cu o propoziție ce pune pe gânduri. „Despre ceea ce nu știm trebuie să tăcem”. Din perspectiva mea și nu numai, prima parte a propoziție „despre ceea ce nu știm” nu face trimitere la neștiința ca rest al științei, al cunoașterii prin acumulare ca experiență, a cunoașterii teoretice, raționale, filosofice etc., ci ca lipsă a cuvintelor din limbajul uman sau, în cel mai fericit caz, ca lipsă a puterii de exprimare a cuvintelor deja existente în vreuna din limbile de pe suprafața pământului. Această obsesie, ce constă în lipsa puterii cuvântului în a exprima puterea gândului, nu este nouă, nu l-a urmărit doar pe Wittgenstein, ci și pe mulți alți gânditori. Pentru a convinge, amintesc lapidar doar pe Rene Descartes, filosoful francez, care a scris și publicat „Meditații metafizice” în greacă, în latină, și evident, în franceză, fără a fi împăcat pe deplin cu puterea de redare a textului, raportată la puterea gândului său, și pe Martin Heidegger, care propune, înaintea textului propriu – zis, termeni cu încărcătură ontologică inexistenți până la el, pentru a-i putea fi înțeleasă opera sa capitală, Ființă și Timp, publicată în anul 1927. Prin urmare, din lipsa cuvintelor sau a puterii de exprimare a termenilor deja existenți, nici noi nu-L vom putea reda pe Dumnezeu decât cumva inductiv-deductiv sau mai degrabă, la nivelul intuiției, lăsându-vă pe voi să trăiți și să retrăiți textul, în sensul lui Wilhelm Dilthey, filosof german, până la limpezirea imagini, pe care, presupunem că deja o aveți.

Odată făcute precizările de mai sus, ne întoarcem la tema lăsată cumva în cumpănă, în discuția noastră de data trecută: speranța unei vieți de după moarte, parte vieții ca ansamblu și, în același timp, parte a religiilor lumii. Vă spuneam că îl vom însoți pe Morgan Freeman, actorul american, în călătoriile sale din jurul lumii, poposind, cu precădere, în locurile cu o încărcătură spiritual-religioasă de excepție: Egipt, Mexic, India, Israel etc. Înainte însă de a-i înțelege pe ații, trebuie să căutăm, cumva, în manifestările noastre contextuale, sensul existențial, apoi din el să ne înțelegem, mai întâi, pe noi înșine. Din acest motiv, am să încep cu una din marile sărbători ale creștinătății și anume Sărbătoarea Paștelui. Pentru început, am să vă descriu ce face un creștin laic ortodox, din satele Olteniei, un om conștient de evenimentul crucificării, dar nepătruns de o credință profundă, în sensul descris de către Mircea Eliade, când fixează, la nivel spiritual, dar și simbolic, timpul teofanic, creștin incapabil să-și anuleze timpul fizic, pentru a putea trăi, în prezent, momentul răstignirii, alături de Iisus Hristos, moment petrecut cu peste 2000 de ani în urmă.

Ca o paranteză, pentru cei care mai au încă dubii, trebuie să le spunem că Iisus a fost pe pământ, iar răstignirea descrisă de către Apostoli, în Noul Testament, a avut loc. Despre toate acestea vorbește sintetic și punctual, alături altor cărturari, Werner Keller, în cartea „Arheologie Biblică” și în volumul revizuit și completat „Și Biblia are totuși dreptate”, lucrări în care pune în evidență adevărul istoric dovedit de către cercetători.

