Despre mituri, și Dumnezeu concediat

02.09.19 by

Despre mituri,                                       și Dumnezeu concediat

Dragii mei,

Peste câteva zile, Carol și Iza s-au întors în Anglia. I-am condus la aeroport. Elena s-a eschivat și a rămas acasă. Despărțirea, de data aceasta, nu a fost una la fel de emoționantă. Ambii rătăceau în gânduri, care mai de care, iar eu, tot acolo, dădeam în clocot. Mă obseda trecutul, unul nu tocmai potrivit prezentului.

– Cum să o iei de la început? Povestea cu reîncarnarea din Orientul îndepărtat, părea a fi un răspuns, însă… Apoi care început? …Și, mai ales, cum să faci să nu calci trâmb? – m-am tot întrebat, în gând, înainte de a-mi îmbrățișa fata și pe Carol.

În sfârșit, ne-am luat rămas bun, dar, întors în parcarea de lângă aerogară, i-am urmărit până undeva, departe, deasupra norilor. Faptul că îi știam alături, îmi dădea o oarecare speranță și, de ce nu, un gram de liniște.

Fie ce o fi! – mi-am zis, hotărât să trec peste frâmântările din ultimele zile, și m-am întors spre casă. Primul hop pe drumul revenirii, Bucureștiul, tot o hărmălaie, iar eu, în mijlocul ei, un amețit al vremurilor. Nu aveam chef de nimic. Într-o astfel de situație, ca mulți alții, abia așteptam să ajung în Craiova, să intru într-o cârciumă și să-mi înec amarul într-o stică plină cu vin. Apoi alta și iar alta…

După aproximativ trei, patru, ore, de biciuit caii de sub capota mașinii, am intrat în oraș. Gândul mi-a fugit la Elena. O știam singură.

-O discuție între patru ochi, probabil, ar fi lămurit multe. – mi-am zis și m-am îndreptat spre casa sa.

La poarta pe care, cândva, de mult, o deschideam, cu inima tremurând, am înțepenit. Apoi am făcut un pas înapoi. Iubirea de atunci, din anii de liceu, mai exista, acum, doar ca o umbră ponosită. De altfel, de acolo, de la acea umbră, și deșertul meu interior, apoi moartea Ghiței. Dincolo de ele, hăul amintirilor, parte din păcatul omului, în genere, încremenit în sentimentul de sine. Conștiință, în amor, la anii adolescenței, mai rar. Apoi și ea, conștiința, până a fi „conștiință-de-sine”, până a înlocui slugărnicia individului, într-ale vieții, trudește cu ea însăși pe stâlcitul drum al devenirii. Asta în condițiile în care nu rămâne cumva înțepenită în plăcerile carnale, în absurdul vremurilor și mai ales al doctrinelor în care iubirea de oameni e doar ca să zicem că e.

– Domnule, dacă nu vrei să fii ridicol, asumă-ți trecutul! – m-am adresat, tăios și răspicat, mie însumi, ca unui străin, apoi am plecat.

În drum spre casă, m-am mai oprit doar la o mică dugheană, semn al capitalismului firav, plantat haotic, la orice colț de stradă. Mi-am luat o sticlă cu vin și o pungă de fursecuri proaspete. Câteva clipe mai târziu, am intrat în apartamentul în care încă se mai simțea mirosul Izei. Mi se părea a fi același pe care îl avea în copilărie, când Ghița, în joaca ei de om mare, o parfuma și îi creiona buzele cu rujurile ei fine. M-am dezbrăcat de hainele oricum mototolite și m-am întins de-a lungul patului. Mi-am turnat în pahar din sticla cu vin, cumpărată, iar până a mă decide să gust din el, am adormit. Abia seara, târziu, aproape de toiul nopții, m-am trezit. Alături mie, un soi de singurătate pufoasă, intrată în putrefacție.

Dincolo de ziduri iscoditoare, tăcerea nopții. Abia atunci, în acel context, am desfăcut punga cu fursecuri și am gustat din vin. Nu mai aveam chef de băut. Totuși, cu cineva aș fi stat de vorbă, iar din vorbă în vorbă, și pofta. Ca la comandă, mi-a sunat telefonul.

