DESPRE MODĂ : (I)LEGITIMITĂŢI, INLOCUIRI, FRIVOLITĂŢI

05.01.12 by

De ce să nu recunosc, mă gândeam la Carl Gustav Jung atunci când mi s-a părut extraordinară remarca unei creatoare de modă că impulsurile estetice ale oamenilor au o actualitate care ne depăşeşte.

Cu alte cuvinte, moda îşi revendică şi ea propria sa bucăţică de metafizică şi, de aici, mai multă greutate, un plus de respect…

Afirmaţia că moda ar avea viaţa ei proprie, care transcende spaţiul şi timpul era, din perspectiva aceeea, tulburătoare. Pe mine, care cugetam de oarece vreme asupra logicii proprii a esteticului şi asupra forţei teribile pe care fragilitatea frumosului o aduce cu sine, ideea m-a tuşat.

Iată că lumii moderne îi e dat să revină la unele chestiuni fundamentale prin tot ceea ce are ea mai frivol, îmi spuneam!

Adevărul era că, până atunci, moda (vestimentară) mă interesase ca meditaţie extrem de puţin, dar mă intriga mecanismul subtil prin care se schimba discursul poetic.

Reciteam mici fragmente din cărţi solitare abandonate pe colţuri uitate ale bibliotecii şi, exceptând de pildă un Eminescu, din care nu izbuteam să schimb nici un  cuvânt, aproape toţi clasicii (până şi mai greu penetrabilul Ion Barbu) păreau perfectibili, îşi dezvăluiau, mai mult sau mai puţin evident, o tuşă estetică obosită, depăşită. (Depăşită de ce, nu cumva, vorba lui Rorty, de propria noastră plictiseală, care nu se jena să îşi declame, cu o stupefiantă arbitrareitate, un soi de suzeranitate metafizică? Iată un motiv cât se poate de temeinic să te apuci să citeşti intens poezie contemporană, dacă se poate una care se naşte chiar acum).

Era ca atunci când mă priveam în fotografii alb negru în adolescenţă cu purtând ridicoli pantaloni evazaţi şi cămăşi modificate la croitor pentru a se cambra pe spinare.

Observaţia că frumosul frivol al modei vestimentare ar fi de acelaşi grad cu acela al expresiei poetice avea ceva impertinent şi fascinant.  În fond de ce nu ar avea şi ea, moda vestimentară, acces la pretenţioasele categorii filosofice cu care operăm pe teritoriul esteticului?

 

 

Aşadar, moda este peste tot actuală, în grade mai mare sau mai mici, ca un fel de val seismic oceanic care afectează  malurile. Un soi de gând universal, sau mai degrabă un impuls încă neconturat ca gând, care face să ne placă un anume ritm muzical, un fel de a ne îmbrăca, un tip de atitudine…

Ideea că impulsul de a purta jeanşi strâmţi sau pantaloni evazaţi ar putea fi resimţit în acelaşi timp, atât de european sau nordamerican dar şi, în măsură mai estompată cultural şi de băştinaşul african, avea o  anume fascinaţie şi substanţialitate.

Înainte de a ne revolta impertinenţa feluritelor revendicări, trebuie să observăm că lucrurile simple ne surprind în continuare prin relaţia lor reciprocă, ascunsă şi adâncă.

Să rămânem la moda îmbrăcăminţii şi la o comparaţie scandaloasă cu aceea a artei plastice, să zicem, sau a muzicii tinere ori a literaturii.: felul elementar, primitiv, în care se produce înlocuirea formelor vechi cu cele noi derutează profund. Teritoriul estetic al modei (vestimentare) pare complet hazardat, nenormat, fără savanţii critici în materie care să îşi fi impus un model estetic teoretizat. Criteriile modei vestimentare au gloria efemeridelor: tipul de feminitate (sau masculinitate) care a defilat prin faţa ochilor noştri se evaporă ca o spumă marină.

Derutează apoi şi dinamicitatea, una care pare că depăşeşte puterea de asimilare şi năuceşte: nici nu apuci să te obişnuieşti cu un soi de frumuseţe, că vine alta şi îi ia locul.

„A lua locul”, iată altă nemulţumire care ne tulbură grav spiritul conservator, înclinat spre refractare închideri şi imobilităţi: suntem de acord că unele lucruri iau locul altora, suntem dispuşi să acceptăm un anumit nivel de manifestare a arbitrariului, dar în moda vestimentară câştigătorul pare că nu stă pe podium nici cât să se dezmeticească. Frumosul acela nu e valabil mai mult de-un sezon, uneori nici atât.

Vedem de pildă cum campionul la box, categoria grea, îşi păstrează frumoasa medalie, paftaua de câştigător vreme îndelungată, iar procesul înlăturării sale de pe ring e o bătălie fizică, pe care o urmărim cu sufletul la gură. Ritualitatea luptei sportive ne oferă şi satisfacţia simbolică deplină: cel care ia locul se luptă efectiv cu cel pe care îl înlocuieşte, paradiga competiţiei sportive e foarte aproape de aceea a unui fratricid resimţit impulsiv,  uneori se întâmplă ca pe boxerul căruia i-a fost luată centura să îl scoatem afară cu targa, aproape să moară cu adevărat, ca la gladiatori.