Prin urmare, creștinul ortodox din Oltenia, mai ales din partea de nord a acestui ținut, în dimineața zilei de joi, din Săptămâna Mare, înaintea Sfintei Sărbători, coace, mai întâi azimele, pe vatra casei, apoi, spre seara aceleiaşi zile, aprinde în curtea casei un foc din ierburi culese de pe câmp, aprinde lumânări în jurul focului și împarte pâinile copiilor și sătenilor din jur. Când soarele e spre asfințit, și umbra dealurilor cade peste văi, oamenii aprind un alt foc în cimitir, locul amintirilor, în fața crucii, înfiptă în pământ, la capul mortului. Înainte de a da foc ierburilor, creștinul se jelește, regretând dispariția celui stins din viață, apoi sfârșește într-un fel de dialog, uneori, plin de umor, alteori sobru, de tip informațional, între cel viu și cel mort. În urma unor discuții purtate cu antropologi, cercetători ai tradițiilor din zona Olteniei, precum și cu istorici sau teologi, am tras cel puțin două concluzii: prima este legată de sărbătoarea Paștelui la evrei, sărbătoare ce are ca loc de început ieșirea triburilor israelite din robia Egiptului, ieșire în fruntea cărora Dumnezeu și-l alesese pe Moise, fondatorul religiei Iudaice. Trebuie să vă reamintesc că, înainte de a traversa Marea Roșie, Moise le cere celor ce-l însoțeau să coacă azimele pe pietrele încinse și să se „pregătească” (citind diverse studii, gândul m-a dus la un fel de întărire interioară în fața primejdiei, la prima vedere, de domeniul evidenței), de părăsirea definitivă a pământurilor ce aparțineau faraonului. Ca o nouă paranteză, numărul israeliților ce-l urmează pe Moise în părăsirea Egiptului, precum și momentul despicării mării și traversarea acesteia de către ei, este unul controversat și pus mult în discuție chiar în zilele de astăzi. Cum a ajuns tradiția evreiască, coacerea azimelor etc, în acele vremuri de dinaintea lui Iisus Hristos, în zona Olteniei? Pentru a formula un posibil răspuns reamintim că Moesia, provincie romană, împărțită administrativ în Moesia inferioară și Moesia superioară, se întindea pe o parte din teritoriul actual al Serbiei, Bulgariei și partea de sud a României, ce cuprindea Oltenia, Muntenia, apoi o parte din sudul Moldovei, până la Marea Neagră. În Moesia Superioară, imperiul Roman instalase o legiune, formată, în majoritatea sa, din evrei. Evident că aceștia au adus cu ei tradițiile și obiceiurile evreiești păstrate și transmise din generație în generație, încă de pe vremea lui Moise, și, la fel de evidentă este și relaționarea lor, a evreilor, cu populația băștinașă, în special din Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Altfel spus, Paștele evreiesc, ce, la nivel simbolic, are ca semnificație ieșirea din robie, este sărbătorit, am spune, inconștient, și în această parte din țară, precum și în multe alte zone adiacente.

A doua idee demnă de reținut este legată de dialogul din cimitir, în fața crucii, lângă foc, (focul, unul din elementele vieții, trăirii, arderii interioare, pe de altă parte, focul acea formă inițiatică a vieții), între cel viu și cel mort, dialog, un fel de formă a întâlnirii, la nivel spiritual, a celor doi. Acesta ne duce cu gândul la faptul că omul, în viață, nutrește speranța vieții de dincolo de moarte. El vorbește cu cel mort, cu cel dus de lângă el și semenii săi, la fel cum i-ar vorbi unui vecin aflat într-o altă formă de viață, într-un alt loc, de pildă, în Rai. În consecință, din acest comportament uman, vechi de mii de ani (ieșirea din Egipt a lui Moise, s-a petrecut cu aproximativ 1000 de ani înaintea lui Hristos) putem specula ideea conform căreia moartea ar face parte din viață, că este doar un obstacol, un moment de trecere într-o altă formă a vieții. Putem vedea oare în acest crez și frica instalată la nivelul subconștientului uman, față de sacrificiu, săvârșit pentru continuitatea vieții și pentru izbânda ei pe pământ, sacrificiu practicat înaintea creștinismului, în multe zone ale lumii, chiar și pe aceste locuri? Fac trimitere, cu precădere la Mitul lui Zalmoxis, nume incert, redat de Herodot, în care sunt punctate atât dorința de nemurire, viața de apoi incluzându-i-se ei, cât și sacrificiu (aruncarea în suliți a tinerilor sau tragerea de săgeți spre cer). Reamintim că Zalmoxis. deși pământean, discipol al lui Pitagora, este asimilat zeilor pământului, asemenea zeilor din Grecia Antică. Putem oare asimila, în contextul enunțat adineauri, frica dusă la extremă, cuibărită tot la nivelul inconștientului sub forma narcisismului patologic, cu o anume formă a dialogului între cel viu și cel mort? Greu de răspuns, mai ales câtă vreme viețuim sub cupola creștinismului, locul în care ofranda supremă a fost însuși Iisus Hristos. Din acel moment, nimeni nu a mai trebuit să fie sacrificat pentru viața eternă. Altfel, moartea lui Iisus a fost transformată pentru creștini în victoria supremă a morții. Moartea și învierea lui Iisus îi ajută pe creștini să-și învingă teama de moarte, crezând că pot trăi veșnic.

