Despre nesimţire, tărtăcuţă şi inimă împietrită

01.07.13 by

Dragii mei,
Vedem, simţim, observăm, gândim, pe scurt, ştim cu toţii că viaţa (ne) este planificată, probabil, chiar înainte de a fi aduşi pe lume, apoi, cu siguranţă, normativizată, uneori peste puterile noastre de a răbda. Sute de mii, la nivel planetar, chiar milioane de oameni, de la cei de ştiinţă (grupaţi în complicate, uneori misterioase echipe de cercetare), până la politicienii (în sensul bun şi nobil al cuvântului, lăsăm la o parte hahalerele bulevardiere, adunate de-aiurea, doar pentru a ridica, prin imitaţie, mâna), din alte mii de parlamente statale, consilii regionale sau locale, gândesc, sintetizează şi formulează principii, concepte, legi, (evident, cu caracter emergent), după care noi, toţi, ne mişcăm prin lume în aşa fel încât să nu fim într-o permanentă stare conflictuală. Cu alte cuvinte, să nu devenim ,,omul lup pentru ceilalţi oameni)” (homo homini lupus) (ca să-l cităm pe J. J. Rouseau) şi, la nivel planetar, să existe, cel puțin formal, un anumit tip de echilibru exprimat prin ceea ce numim pace socială. Dacă tot am amintit de gânditorul francez, simt nevoia să-mi reafirm rezervele (argumentarea o voi face cu altă ocazie) faţă de principiul enunţat în Contractul social, chiar dacă acesta, după unii, ar putea fi revalorificat prin raportare la legislaţia actuală, concentrată în ceea ce perioada (post)modernă numeşte Drepturile omului. Las la o parte problema feminismului, principala carență judecată de alții (de exemplu M. Wollstonecraft în lucrarea A Vindication of The Rights of Women) și reamintesc doar faptul că toate ar fi bune şi la locul lor, adică toate ar putea fi aplicabile spre binele omului (chiar şi principiul gânditorului francez), dacă el, omul, nu ar avea ca parte în el şi structura subiectivă, univesal manifestă. În om există si binele, şi răul, (ambele într-o permanentă fierbere şi frământare), stare ce provoacă, fie şi numai contextual, dezechilibrul la nivelul individului sau, după caz, în suprastructură, la nivel de societate. Pentru a fi în univers, cu noi înşine şi cu semenii, în pace, domnul Iisus ne îndeamnă spre iubirea aproapelui iubind, nu făcând calcule (raţionale) încărcate, de meschin. ,,Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit’’(Biblia, Ed. Istitutului Bibic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.1475). Orb să fii şi tot vezi, din aceste cuvinte, locul şi rolul emoţiei, rolul spiritului, al inimii, în starea de a fi a omului. Apoi, despicarea firului în patru cu insistenţă… În afara cercetării ştiinţifice, am îndoieli! Se ştie că şi Kant, cel mai mare raţionalist al lumii, a greşit în formularea adevărurilor subiective (problemă mult dezbătută de neokantieni). Din perspectiva noastră, gânditorul german are puncte ,,slabe’’ chiar şi în problema adevărurilor apriorii şi aposteriori. Ele apar mai ales în condiţiile în care nu se ţine cont, în primul rând, de natură, cu structură, în parte, subiectivă, universal manifestă (după cum am spus şi adineauri), apoi de subiectivitatea umană, şi ea parte a universalului, în al doilea rând, de contextul exprimării Fiinţei (sau dacă acceptați, a lui Dumnezeu), prin om şi de către om, context ce cuprinde, cu siguranţă, intenţionalitate şi, evident, interes din partea lui, a omului trăitor în lume (în special la nivel comunicațional). Că cel ,,aruncat-în-lume’’ (echivalentul Dasein-ului formulat de Heidegger), ar fi, din perspectiva teologiei, Adam şi Eva. Sau ar putea fi însuşi Dumnezeu panteist, Dumnezeu coborât în natură. Complicată chestiune!
