Despre musca fără cap, în ţara lui Dudă împărat

20.06.13 by

Dragii mei,

Uneori nu mai ştiu ce să cred nici despre mine, nici despre tot ce văd în lume. Mi se pare că totul se întâmplă ca şi când, în jurul meu, al nostru, dar mai ales la vârf, chiar şi vârf de stat, în permanenţă ar fi… Desigur, n-aş vrea să mă credeţi un naiv. Ştiu, statele lumii nu au fost nicicând conduse de genii. Povestea cu Alexandru Macedon, cu Napoleon sau mai ştiu eu care preşedinte, rege sau împărat, pe post de somitate, e invenţie, e poveste, e istorie, care, la rândul său, trebuie să participe la marea manipulare. De altfel, am fost martori cu toţii, când în manualul cu acelaşi nume (istorie), la noi, la români, un oarecare piţifelnic împuternicit cu iluminarea prostimii, a introdus câţiva neaveniţi gen ,,…escu’’, ,,…esca’’ şi ce or mai fi fost, primprejur, în încercarea ne a ne face pe noi toţi, dar în special pe bieţii copii (şcolari, de, în şcoala de astăzi! Vai de mama ei de şcoală!), să creadă că istoria acestui popor, şi chiar a lumii, ar începe de aci, dintr-un prezent, în care, întâmplător, ar fi şi ei, piţifelnicii, mai marii prezentului, şi noi. Metoda nu este nouă. A existat cândva un punct de vedere în fenomenologie (preluat şi de către existenţialişti), punct de vedere ce consta în ideea conform căreia ,,omul se construieşte pe sine în istorie’’. Speculativ, alţii au spus că ,,omul face istoria inconştient’’. Nu comentez cele două formulări. Spun însă că, furând când de colo, când din partea cealaltă (furtul e singura formă de a ieşi în faţă, în a fi cineva astăzi), ăştia, ce se ocupă cu noua culturalizare, au scos, din cei peste cinzeci de ani ai poporului român, pe Dej, pe Stalin (pe cei care, la comandă sau din fanatism, îi aclamam şi-n culcare, şi-n sculare), pe Ceauşescu (pe care, după spusele unui călugăr ce a trăit şi în trecut, îl pomeneam şi-n rugăciunile de seară, şi-n cele de peste noapte), şi s-au pus pe ,,`mnealor, prezenţii momentului’’, simţind cumva că n-o să-i pomenească nici dracu în viitor. Acum să nu credeţi că cei enumeraţi anterior, Dej, Stalin, Ceauşescu, ar trebui cumva reţinuţi, dar nu ne lasă memoria. Propaganda i-a plantat acolo, în ea, şi acolo vor fi pentru mult timp. În plus, ăia au fost, cu ăia am defilat. De ce să ne mai sclifosim şi să nu ne acceptăm aşa cum suntem?! Vă aduceţi aminte, copii fiind, cum pe unul din pereţii clasei, în şcoală, aveam tablorile comitetului central al pcr, comitet care începea cu Chivu Stoica, urmat de gaşcă, iar pe cel de la răsărit, aproape în oricare cameră, tabloul conducătorului iubit. Probabil că, dacă cei responsabili cu culturalizarea, atunci (fanatizarea e şi mai corect, şi mai cinstit spus), l-ar fi pus şi în fiecare closet, ar fi fost consideraţi genii. N-au avut şansa pentru că, pe de o parte, până la ridicarea blocurilor, coşmelii cosmetizate, în care suntem împachetaţi şi astăzi, aproape oricare individ folosea câmpul, (ţăranii, cu siguranţă, fundul curţii), pe de altă parte, au apărut, cum era şi firesc, după înfiinţarea şcolii de poeţi (absolvenţii ei, de mai târziu, o ştiu. Să vă enumăr câţiva? O lăsăm totuşi pentru altă dată…), surlangii, lingăii curţii, ticluitorii de omagii. Iată că pe ici, pe colo, şi atunci era concurenţă, era un fel de economie de piaţă. Tare mi-aş dori să am timp, măcar spre sfârşitul vieţii, să fac o selecţie din ,,operilii’’ acestor ,,ridicoli’’ ai neamului românesc, ce se dau şi astăzi, după ani, la fel de importanţi, fără a vedea cam cât au fost şi cam cât mai sunt stupizi!
Revenind, trebuie să recunoaştem faptul că din când în când, după interes, istoria îi mai pune pe tarabă pe Traian, (pe Decebal, doar în stare de bestie şi de beţivan notoriu. Ce-i drept, cam multe potgorii pe dealurile subcarpatice acum, probabil, şi atunci!), pe Mihai Viteazu (omul care chiar merită. A avut geniala idee de a ne uni. Mare păcat că ne reîmpărţim! Iar o să ne vânture care cum vrea, oricând…), pe Mircea cel Bătrân (că doar au negociat la Cozia, mineriada, altfel…), pe Ştefan cel Mare ridicat de către Biserică la rangul de sfânt (or fi ştiind ei cum şi de ce, eu însă altfel percep, cu mintea mea, pe cei alături de Dumnezeu, dar mă rog…), pe Matei Basarab (când e vorba de ideea de sacrificiu sau, mai degrabă pentru a creiona prototipul gâdelui, a ăluia cu satârul