Pentru a nu lungi discuțiile, amintim că Sfânta Sărbătoare a Paștelui, pentru creștini, semnifică dezrobirea sufletului, dezrobirea spirituală. Omul este iertat, este scos din păcatul primordial. Iisus Hristos moare răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele omenirii.

Fără a trage o concluzie, menționăm totuși că locuitorii din Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, dar și din alte părți ale Moesiei, de exemplu, Valea Timocului sau Banatul sârbesc, sărbătoresc atât dezrobirea materială, adică Paștele evreiesc, cât și dezrobirea spirituală, prin sărbătoarea Paștelui Creștin, moment în care manifestările creștinilor sunt asemănătoare cu cele din Joia Mare, descrise anterior.

Uimitor este însă altceva: dacă în creștinism, în condiții prestabilite, ce constau în recunoașterea faptului că Iisus a murit pentru păcatele tale, că El este și Mântuitorul, și Mesia, viața de apoi îți este garantată prin mântuirea ta, mergând alături lui Morgan Freeman, să zicem, în călătoria sa prin Egipt, vom vedea că acolo dăinuie primele monumente închinate vieții de apoi, ridicate cu peste 4500 de ani înainte de Hristos. Unul dintre aceste monumente este piramida regelui Djoser din Sakkara, locul în care se află unele dintre cele mai vechi relatări scrise ale omenirii în legătură cu viața de apoi. Regele-zeu Unas, în timpul vieții, a solicitat inscripționarea unor descântece, pe pereții interiori ai uneia din încăperile piramidei, încăpere aflată lângă camera mortuară, descântece ce aveau să-l ajute în călătoria sa spre lumea de dincolo. În camera sarcofagului au fost inscripționate alte texte, ele însele o întreagă „mașinărie” pentru învierea lui Unas și a spiritului său. În fiecare noapte regele se trezea și pornea într-o călătorie, la capătul căreia avea să stea alături de zeii nemuritori. Repetând călătoria, noapte de noapte, până la urmă regele se contopea, cumva, cu Regele-Soare și putea face lumea mai sigură. „Supraviețuirea faraonului era scopul piramidei, iar viața de apoi a acestuia dădea puterea necesară vieții” -https://www.youtube.com/watch?v=J66aXWYv4Nw. Supraviețuirea faraonului era scopul piramidei, însă, spunem noi, și sacrificiul suprem al celor ce o construiseră, pentru continuarea vieții pe pământ.

Această idee nu este specifică doar Egiptului. Peste Ocean, în Mexic, într-o cultură care nu a avut nimic în comun cu cea menționată anterior, a ajuns și ea să depindă de puterea luminii zilei. În Mexic, în una dintre nopțile anului, are loc sărbătoarea morților. Peste tot, în această țară, în noaptea respectivă, oamenii, după ce intonează imnuri de trezire la viață a celor decedați, sunt „vizitați” de sufletele acestora, apoi mănâncă și se veselesc împreună. Manifestări, oarecum, asemănătoare, aveau și încă mai au loc și pe meleagurile noastre, în sâmbăta morților. Tradiția Zilei Morților, în Mexic, își are rădăcinile în ideile aztecilor, idei despre viața de apoi, profund necreștine, câtă vreme ei, aztecii, în cadrul anumitor ritualuri făceau sacrificii umane de o cruzime rară. Spre exemplu, scoteau inima din cel sacrificat în timp ce aceasta încă mai bătea! …Și asta, doar pentru a păstra soarele pe cer, el fiind singurul garant al continuității vieții pe pământ.

