Despre marea grijă a partidului pentru popor sau „pe cine mai bem, pe cine mai f..tem”

24.05.18 by

Despre marea grijă a partidului pentru popor                                                              sau    „pe cine mai bem, pe cine mai f..tem”

Oameni buni,

Știu că cele spuse la întâlnirea noastră de data trecută, pentru cei de 17, 18, ani, în genere, pentru generația mai tânără, este de neconceput. Cel mult, ei pot încadra rândurile mele, paradoxal vorbind, la genul fantastic pesimit, formă literară mai rar întâlnită, ca scriere în domeniu. Acolo, în fantastic, frumosul, binele etc., înving oriunde și în spațiu, și pe pământ. Restul este un fel de a însăila povestea cu personaje ale căror puteri nu sunt nimic altceva decât extrapolările lumești, ca în Antichitate, când zeii, inventați de mintea omului, aveau puterile lor, ale oamenilor, împinse uneori până spre absolut. Din câte se pare, din toate vremurile, omul a avut nevoie de un sprijin, de un reazem, fie el și necunoscut. Asupra acestei chestiuni vom reveni.

Cei ce au trecut prin focul vremurilor de dinainte de `89 și își amintesc de faptul că, aproape zilnic, pe la orele trei, spre dimineață, când era somnul mai dulce, trebuiau să se așeze la rând, pentru a putea cumpăra un borcan de iaurt și doi litri de lapte, lăcrimează în gând și îmi dau dreptate oricând. Ăsta e adevăratul electorat al meu!