– Dragul meu, nu mai plec în Canada. Rămân aici, în Europa, în cadrul Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară  . Peste câteva zile voi fi la Geneva. M-au acceptat ca cercetător în cel mai mare experiment al lumii. Cele știute de mine, în acest domeniu, sper să-și spună cuvântul. Cu puțin noroc, vom găsi „bosonul lui Higgs” sau „particula lui Dumnezeu”. Ce să-ți spun? În sfârșit, Dumnezeu va fi concediat! Misterul se va vinde în piață, la kg, iar popii vor toca urzici la rațe sau vor crește viermi de mătase… Uraaa! Nici nu știi cât mă bucur… Hai, fac cinste. Mă găsești la cârciuma aia la care m-ai așteptat tu… Șampanie pentru noi, șampanie pentru toată lumea! Curând, voi ciocni un pahar și cu Dumnezeu. Măria ta, poți să te odihnești de-acum! Omenirii, de grijă, am să-i port eu…

– Ca să vezi! Mare scofală! Dar poate ai fi băut ceva mai mult și… Draga mea, băutura e bună, numai că trebuie să te ții de ea! Nu te apuca de băut așa, hodoronc-tronc, dai în alte ălea, cum zicea Marița, și te-apucă loaza! Vino-ți cu picioarele pe pământ și mai vorbim… – am încercat eu să o liniștesc, însă mi-a închis. Doamne, ce ți-e și cu zurlia asta!

Din curiozitate, dar și dintr-un fel de obligație morală, m-am dus la restaurant. Nu o puteam lăsa singură, într-un fel de beție a gândurilor. Într-adevăr, era acolo, cu paharul cu șampanie în mână și sticla pusă într-o frapieră.

– Te așteptam, monșer, și uite că ai venit… Ia loc! – m-a invitat ea și mi-a turnat în pahar.

– Păi, așa, doar noi? Mă așteptam să fie cârciuma plină și mulțimi de oameni pe stradă, tu să dai autografe, iar eu să fac baie cu șampanie…

– Știi ce, nu mă lua iar peste picior! Eu am vrut să-ți împărtășesc o mare bucurie, o primești, bine, nu, ne oprim aici și fiecare, pe drumul său. Nu mă interesează banii tăi, dacă ți-a trecut cumva prin minte că asta aș vrea de la tine… Omenirea a investit în acest experiment, miliadre… Valută forte! ….Și vrea să afle de unde a început totul. Vrea să știe cine sau ce e absolutul. Restul e pierdere de vreme…

– Gata, accept provocarea, chiar dacă nu mi-e pe plac arțagul. Pe vremuri erai mai feminină, mai… Oricare bărbat te voia în pat. Nici eu n-am făcut vreo excepție, însă pe-atunci, cum m-aș fi putut gândi la absolutul omenirii, când sânii, șoldurile, tu, toată, din cap până dincolo de unghii, ardeai ca focul. Ce dracu, domnule, că doar suntem oameni în puterea cuvântului! …Ori crezi că m-a apucat, acum, la vremurile astea, sacrificiul pentru știință!

– Pe mine, da! – mi-a retezat-o, scurt, Elena.

– Mă rog, eu am rămas la datul din cur și la mărunțișuri din care se fac bani… Mai practic!

– Atunci, pe vremuri, în timpul liceului, nu te știam așa obraznic?!

– Nici că am fost și nici c-aș fi! Totul ține de context și perspectivă. O vezi pe puștoaica asta, chelnerița?… Crezi că ar preocupa-o molecula aia a ta și că ar muri, cumva, după ea, când își dă chiloțeii jos în fața unui bărbat? Nu, dragă, tremură în draci… la fel ca și tine, în noaptea aia din Poiana Brașov.

– Atunci, rămâi cu ea. – mi-a reproșat subtit Elena și s-a ridicat.

– Nu aș fi crezut că ți-ai pierdut așa de repede umorul… Oricum, sper să mai aud despre tine și descoperirile tale. Într-un fel, te admir. În altul, mă tot întreb de ce ne tot face farse prezentul? – m-am arătat și eu mâhnit. – Să te conduc!

– Nu, mulțumesc! Singură am venit, singură am să plec.

„E, cam asta e! Singur vii în lume, singur rătăcești prin ea și tot singur pleci… Asta doar dacă mai e de plecat, de dus, de întors, de dracu mai știe ce, cum și încotro?!…” – mi-am zis în gând în timp ce am condus-o pe Elena până dincolo de ușa restaurantului. Acolo s-a urcat într-un taxi și dusă a fost.