La mii de km de Mexic, în India, pentru hinduși moartea reprezintă doar un pas spre o altă viață în această lume. Hindușii cred în reîncarnare, chiar dacă, de sute de ani, pe malurile fluviului Gange, considerat cel mai sacru fluviu din lume, sunt arse cadavre. Cei ce mor, înveliți în pânză, sunt mai întâi îmbăiați în apele sacre ale fluviului, apoi sunt puși pe un rug funerar, pe care se mistuie în flăcări. În unul din orașele indiene, Varanasi, viața se îngemănează cu moartea. Pe străzile acestei localități, cei decedați sunt zilnic plimbați, spre rugul sacru, într-un spirit ce nu are mai nimic în comun cu tristețea. O astfel de atitudine a rudelor mortului, din perspectiva celor ce au înțeles și interpretat viața și tradițiile hindușilor, ar ajuta pe cel decedat în călătoria sa spre mai bine, continuându-şi viața. Altfel spus, esența credinței hindușilor poate fi redusă la karmă și reîncarnare. Din acest motiv, motoul după care își organizează viața se rezumă cumva la expresii de tipul „trăiește drept și vei avea la moarte un trup nou și o viață mai bună! Trăiește nedrept și vei suferi consecințele într-o viață următoare!”, viață în care nu vei fi neapărat om. Prin urmare, pentru hinduşii din India ciclul se repetă: trăiești, mori și te naști din nou, reîncarnarea producând responsabilitatea pentru viață, pentru felul în care ei trăiesc. Dar hindușii nu își doresc neapărat reîncarnarea, ci eliberarea din ciclu naștere-renaștere, își doresc eliberarea supremă, numită „moksha”, își doresc contopirea cu energia pură, numită, în limbaj colocvial, Dumnezeu, considerat, de către ei, și viață veșnică. Altfel spus, scopul final al vieții este eliberarea din ciclu reîncarnărilor. În aceste condiții, moartea este acceptată ușor, uneori ea este prilej de bucurie, tradiție pe care o găsim, pe alocuri, și la popoarele indo-europene vechi. În culturile occidentale, în marea lor parte, sub acoperișul creștinismului, mori și ajungi, fie în rai, fie în iad, locul din care poți relaționa, după cum am spus mai sus, cu cei rămași pe pământ. Aici, viața de apoi este în același timp și dorință, și încredere în nemurirea sufletului. Pentru creștini, cimitirul este loc al amintirilor, dar și loc de speranță a unei vieți dincolo de moarte, speranță care a început, într-un moment de răstriște, cu aproximativ 2000 de ani în urmă, când Iisus a fost arestat și condamnat la moarte, prin crucificare, în Ierusalim, locul în care viețuiesc trei mari religii ale lumii: iudaismul, creștinismul și islamul. Cum este posibilă speranța unei vieți de apoi, care este mecanismul ce o face credibilă și aproape impsibil de pus sub semnul întrebării? După cum știm, în Vechiul Testament nu se pomenește niciunde despre un posibil rai sau iad. În acele vremuri, vremurile Vechiului Testament, ce se întind, cu aproximație, începând cu anii 4000 înainte de Hristos, până la venirea Mântuitorului în lume, omul moare și este coborât într-o groapă săpată în pământ. Dincolo de moartea lui, nimic! Pentru continuitatea vieții, aproape, peste tot în Vechiul Testament, se fac sacrificii, se aduc ofrande pentru îmblânzirea zeilor, zei reduși abia târziu, de către Moise, la un singur Dumnezeu. Principiul unului, este enunțat, aproximativ, 500 de ani mai târziu, și de către gânditorul grec, Thales din Milet.

Sacrificarea lui Iisus Hristos este ultima ofrandă făcută pentru mântuirea omului. Prin urmare, viața de apoi este legată de acest moment. În măsura în care, repet, crezi că Iisus a murit pentru păcatele tale și îl accepţi ca Mântuitor și Mesia, vei fi și tu mântuit și vei avea acces la viața de apoi, desigur, vei învia, vei fi judecat și, după caz, vei trăi veșnic în lumea divinității. Aici, sub cupola creștinismului, în cultura de tip occidental, responsabilizarea vieții este legată de judecata de apoi, atemporală, și nu de judecata imediată, manifestă într-o reîncarnare, precum este la hindușii din India.