Dragii mei, desigur, nu mi-am propus o discuţie mult prea încărcată, deşi nu este rău să mai şi reflectăm, uneori, asupra noastră, asupra felului nostru de fi prezenţi în lume, că de-aia a pus, în noi, Cel de Sus (sau cine vreţi voi, că de pus, cineva a pus!), de toate. De data aceasta, problema care mă frământă este una ce vizeză nesimţirea (nu doar ca un simplu atribut agățat de cineva sau de vreun fenomen şi exprimat după aceea de către dicţionar), ci ca stare manifestă. Şi pentru început, desigur, îmi pun problema dacă suntem aduşi pe lume cu nesimţirea în sânge sau devenim astfel, pe parcursul vieţii, într-un fel de rătăcire, aici, pe suprafaţa pământului. Desigur, prima mea frământare face trimitere la rădăcinile nesimţirii, la un fel de arbore genetic al ei, care, de cele mai multe ori, merge până la… al nouălea neam. A doua, ţine mai degrabă, de partea lumească, de sistemele social-politice (că aici, nesimţire cât cuprinde!), de normă şi normativitate (cele două cuvinte nu sunt sinonime, al doilea face trimitere şi la prezenţa normei activ în lume), obiectiv, de noi, repet, ca structură subiectivă. La prima vedere, de exemplu, un lipsit de personalitate, un papă lapte, un nespălat, un jegos căruia nu-i pasă, sub nici o formă, de cei din jur etc., ar fi prototipul nesimţitului. Puţin mai atenţi şi o idee mai pretenţioşi, am putea spune că lipsa (de orice, când eşti cu lipsă, e vai!…) face doar trimitere spre nesimţire. În discuţiile noastre anterioare, atât cât s-a putut, am formulat opinii despre frustraţi, despre nulităţi etc. De data aceasta, sunt tentat să cred că nesimţirea este, de la sine, incusă în termenii enunţaţi. Adică sunt tentat să cred că un frustrat nu este pe deplin frustrat dacă nu este şi nesimţit, că o nulitate (un neica nimeni, cum i-am spus noi, mai pitoresc), nu este o nulitate dacă nu este şi nesimţitul nesimţiţilor (ca să folosim şi aici un superlativ, sper, de limba română, permis). Un Ţârdel nu ar fi un Ţârdel V. Limbric cu ,,staif’’, dacă nu ar fi şi un mare… Nu mai vorbesc de coana Joiţina. Nu se poate vorbi de o joiţină în toată regula dacă nu pute a toate, nesimţirea fiind, printre ele, la prima vedere.
Revenind la primă mea nelinişte, după multe şi atente observaţii, îmi dau seama că nesimţirea e transmisă genetic. Cei de la Şcoala de la Palo Alto, cel puţin în această chestiune, au dreptate. Nesimţirea vine din neam, din spate. Ca individ ce abia a crăpat ochii, ai doar posibilitatea, fie de a o dezvolta şi a ieşi cu ea în lume (ca un nesimțit cu renume, ca să mai și glumim, deși nu prea e cazul), fie de a o frânge, de a o ghemui în tine, cât să scapi cumva de ruşine şi tu, şi neamul, în faţa ei, a lumii. Pe ultimii îi lăsăm în plata domnului. Printre ei putem fi oricare dintre noi, însă dacă dăm jegul jos de pe creier, adică dacă ne şcolim, dacă îl mai dăm şi pe cel de pe spinare, adică ne spălam la propriu, chiar dacă apa costă, dacă ne însuşim norme, dacă le mai şi respectăm, adică le punem în practică, dacă învăţăm ce e viaţa, ne plasăm cumva corect în ea şi o mai şi preţuim (ne preţuim pe noi, dar şi pe alţii, că altfel narcisismul patologic pute mai rău decât nesimţirea), într-un cuvânt, dacă ne zbatem să fim şi noi oameni, putem să îndreptăm carențele nemului din care facem parte sau ale omului, în general. În astfel de situaţie, vom fi iertaţi de micile nesimţiri aproape oricând şi, repet, oricui, manifeste. Pe nesimţiţii de ocazie, din întâmplare, vreau să spun, după spusele unui popă, (preot uitat în nu se mai ştie care văgăună dincolo de Seculeşti, peste un deal de satul meu), îi iartă chiar şi Dumnezeu.
Ce ne facem în cazurile contrare? Adică ce ne facem, de exemplu, cu cel ce pute a prostie, iese (pe canalele media, că are parale) în faţa neamului, ca păduchele nespălatului în frunte şi strigă: ,,eu vreau!… Vreau tot! Şi eu pot fi ministru, pot fi,… că am lipit afişe şi am prostit prostimea (ieri, astăzi, şi mă anjajez în a prosti și în viitor, cât voi trăi), pot fi chiar şi preşedinte’’?! Cu ăştia e mare comedie! Chiar comedia dracului! Vedeţi că doar mâine nu sunt alegerile prezidenţiale viitoare!
Ce ne facem cu cei care put a lene, însă nu aşa oricum, ci conştienţi că doar în acest fel pot trăi ani mulţi, fără a-şi face griji, cu mâna întinsă şi la mila vieţii? La ei, nesimţirea geme. În marea lor majoritate, sunt şi parşivi, şi nespălaţi, la propriu. Ăstora le stă pe limbă doar văietatul ,,N-am! Auuu, mă doare!’’ Pentru ei, în realitate, durerea e doar în cot, şi, evident, de orice şi de oricare. Totuşi, uneori şi pe ei lenea îi afectează, îi ustură, însă unii şi-au inventat, la timp, anestezicele, alţii şi-au găsit cumva proştii care să-i accepte, cei mai mulţi au însă imunitate totală, încă de pe vremea când abia au fost concepuţi. Asta da carte de vizită, ăsta da paşaport cu care să intri în viaţă!