Peste câțiva ani, mi-am amintit de ea, citind, o scrisoare, într-o revistă despre marele experiment al omenirii:

Oameni buni,

1 – Încalc legile internaționale privind obligațiile contractuale și secretul de serviciu publicând aceste informații.

2 – Nu am să vă divulg locația mea întrucât știu că orice încercare să dovedesc ceea ce am văzut sau la ce am luat parte, va duce la exterminarea mea imediată și definitivă.

Prin urmare, numele meu este Dr. Edward Mantil și eram (teoretic încă sunt) fizician la CERN, situat în Geneva, Elvetia. Sunt specializat în cercetare subatomică a particulelor cu interacțiuni de tip quark. Cu alte cuvinte, studiez particule minuscule și felul în care interacționează între ele la viteze foarte mari. Pâna joi, 15 Ianuarie 2014, eram un om de știință absolut normal, care lucra în campusul de la CERN. Majoritatea oamenilor de știință implicați în aceeași branșă de cercetare, ca și mine, locuiesc aici, în campusul CERN din Geneva și ies foarte rar, doar ca să mai socializeze și, ocazional, să-și viziteze familiile. Majoritatea dintre dumneavoastră, care ati auzit de CERN, cu sigurantă ați auzit de LHC (Large Hadron Colider), Gigantul Accelerator de Particule, cel mai mare instrument știintific, cu un diametru de peste 20 de mile, ce se întinde pe teritoriul a două țari (Elveția și Franța). Opinia publică a fost informată cum că ar fi fost construit cu costul a zeci de miliarde de Euro în scopul de a studia cum a luat naștere Universul și că ciocnirile care au loc înăuntrul acceleratorului, ne permit nouă să ne facem o oarecare părere despre un anume fenomen, ce poate fi observat doar atunci cand particulele intercaționează între ele la viteze foarte mari. Eronat! Nu este acesta motivul pentru care a fost creat acceleratorul, și nici nu s-a folosit această mașinărie, de la pornirea ei, în direcția asta. Scopul principal al CERN, când a construit acceleratorul, a fost să deschidă un portal.

Dați-mi voie să vă explic: Ideea de portal a luat naștere în anul 1960. După ani de zile de încercări în a ascunde fenomenul OZN, incluzând o scară largă de interacțiuni cu publicul, cum ar fi incidentul de la Roswell și Bătălia pentru Los Angeles, înainte de asta, guvernele Statelor Unite, Marii Britanii și Franta, au decis să-și unească forțele în speranța de a înțelege ce sunt mai precis aceste obiecte neidentificate. Ideile erau împărțite. Sunt oare OZN-urile de pe altă planetă? Sunt oare din alt timp? Sau sunt pur și simplu isterie și deziluzie în masă, cauzată de o imaginație mult prea bogată a oamenilor care erau făcuți pe ei, de frică, de comuniști și tehnologiile lor? Nu, nu erau nici una din toate acestea. Universul nostru nu este decât o pagină dintr-o mare carte. Gandiți-vă la o carte închisă, care stă pe o masă sau pe nisipul de la marginea mării: vedeți fiecare pagină cum vine una peste cealaltă, legate între ele de spatele dintre cele două coperți. Universul nostru este doar o pagină într-o vastă si atotcuprinzătoare carte. Și pagina noastră nu este nici pe departe singura cu bogății, gândire și civilizație în ea. Fiecare reprezintă o altă dimensiune și fiecare are semnătura ei unică, propria ei istorie, și felul ei unic de diferențiere de celelalte pagini. Nici o pagină nu a fost făcută să interacționeze cu cealaltă, la fel cum nici cearneala nu se scurge de pe o pagină pe cealaltă, într-o carte normală. Fiecare, un Univers de sine stătător.

După câtiva ani de calcule matematice, flote întregi de oameni de știință, care lucrau sub amenințarea exterminării, dacă divulgau informații despre munca lor, au pus în circulație ideea de carte. Deși mulți nu erau de acord, calculele matematice susțineau ideea de carte și tot matematica arăta că era imposibil ca o pagină să interacționeze cu cealaltă. Asta pana în anul 1980. După miliarde de dolari investiți în cercetări, în jurul anilor 1980, a luat naștere ipoteza că dacă am folosi destulă energie și destulă forță, concentrate spre un punct mic (de mărimea unei împunsături de ac), teoretic am putea străpunge pagina și am putea trage cu ochiul la pagina vecină. În felul acesta am putea deschide o ușă din universul lor, spre al nostru.