Podiumul luptei pentru putere în modă pare a fi o reflexie grotescă a luptelor pentru supremaţie: vedem de pildă o domnişoară aproape anorexică ce defilează cu paşi de-o frumuseţe extrapământeană pe podium. Nici nu a trecut bine prin faţa ochilor tăi, şi faptul se va fi  consumat. Nu este nevoie de confruntarea explicită din arenele sportive: suav, ca şoapta, s-a produs şi decapitarea paradigmei de frumuseţe anterioară.

Genul acesta de „crime” care se petrec în câmpul frumosului , ştrangularea cu care planta din grădină  opreşte ascensiunea spre afirmare a competitorului său, linşajul lin, fără zgomot, cu care o frumuseţe feminină îşi anihilează adversarul, toate acestea au o tensiune  a luptei de un dinamism tăcut, aproape înfricoşător.

 

Nu, ceea ce se întâmplă în moda vestimentară nici vorbă să poată fi pus pe un posibil plan de comparaţie cu expresia artistică, se va fi spunând!

Dar oare de pildă în piaţa muzicii rap, nu se petrece acelaşi lucru? Prolificitatea şi aparent frivolitatea cu care se fac topurile muzicale este la fel de stupefiantă.

Înainte de toate, şochează lipsa aparent completă de criterii: oricine se simte apt să producă o piesă (care se constituie mai degrabă ca un vehicul pentru un anume mesaj, o atitudine, decât ca structura estetică- dar nu trebuie să fie aşa?) o face, căci prolificitatea producţiei muzicale din top tenurile muzicale e copleşitoare.

Nici piaţa hermeneutizării acestei producţii aparent scăpate de sub control nu pare a avea mai multe repere. Totul e să placă, să fie votat. După un număr suficient de ascultări, piesa în top începe să îşi dezvăluie valenţe de expresie şi afinităţi semantice de care nici ea nu era conştientă. Pare că această inconştienţă e aproape o condiţie a firescului, căci vechile criterii de originalitate ale artei sunt mai sensibile acum ca un seismograf.

Dar acest lucru, care ne poate revolta ipocriziile noastre înţepenite, nu se întâmplă oare de când ne ştim? Nici o revoluţie în artă nu s-a petrecut fără o opoziţie convulsivă a formelor vechi: îmi amintesc, de pildă, sentimentul de stupoare adolescentină  când am intrat în contact cu elementele artei plastice avantgardiste ale secolului trecut. Depăşirea canoanelor formei geometrice era un adevărat scandal: cei ce se opuneau vechilor maeştri păreau nişte diletanţi, dacă nu infantili sau retardaţi. Iată-i acum maeştrii canonicizaţi, iar un Kandinski, să spunem, se vinde la nişte preţuri  aproape indecente.

Lipsa de reguli: iată ceea ce suntem tentati a reproşa. Dar dacă ne uităm la piaţă, să spunem, acea realitate a moment-datului care face vitalitatea mediului economic, vedem că înlocuirea formei vechi cu cea nouă e de la sine înţeles fără menjamente. Am trăit deja experimentul halucinant al reglementărilor şi planificărilor ca că să ne fi lecuit deplin. Dar nu, nu ne-a fost suficient! Urme revoltate din conservatorismul  nostru înţepenit, din rigiditatea convingerior şi falselor repere sunt active şi acum: o manifestare ar putea fi char cea despre care vorbim-moda vestimentară să nu fie acceptată la masa esteticului, ca o prostituată în curtea religiei, dacă se poate să o ucidem cu pietre, să o lapidăm.

Vastitatea manifestărilor fariseismului cu diplomă, în materie de critică literară e cât vezi cu ochii şi, deseori, greu de suportat. Înainte de toate, trebuie spus că opiniile critice sunt, inevitabil, ori prea târzii, ori fundamental eronate. Afirmaţia, deşi aparent scandaloasă, îşi are susţinerea în aceea că, dacă criticul sistematizează structuri deja produse, atunci el nu mai lucrează pe un organism viu, ca medicul curant, ci mai degrabă pe cadavre,  ca un medic legist. (După cum spuneam, criteriul esenţial al expresiei e acela de a fi originală,  proaspătă şi digerabilă, să se topească pe  papilele gustului estetic.  Creatorul capătă identitatea unui cercetător de maximă avangardă în labirintul conflictelor existenţei şi în tehnici de supravieţuire. Ca  într-o lucrare ştiinţifică adevărată, artistul vine cu descoperiri noi, cu soluţii care ne surprind şi  salvează.)

Revenind, am spune că e aproape o trăsătură de eficacitate a frumosului aceea de a produce victime fără zgomot: daca s-ar putea auzi vaietul formelor ucise încă din faşă şi sunetele de satisfacţiei ale acelora câştigătoare, frumoasa grădină ar fi teatrul unor zgomote de nesuportat.

Iar uşorul misoginism al călugărilor (dincolo de modelul fecioarei, ca matrice a unei anume feminităţi şi fertilităţi) capătă o anume perspectivă : zâmbetul frumoasei anorexice care defilează pe podiumul puterii de-o clipă al arenei de modă poate  fi absolut neaudibil, letal, fatal… ( Că anumite lucruri nu mai pot continua fără a fi scoase la iveală nu mai e un secret. Întors de la un simpozion de literatură, am avut încă o dată senzaţia apăsătoare a unui concubinaj pervers: ca şi critica, moda nu se mai ascunde, exhibându-şi capacitatea de a impune, iar subiectivitatea cinică cu care critica de artă face vizibilă opera, parcă afirmă că aceasta nu ar fi putând exista dacă ochiul ei nu o va fi văzut.)

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*