La cele două categorii, trebuie să adăugăm nomenclatura și acoliții săi. Dumnealor, la un adică, atunci când vine vorba, se simt ofensați, dau din coate și înjură fiecare pentru sine: „ce dracu o mai vrea și ăsta, de tot dezgroapă morții?! …Te luau de pe stradă și îți dădeau servici!… Păi el nu știe cât a construit Ceaușescu?!” Bă nene, sigur știu, numai că expresia „a construit Ceaușescu” este de o falsitate rară și pune în valoare doar cretinismul idioților ce o rostesc. Ceaușescu urla, zbiera, da din mâini ca apucatul și nu-i ieșea din vorbă Lenuței, baba lui, ehe, tocmai din primordiile ilegalității. Nimic mai mult! De construit a construit poporul român, la vrerea unor analfabeți dintr-un regim totalitar, cum o face și în ziua de astăzi. Nu un pițifelnic „X” , întâmplător într-o oarecare funcție, fie ea și la nivel de stat, a ridicat spitalul „Y” sau stadionul „Z”, nici atunci și nici acum, în plin avânt al democrat-urii, ci mii de muncitori, slugă la doi stăpâni, ambii, de obicei, bolnavi mintal. În ziua de astăzi, unul, investitor, mort după profit, altul, politruc, cu ochii cât cepele după imagine și șpagă, numită în termenii zilei, comision, evident, cu procent din întregul demers, că doar el, pițifelnicul, a dat cu curul (că doar asta au!) în stânga și-n dreapta, până ce a obținut. Ce? Evident, banii poporului, bani ce trebuiau, desigur, spăguiți. Iar de aici, dărâmarea omului pus, la vrerea guvernărilor, în jugul istoriei. Ca să conving, amintesc doar faptul că pe vremuri, toate megalomaniile lui Ceașcă Împărat, au fost puse în practică, dărâmând biserici, case boierești, într-un cuvânt, stâlcind în dureri suflete omenești. O altfel de demolare a sufletului! Pe locul în care stă astăzi Casa Poporului, numită mai de curând, Palatul Parlamentului, zac zeci de trupuri zdrobite la propriu, despre care nimeni nu vorbește. La fel și la temelia altor clădiri ridicate fără cap și fără coadă, dar mai ales la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde oasele zdrobite a celor morți zilnic, se cărau cu mașina și erau aruncate în Portul Agigea, loc sigur al ștergerii de pe fața pământului. Simt politicienii când pun piciorul, prin Parlament, peste trecutul aruncat sub preșul istoriei? Mai vedea! Cu patologia puterii în oase și narcisiști din fire, copiază, desigur, la altă scară, expresia nemernicilor de mahala: „astăzi pe cine mai bem, astăzi pe cine mai f…utem?”, preocupați, nevoie mare, de cum mai pot păcăli poporul cu te miri ce inginerii financiare, doi mici, o felie de pâine sau alte promisiuni electorale. Iar boborul, încă boborizat, mai nou de ajutorul social, pune botul și dă pișvaițărul pe gât, alcool sintetic aromatizat mai ceva ca pe vremea când pcr-ul construise, tot cu scop, câte un MAT, în fiecare sat. Asta da grijă, pentru viitorul luminos și propășirea spre cele mai înalte culmi! În rest ce să mai spun? La București, înainte de a introduce conducătorul iubit, conceptul de hrănirea științifică a celor mulți, se închelbase Apaca, apoi fabrica de bobinaj etc., nu de alta, dar bordelurile fuseseră naționalizate de către noua conducere de partid și de stat și o replasare a celor bune de muncă, era mai mult decât necesară. Apropo, și astăzi, casele de toleranță sunt tot închise, pe principii de morală și de demnitate umană, însă tot chiorul, ba chiar și orbeții văd cum se comercializează, la propriu, carnea vie, în țară și pe alte meleaguri, și cum se scoate francul neimpozitat, fără a mișca un deget, mișcând însă, din toate alea, cine trebuie. Las la o parte cota încasată de la studente, taxă pe prostie, de către un oarecare arhetip, domn` profesor, cu ceva ani în urmă, slujbaș la gospodăria de partid. Slujbaș, desigur, și astăzi, dar unul avansat, de la postul de grăjdar specializat, la cel de pe care se împart diplome de doctorat. Că doar e la modă! …Și cu moda nu te poți pune! Mă rog, pe-aci, pe la noi, pe la olteni, muierile au fost înghesuite fie în fabrica de confecții, fie la cea de lapte, pâine și biscuiți, fie pe la cine știe ce dugheană în care se coceau prăjituri, cozonaci și alte dulciuri. Pe cele mai vânjoase și mai tari în buci, le-a repartizat partidul direct pe șantierele patriei, că și acolo era nevoie de trezit la viață, cei ce moțăiau mâncând slănină prăjită la foc mic și beau spirt medicinal, strecurat prin batistă. Tot de o parte dau și pe cele ce își caută, în zilele noastre, un loc de muncă. Noțiunea de castig și-a extis conotația, și-a lărgit orizontul, în pas cu vremurile. Ori, un „castig” e un „casting”, cel puțin aci pe meleagurile mioritice. Nu poți pune în „foncție” de răspundere orice visătoare, fie ea și cu țâțele la vedere. Întâi e francul, apoi mișcarea, datul din cur, completează totul! …Că altfel am fi rămas, cumva, înțepeniți în cer! Pe de altă parte, dacă nu se respectă proporția, ca reprezentare, mai ales prin organizațiile de partid, nu se mai știe care cu care și, instantaneu, apare discriminarea. Doamne, ferește! Cum să ne discriminăm noi pe noi, cei ce suntem de aceeași parte a baricadei, mai ales când respectăm cu sfințenie sloganul partidului : „astăzi pe cine mai bem, astăzi pe cine mai f..tem?”… Mă rog, chestii, socoteli, cum ar fi zis unu` Mărin Hodeanu, cu ochii în patru pe marile schimbări din vremuri. Să revenim! Aminteam mai sus de tot felul de construcții, unele dintre ele ridicate și fără cap, și fără coadă… Pentru a nu irita și mai mult pe cei înțepeniți în întrecerea socialistă, amintesc doar câteva ,,mari realizări” de pe meleagurile doljene, realizări ce au dus pe lumea cealaltă mii de suflete, cu mult mai înainte de vreme. De ce? Din cauza programului de hrănire științifică a poporului, din cauza condițiilor de trai și muncă. Grija față de poporul muncitor, de! Prin urmare, în Craiova, pe mii de hectare de pământ, s-a tot construit. Începând de la Ișalnița, în primul rând Combinatul Chimic, ce funcționa cu un randament de sub 50%. Restul erau otrăvuri aruncate în aer, deasupra orașului și a comunelor limitrofe. Peste tot se inspira și se expira moarte programată. Ar fi putut spune însă cineva ceva, despre situația reală, câtă vreme tovarășa cu coc își vindea la export, în primul rând, numele de academician doctor docent, cercetător de renume mondial, și mai apoi, chimicalele ce pârjoleau peste tot pământul, omorând până și păsările cerului?! Evident, nu! Și în ziua de astăzi e la fel! Adevărul deranjează sau înfurie al dracului pe unii! Cum cârâia careva și se afla, cum înfunda lagărul de reeducare de la Pitești, Gherla sau Periprava. Puțini au fost cei ce s-au mai întors de acolo! Trebuie spus că acest combinat de la Ișalnița, după `89, a avut menirea sa. Nu vă gândiți la vreo retehnologizare sau alte modificări tehnologice, ce l-ar fi rentabilizat și, în același timp, ar fi ferit și oamenii de la inhalat un fel de otrăvit rahat? Nu! A venit un oarecare de prin Ferentari sau de pe la Ghelmegioaia, susținător pe vremuri al socialismului științific, astăzi, investitor nevoie mare, ar fi cumpărat totul pe un dolar, cu promisiunea că…că…că, apoi ar fi vândut măreața relizare, la fier vechi, kilogram cu kilogram. Și uite așa, din câte mai aud și eu, averea boborului s-ar fi dus la ruletă, în cazinoul unui om de bine de dincolo de mări și zări.