Când FAMILIA (numele de cod al grupului de oameni de știință care sunt la conducerea fiecărui departament de cercetare de la CERN), a văzut prezentarea inițială în Martie 1981, multe din tematicile expuse au adus îngrijorări grave în ceea ce privește ramificațiile deschiderii unui astfel de portal. Însă în numele științei, FAMILIA a decis să împartă aceste informații cu guvernul care le finanța constant cercetările. La o intrunire ce a avut loc în Luxemburg, sefilor de state ale noii formate Uniuni Europene, împreună cu Statele Unite și China, le-au fost prezentate planuri pentru construirea unei mașinării colosale care ar fi în stare să deschidă un portal pe care l-am putea închide discret, după aceea. Portalul s-ar deschide și nivelurile de energie ar fi măsurate pentru a demonstra că CERN și-a îndeplinit sarcina, și apoi portalul va fi închis. Deschis – Închis, simplu și atât.

Liderii guvernelor au început să arunce cu fonduri interminabile către FAMILIE și către CERN în speranța de a întelege ce fel de putere se găsește în alt Univers. Gândiți-vă la câte posibilități, surse de energie interminabile, mai rapide decât viteza luminii, armament care ar putea sterge, distruge, inamicii cu ușurință. Posibilitățile pentru putere erau de-a dreptul copleșitoare. Așa că publicului i s-a servit o poveste („înțelegerea universului”) și doar Familia și Guvernele știau adevărul. Majoritatea fizicienilor de la CERN erau ținuți în ignoranța totală despre adevăr, la urma urmei, acceleratorul își îndeplinea funcțiunile normale și interacționa particule pentru vânătorii de finanțe, dornici să profite de asta. Însă teste pentru atingerea scopului ascuns erau făcute numai în prezența Familiei și câțiva fizicieni selectați. Eu sunt membrul Familiei în divizia mea. Logic, Familia înițială s-a pensionat, au mai și murit, dar există acum o generație nouă, mai tineri și mai dornici de afirmare, și consecințele acestui fapt au fost și sunt în continuare dezastruoase.

Mă rog, acum, după ce v-am făcut această mică prezentare, permiteți-mi să vă explic ce s-a întâmplat joia trecută. Era o zi normală, cu acceleratorul programat să execute 2 coliziuni, una la 9 AM și una la 6.30 PM. Ambele au decurs perfect și experimentele au fost catalogate un succes. Am asistat la 2 coliziuni întregi și grupul general al cercetătorilor au fost foarte mulțumiți de munca lor.

În jurul orei 7 PM, majoritatea echipei de cercetători eliberase deja camera de observare, și acceleratorul fusese pus în modul stand-by. În timp ce camera de observare se golea, dispozitivul de identificare, pe care îl aveam la brâu, a început să vibreze și pe ecranul acestuia a apărut scris „Living room”. M-am uitat cu coada ochiului și am zărit pe Dr. Celine D’Accord, un alt membru al Familiei și sef al departamentului de fizica plasmei. Și ea se uita la dispozitivul de identificare și la fel avea scris „Living Room”. Amândoi am înțeles despre ce era vorba și am plecat. „Living room” (Sufrageria) era o cameră mare din incinta situată în Sectorul A. Camera nu ieșea în evidență cu absolut nimic, părea perfect normală. Asta era și ideea ca să ascunzi intențiile adevărate. Dacă ne-am fi întâlnit în vreo cameră secretă pe la subsol, am fi ridicat suspiciuni de fiecare dată când am fi mers să facem un experiment. În timp ce Celine și cu mine ne îndreptam spre accelerator, în Sectorul A, aerul rece al Elveției mi-a atins fața și m-a înviorat. Noaptea era extrem de senină, și acest factor îmi mărea și mai mult suspiciunile. Mereu făceau aceste experimente în nopți senine ca aceasta. Am intrat in Sectorul A și ne-am îndreptat către cladirea principală. Ușile s-au deschis cum ne-am apropiat și am facut drumul spre lifturi, pe întinderea largă a holului cu tavane boltite.