Ce ne facem cu cei ce au jegul pus pe creier, de un deget, însă nu dau un pas înapoi. Se lamentează, se adună, se urcă la tribună oriunde, în piaţa publică, zbiară, stau şi în cap, spunând aceleaşi bazaconii ,,suntem doar noi deştepţii neamului! Acum, şi-n vecii vecilor!’’. Doamne, fereşte! Ce să facem?!… Telectuali cu tradiţii! Vedeţi că sunt cam la tot pasul, deşi Brucan le mai dăduse cel mult douăzeci şi cinci de ani, până aveau să să retragă cumva (nu au făcut-o din nesimţire, ea, nesimțirea, boală a dracu!) sau să dea, într-un fel, colţul, adică, mai pe româneşte, ortul popii. Îi veţi recunoaşte în orice moment doar dacă îi ascultaţi. O să-i simţiţi atunci cum le miroase, de la distanţă, a hoit, până şi cuvântul.
Ce ne facem cu cei care doar scârţa, scârţa (pe hârtie) şi fâs-am-fâs, în poezele? Cu ei, cu ăl de Şterulă, cei care spun oriunde şi oricând ,,suntem şi noi nişte personalităţi, suntem puieţii neamului! Să ne plasaţi în enciclopedii şi dicţionare, doar la capitolul ,,genii!’’. Vai de mama lor!
Ce ne facem cu cei care au drept principiu de a trăi doar egoismul? Cu cei care nu ar da nimic, niciunde, însă ar lua din orice loc, crezând că li se cuvine?
Ce ne facem cu cei care, pentru o mică rugăminte (să spunem, un telefon dat cuiva când te afli într-o oarecare încurcătură sau ai nevoie de un mic sprijin), îţi cer până şi pielea de pe tine? La ăştia, termenul de altruism nu e doar gol de conţinut, ci el, termenul, cu siguranţă, nu există.
Ce ne facem cu cei ce sunt curve din naştere? Cu cei ce în mintea lor eşti doar marfă, cei ce te pasc şi te vând pe neaşteptate?!
Ce ne facem cu cioc(ciolista) care s-a înscris la premiul nobil, de stupidă, pentru oralul (discurs în grup, de socializare), oral din care ar fi rămas grvidă? Meseriaşă, nene! Profesionistă! Şi totuşi, concurată de aceea cu ţăpliga loată, contextual, de la o nu se ştie ce tribună. V-am mai vorbit data trecută.
Ce ne facem cu cei cărora le oferim o carte, strop de rouă pentru suflet, un pahar cu apă sau o invitaţie la un spectacol şi ei nu sunt în stare să spună nici mulţumesc. Doamne, cât de nesimţit poţi fi în astel de situaţii?!
Ce ne facem?… Şi, mai ales, ce ne facem când cele descrise mai sus sunt concentrate toate, într-un singur cuvânt, iar el e identic cu nesimţitul chiar de lângă tine? Când tu, ca om la locul tău, nu te poţi feri de el fiindcă nu ai la îndemână antidotul?
Ce ne fcem?… Că întrebările curg gârlă!
Fraţilor, când mă gândesc la faptul că nesimţitul are şi tărtăcuţa (cu terci cu tot) şi inima împietrită, îmi vine să iau câmpii! Mă întreb: pentru astfel de situaţii (descrise mai sus), oamenii de ştiinţă, parlamentele lumii, noi toţi, ce ne ştim bine lungul nasului, putem formula norme, legi, putem descoperi antidotul sau altceva (că nu găsesc cuvântul), pentru a trata (vindecarea ar fi de Premiul Nobel!) sau măcar a pune în carantină, într-un loc aparte, nesimţitul? Voi ce credeţi? Voi ce ziceţi?
În cazul de faţă, din punctul meu de vedere, se impune, totuşi, măcar o firavă concluzie. Fără un gram de bun simţ, trăind doar aşa, împăiat, ca momâia, nu poţi fi.
Dragii mei, deşi puţine, de data asta, cam astea ar fi neliniştile mele, nelinişti de sub dealurile Seculeştiului, sat prin care s-ar fi plimbat, cândva, Dumnezeu cu cercul. Mult timp, au existat şi urme. Ţipau ele, auzea El, auzea şi tot globul! Astăzi, şi de pe aci poţi urla, că tot nu te mai aude nici măcar dracu. A descoperit şi sarsailă, ăsta, manelele, iar acum ascultă taraful. Târli-târli, hopa-ţopa, ţoapa-hopa! Ia hora, neamule! Târli-târli, hopa-ţopa! Posibil slogan, pentru campaniile (de tot felul), viitoare. Nu de alta, dar cam cu asta se începe oricare mare manipulare. Târli-târli, hopa-ţopa, ţoapa-hopa! Iar neamul pune ștampila apoi ulă. De foame, de una de alta…

Bulzeşti, 23 06 2011
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*