Mai aproape de oraș, alte zeci de hectare, construcții ale celefe-ului, instituția ce ar fi trebuit să colecteze și să prelucreze produsele agricole, legume și fructe, strânse de pe la cap-eurile și ias-eurile în care trudeau, zi de zi, cu o ceapă, un ou, eventual, o felie de brânză și un colț de bâine, țăranii locurilor. Nu am auzit că acolo s-ar fi produs măcar o dată, fie și întâmplător, un borcan de zacuscă sau de celebra tocană de legume, hrana țăranului, scos din brazdă, din matca sa, și făcut, peste noapte, fierar betonist sau dulgher. Din aceleași condiții, astăzi nu mai trăiește niciunul. Să le fie țărâna ușoară! Într-o noapte, am vorbit cu unul într-un vis: „bă nene, dacă am fi știut că moartea ne este peste tot și așa de aproape, ca izmenele de turul pantalonilor, mai bine le dădeam la cap cu ranga toavarășilor de la conducerea de stat și de partid! Știam o treabă, altfel am murit ca proștii! Nici măcar morții, ăia de dinaintea noastră, nu ne mai bagă în seamă!” Mde, pacifist cum sunt, nu prea știu ce să zic! Totuși, răbdarea își are și ea socoteala ei! Apoi, una e să rabzi pentru o împlinire a ta sau pentru o cauză nobilă, și alta e să rabzi ca prostul! – vorba mortului!..

Acum, în plin avânt al democra-urii noastre și al celor ce ne sunt prieteni prin Europa și alte ținuturi, că dacă nu te înșeală aproapele, nici dracu nu o mai face, în cocioabele celefe-ului, samsari de toate națiile, aciuiți pe-aici, nu glumă, vând angro`, legumele și fructele aduse din te miri ce locuri din lume, desigur, nevămuite. Umflă cocoașa cocalarul, se îngrașă partidul, pun ceva osânză pe Coasta de Azur și cei de la vârful său! Doar statul se vaietă că nu are bani pentru spitale, medicamente, școli, pensii și salarii. Asta e! La un adică, prostimea mai trebuie să și moară!