deasupra capului, prezent şi astăzi, evident, altfel). În Evul Mediu, în perioada aia, lipsă din istoria noastră, (avea dreptate Cioran când se întreba: ,,unde om fi fost noi, Doamne, o mie de ani?) văd că, până acum, nu au pus ceva. Nu cred că a existat vreun interes, altfel, dacă au fost în stare să îl plaseze pe Ceauşescu în fotografia cu mulţimea de la Alba Iulia, în 1918, când cu Unirea, ce mare lucru să se introducă un contemporan (că doar metoda subliminală e şi cunoscută, şi uşor de realizat, iar mitul reîncarnării e mai credibil decât cel cu învierea de apoi), care ne-ar fi condus atunci, o întreagă mie de ani, spre cele mai înalte culmi?! Cele mai înalte, că despre ăstea ni s-a vorbit aproape cinzeci de ani şi ni se vorbeşte şi acum, după `89, ce-i drept ceva mai altfel (mai concentrat în câte un slogan de forma ,,Să trăiţi bine!’’), decât la plenarele C.C., plenare la care lălăiala ţinea câteva zile. Nici nu se putea altfel, câtă vreme reprezentanţii poporului (astăzi ,,aleşii’’, chestiune de nuanţă!), trebuiau să aducă, mai întâi, omagii conducătorului, apoi să îşi exprime adeziunea faţă de partid, şi, în ultimă instanţă, să se angajeze în întrecerea socialistă. Credeţi că acum e altfel? Dacă aflaţi, daţi-mi de veste! După mine, doar mijloacele de comunicare reduc timpul altfel… Vremurile noastre au drept caracteristică birocraţia şi şedinţele peste şedinţe, în urma cărora, evident, nu se realizează nimic, dar care, desigur, fac imagine participanţilor.
Şi fiindcă tot a venit vorba de lălăială, organizată mai nou ,,pe procedură’’, nu se poate să nu spun că starea mea (sunt convins, şi a voastră), de nesiguranţă, de aici începe. Când nici nu te aştepţi, dar mai ales atunci când ai treabă cu vreun oarecare împuternicit, pus, cu siguranţă, ,,în slujba omului’’, se ticlueşte o adunare, o şedinţă. Acolo, unul zice una, altul alta, se discută, cei pricepuţi fac circ, se lamentează, ca până la urmă, problema să fie amânată. Cică pe motiv că nu s-a găsit soluţia potrivită de împărţit ciolanul, dar mai ales pentru faptul că ciosvârta ce ar putea fi aruncată prostimii, ar fi total nepotrivită. Ea ar încuraja prea mult muritorul de rând, la viaţă. Ori doctrina zilelor noastre stă în ideea următoare: când nu mai poţi munci productiv, fie pentru stat, fie pentru investitori (îi evităm de astă dată pe borfaşi), moartea ar fi soluţia ce, de minune, ni s-ar potrivi. Şi ca să avem un fel de tragere de inimă, spre cimitir, cei cu grija pentru om dau un franc acolo, cât să ai tămâie şi lumânări pentru ultimul drum. Mai mult, cică nici că ar trebui. Dacă în viaţă n-ai avut, la ce bun pentru lumea de dincolo? O farfurie cu colivă, după mai marii noştri, însărcinaţi cu a stabili coşul zilnic, e chiar prea mult. Nu de alta, dar dacă tot am răbdat o viaţă, odată cu schimbarea ei, a vieţii, pe o porţie de moarte, cu prea mult, nu este excus să ni se facă rău. Un lătrău de seară, la telembizor, în acest fel, cu prea-îndestularea mortului, expică şi faptul că, unii din cei morţi ajung moroi. (pentru a evita confuziile, la dicţionar, moroii, ca termen, sunt stafiile răzvrătite, ce se întorc de pe lumea ailaltă, ca să vadă cam cum o mai ducem noi, că semenii noştri aleşi şi puşi în funcţii… Vai de mama noastră! Vai şi de a lor! Grea misie şi pentru moroi!).
Eu zic să nu o mai lungim nici de data asta, mai ales pentru că, din câte se pare, tot ce ni se întâmplă nouă şi în jur, se datorează faptului că, la vârf, uneori chiar şi vârful vârfului bâzâie, mai tot timpul, musca fără cap. Şi atunci?… Însă nu uitaţi! De vină suntem noi, cei mulţi! Muşte am vrut, muşte avem. Iar în fruntea lor, musai, musca fără cap! Cum cam toate, de la musculițe, la muşte în toată regula, trag la etil sau la compuşii acestuia, evident, expresia ,,musca fără cap, în ţara lui Dudă împărat’’ ni se potriveşte mănuşă. Nu uitaţi că tot aici, printre noi, sunt şi tot felul de ţîrdei, de urinele, cioc (cioliste) şi sfârlogei! Fac parte din peisaj, iar a le ignora înseamnă pentru toţi, definitiv, pieirea.

Sloganul înţeleg că ar concura şi el la premiile ce se acordă din cincinal în cincinal, după alegeri, pentru stupizeniile rostite de ,,excelenţele’’ timpului. Nu este exclus să câştigăm noi locul I deşi stupizi pe pe faţa pâmântului, câti vrei!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This