Semnalul transmis de dispozitivele noastre de identificare a facut ca ușile liftului să se deschidă automat înainte ca să apăsăm măcar pe un buton. Cum am intrat înăuntru, ușile s-au închis și liftul a plecat.

„Nu o să mă obișnuiesc niciodată cu faza asta” a spus Celine, referindu-se la gradul ridicat de automatizare al clădirii.

Fusesem programați la o întâlnire în „Sufragerie” și clădirea știa asta, așa că toate luminile se aprindeau, pe unde erau, și ușile se deschideau ca să ne arate calea. Miracolul tehnologiei! Am ieșit din lift și ne-am îndreptat spre camera de consiliu. Odată ajunși, ușa s-a închis în spatele nostru și înăuntru era adunată toată „Familia”. În capul mesei era „Father” (Tatăl), o doamnă ciocolatie, ambițioasă, fizician, pe numele ei, căpătat în Canada, Elene O’Reilly, desemnată „Tatăl”, întrucât treaba ei era sa dea ordine „Familiei” cu privire la aceste experimente clandestine. Atmosfera în cameră nu era niciodată una tensionată, ba mai degrabă una de entuziasm controlat. Familia încercase acest timp de experimente la fiecare 6 luni în ultimii 10 ani și nu au avut mare succes în tot acest timp. Avusesem mai mulți „Tați” de atunci, începând cu marele Dr. Bertramberg până la mai puțin cunoscutul și mereu băut Dr. Yao. Niciunul nu a reușit să îndeplinească ceea ce Familia inițială și-a propus. Miliarde au fost cheltuite, dar nici un portal nu a fost deschis.

„În seara asta încercam cu 40 Tera Electron Volts” ne-a anunțat Tatăl. Anunțul ei a facut liniște în sală. Membrii familiei se uitau unul la altul, unii entuziasmați, alții foarte îngrijorați, însă toți cu o senzație generală de neîncredere.

„Ultimele 4 încercări au fost între 10-20 Tera Electron Volts, nu am încercat niciodată nimic la o putere atât de mare! Nu știm dacă mașinăria poate suporta un test de o astfel de magnitudine” – a protestat Dr. Akava, șeful de la Matematică-Fizică și, în același timp, șef al Departamentului care era în măsură să spună dacă 40 Tera Electron Volts era sau nu posibil și se putea desfășura în siguranță.”

„Am analizat toate consecintele posibile, și deși va trebui să folosim dublul de energie din Rețea, Guvernul Elvețian a fost informat și au fost de acord să coopereze,” – a răspuns imediat Tatăl.

Tonul ei liniștit și controlat a ajutat mult la detensionarea situației. M-am uitat spre Celine, care în tot acest timp a tot făcut niste calcule pe o bucată de hartie, după care s-a ridicat de pe scaun și a spus:

„Tată, chiar dacă am încerca să atingem 40 TeV, calculele matematice ne arată că așa ceva nu este posibil!”

„Mai ai și alte obiecțiuni pe care dorești să le consemnăm înainte de a începe experimentul?” – a intrebat Tatăl, ignorând complet încercările disperate ale lui Celine. Apoi Tatăl s-a uitat la toți, ca nu cumva să mai aibe careva obiecțiuni.

„Excelent, atunci vom proceda la efectuarea experimentului, toți sa fiți prezenți la ora 22.00 în camera de control”, a anunțat Tatăl și toată Familia s-a ridicat de la masă și a părăsit „Sufrageria”.

Nimeni n-a mai scos un cuvant, am plecat în liniște deplină, ne-am îndreptat spre lift, și am ieșit din clădire în răcoarea aerului elvețian. Toți oscilam între a vrea și a nu vrea să facem experimentul. Calculele noastre susțineau 10 TeV, 20 TeV, să zicem chiar și 30 TeV, dar nimeni nu a îndrăznit măcar să treacă vreodată peste. Cu riscurile de rigoare, în cele din urmă, toți am spus da. La orele 22.00, împreună cu Familia și câțiva alți angajați CERN, care știau despre adevărata natură a experimentului, am început marele nostru experiment.

„Începeti” – a fost singurul ordin pe care l-a dat Tatăl.

Membrii Familiei s-au pus la posturile lor pentru a acționa acceleratorul, și astfel fatidicul experiment a început.