Dragii mei, după cum am văzut, în mai toate locurile de pe fața pământului, sub palma creștinismului, în special, există o legătură indisolubilă între Dumnezeu, energie pură, și viața de apoi, dorință, speranță, dar și convingere. Au existat oare vremuri și locuri în care nu a existat nevoia de Dumnezeu? Pe scurt, în doar câteva fraze, sper convingătoare, voi afirma doar faptul dovedit arheologic, că în orașul-cetate Ur, din Caldeea, în sudul Mesopotamiei de mai târziu, între fluviile Tigru și Eufrat, cu aproximativ 7000 de ani înainte de Hristos, a existat civilizația sumeriană. Populația și cultura sumeriană au dispărut în marea lor parte în urma unui cataclism natural, în urma potopului sumerian și a fost îngropată la peste 9 metri adâncime, de un strat gros de noroi, și el gros de, aproximativ, trei metri. În urma săpăturilor în această zonă s-au descoperit tăblițe cu inscripții pe care erau menționate primele taxe din istoria omenirii, zeciuiala, forma de viață a sumerienilor. De exemplu aceștia, la vremea respectivă, locuiau în case cu unul sau două etaje, locuințe neîntâlnite nici măcar în orașele asiro babiloniene de mai târziu. Oamenii duceau un trai pașnic, fără a cunoaște invidia, fără a fi stăpâniți de ură, fără a ști ce este războiul, și mai ales, fără a-l premedita. Asta nu înseamnă că ei nu își pregăteau oameni a căror menire era apărarea cetății. Viața din Ur-ul din Caldeea, pe vremea culturii sumeriene, era asemănătoare vieții unei familii sănătoase de albine, dintr-un stup. Lucrările arheologice ce s-au desfășurat în această zonă, au scos la iveală, statuiete ale regilor sau locuitorilor. Toate figurinele aveau imprimată pe față, seninătate, bucuria de a trăi, zâmbetul. Nici măcar una nu a trădat cruzimea celor ce i-au urmat mai târziu, pe aceleași meleaguri. În acele vremuri ideea de Dumnezeu nu exista, gândind că fiecare dintre ei era, în felul său, un Dumnezeu. Prin urmare, nevoia zeilor biblici sau a zeilor antici, în plan pământesc, a apărut în vremea Vechiului Testament, la momentul dezlănțuirii invidiei, urii, cruzimii omului împotriva omului etc. Atunci locuitorii Orientului Mijlociu, ai Egiptului, ai Greciei antice etc., își caută adăpost în substanța lor pură numită, mai târziu, Dumnezeu. Doar în acest sens, și doar dacă luăm în seamă imperativul biblic din Geneză „Să facem om după chipul și asemănarea noastră!”, poate avea dreptate Ludwig Feuerbach, filosof german, critic al idealismului hegelian, când afirmă: „Dumnezeu este extrapolarea atributelor umane”.

Oameni buni, înainte de orice abordare a lui Dumnezeu, pentru a vă limpezi gândurile, din oricare perspectivă, luați în seamă și tunelul, tubul, fascicolul de lumină, văzut de către mulți, inclusiv de către mine. El poate fi o altă formă de viață, poate fi energie supremă, energie pură, poate fi chiar Dumnezeu sau Iisus Hristos. A lua în seamă nu îngreunează cu nimic și nici nu împiedică mersul nimănui în viață! A nu îl lua, nu exclude o și mai mare afundare a minții în întuneric sau, și mai rău, pierderea a tot, vorba lui Paul Sartre, unul din principalii existenţialişti ai lumii.

Discuțiile noastre despre divinitate nu se încheie aici. Vom continua în cadrul întâlnirilor viitoare. Până atunci, „puneți pe Dumnezeu în capul mesei și orice capătă sens și are o explicaţie” altfel „omul rămâne un simplu animal cu unghii late, care vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri” – Petre Țuțea

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*