„Eliberați prima probă de particule!” – s-a ordonat.

La câteva secunde după, s-a auzit sunetul gazului intrat în accelerator. Gazul și-a început cursa de 20 de mile în jurul acceleratorului câștigând din ce în ce mai multă viteză.

„Eliberați a doua probă de particule!”- și un alt sunet de gaz intrat în accelerator s-a auzit circulând în direcția opusă față de primul.

„Tata, ne apropiem de 30 TeV” – a spus unul dintre membri.

„Excelent, măriți energia la 35 de TeV în următoarele 3 minute” – s-a auzit comanda Tatălui dându-ne mari fiori. Dacă era să se întâmple ceva, acum avea să se întâmple.

„Mărim la 35 de TeV” s-a auzit anunțul pe sistemul intercom.

Cu toți am continuat să ne uitam unul la celalalt, în timp ce îngrijorarea noastră a crescut rapid.

„Ajungem la 38 TeV” – s-a auzit alt un alt ordin, apoi: „S-au atins 40 TeV”

Ne-am uitat unul la celălalt uimiți. Am reușit ceea ce credeam imposibil: 40 TeV de energie împingea acum particulele în accelerator și puteam controla această putere.

„Când doi nori de particule au trecut unul pe langă celălalt, am realizat cu toți că urmează să se întâmple ceva diferit. Dintr-o dată temperatura în cameră a început să crească, și prima reacție a fost de panică.

„OPRIȚI ACCELERATORUL” s-a auzit o exclamație de la un membru al Familiei. „Mașinăria se încalzește, o explozie este iminentă”- a continuat.

„Așteptați” – a spus Tatăl. „uitați-vă la indicatorii de temperatură, nu este nici o schimbare, totul pare normal!”

Cu toții ne-am uitat la cel mai apropiat panou de control și toate arătau că totul este în regulă, cu excepția faptului că termostatul din cameră acum arăta 35 de grade Celsius și când începusem erau 20 de grade.

„INCEPEȚI SECVENTA DE COLIZIUNE” – a strigat puternic Tatăl în microfon. „Coliziune în 4…3…2…” – vocea automatizată de la intercom s-a auzit. „1…” și o lumină orbitoare a umplut camera. Temperatura a căzut iar la 20 de grade, și lumina ne orbea efectiv, nu ne puteam vedea nici mâinile lipite de față. Dintr-o dată s-a auzit un țipăt înspăimântător, ca și cum cineva era bătut groaznic, urmat de o tăcere de mormânt și apoi întuneric beznă.

„Este toată lumea OK?” – s-a auzit Celine din cealaltă parte a camerei.

„Sunt bine!” – am răspuns eu.

„Sound off!” „Mantill, code: Fam-0113? „D’Accord, Code: Fam-0115? “Chung, Code: Fam – 0114? , membrii Familiei prezenti au început să-și strige numele și codurile aferente în timp ce ochii noștri începeau sa se adapteze la întunericul care se lăsase în cameră.

Cu un sunet puternic, lumina roșie de urgență a început să lumineze camera intermitent. Deja trecuseră aproximativ 2 minute de când întunericul cuprinsese camera și nici unul din noi nu auzise pe Tatăl să-și fi strigat numele și codul.

„Unde este Tatăl?- a strigat Dr. Chang. Cu toții ne-am întors spre scaunul unde stătea Tatăl și puteam vedea o umflătură pe scaun, dar nu pe ea (ca și cum se evaporase din haine). Am reușit să ajung la panoul de control, am deschis ieșirea de urgență, am aprins lumina și, din nou, camera de control s-a luminat.

Toți colegii mei erau complet uimiți, nimic în cameră nu era modificat, toate erau la locul lor. Temperatura revenise la normal. Cu toate astea, pe scaunul unde era Tatăl era doar o gramadă de haine și efecte personale ale acesteia. Celine a alergat repede spre scaun și a început sa ravășească hainele și efectele personale în disperare.

„A dispărut!!! Toate lucrurile ei sunt aici, bijuteriile, hainele, ID ul…absolut tot!”(…)

Unde stătuse Tatăl acum erau doar lucrurile ei. A disparut pur si simplu.” 

Ca să vezi, drăcia dracului! Elena, într-o altă dimensiune, iar Bătrânul concediat?!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*