De lângă piața de angro` și până spre gară, ba Fabrica de bere, ba cei ce făceau pe vremuri, cărămizi, bca-uri etc., ba Regia de tutun și cum altfel decât triajul CFR-ului, locul în care putrezesc vagoanele de marfă tocmai de pe vremea comunismului. Rog să mă scuzați, de pe vremea contrucției socialismului și a înaintării pe cele mai înalte culmi spre comunism. Fir-ar al dracului să fie, că numai prin asta nu trecusem, ca nație! Dacă acolo, la triaj, se mai văd niște fiare ruginite, până ce vor fi de careva privatizate, spre binele poporului și înaintarea lui în regimul de acum, peste celelalte mărețe fabrici și uzine, parcă a „trecut răzbelul”.

Când ajungem pe platforma de est a orașulu, omul care știe cum a fost și vede cum este, parcă simte cum ceva s-a mai mișcat. Electroputere, „citadela electronicii și tehnicii românești”, fabrica ce producea locomotive pe gratis pentru noi, prietenii nostri arabi, asiatici, din India sau din nordul sau centrul Africii, s-a schimbat peste noapte într-un „Auchan-ElectroPutere Parc Mall Craiova” . Aci găsești de toate. Cam false, cam piperate! La produse mă refer. Dar ce pretenții să avem cât timp facem parte din Europa cu două viteze, iar noi ne plasăm, în ochii uniunii, pe trapta cu care se dă înapoi?

Pe de altă parte, dacă fabrica de locomotive a dispărut, a dispărut și cea de peste drum unde ele, locomotivele, se reparau. Fabrica de tractoare și mașini agricole a fost și înainte și după revolta populară, din decembrie `89, doar cu numele. Tractoare, în adevăratul sens al cuvântului, nu s-au făcut nicicând. Fabrica, în marea s-a parte a ajuns la fier vechi. În consecință, pe platforma de est a mai rămas Ford-ul, după mine, interfața prin care românii plătesc taxa de protecție jupânului. Că doar nu mai suntem ca pe vremea otomanilor, când ne duceam, la vedere, cu căruța cu galbeni, la Istanbul! Acum drumurile trec pe la Vatican, Bruxelles și Washington, desigur, fără a uita de prietenii noștri din răsărit. Că doar Moscova a rămas tot Moscova, iar în Siberia, cât ai clipi, încăpem toți.

Dacă la Craiova lucrurile stau încă „bine”, spre Dunăre, prin toate orășelele, în marea întrecere socialistă, s-a tot construit. La Segarcea, Fabrica de furfurol, lângă Băilești, Fabrica de celule și încă multe alte cocioabe neproductive, iar la Calafat, cea mai mare fabrică de zahăr din sud-estul Europei, cel mai mare combinat de biosinteză din lume, și celebra centrală electrică pe cărbuni, pe al cărui coș nu a ieșit nici măcar o dată fum. Nouă, românilor, ni s-a turnat în urechi acest „cel mai mare”! …Însă „cel mai mare” și atât că restul ține de marii ticăloși ai neamului, în marea lor parte activiști, pungași, borfași, nemernici, și de noi care am pozat, mai tot timpul, în neghiobi! Sau, propabil, așa și suntem, că prea își fac toți mendrele cu noi! Tot ce am enumerat mai înainte, adică realizările mărețe, din Craiova până la Dunăre, niciodată nu au fost puse în funcție. De ce? Pe oricine ai întreba, ridică din umeri… Nimeni nu știe, nici în ziua de astăzi, dacă o fi trebuit poporului român vreuna din investițiile pomenite! Nimeni nu știe, nimeni nu răspunde pentru un altfel de crimă împotriva umanității! Investiții cu certitudine și nerentabile! Și atunci, în loc de oase frânte, suflete zdrobite, fum și scrum, cu ce s-au ales cei ce au muncit? Unde-i, pentru ei, ghișeftul?! – vorba evreului. Cu ce ne-am ales noi, cei după ei, de pe urma părinților și bunicilor noștri? Totuși, la nivel național, s-au făcut și suficiente lucruri bune, hidrocentrale etc., chiar și blocurile în care locuim și astăzi, contextual, utile omului de rând, dar, hai să extrapolăm, megalomaniile puse în practică de pe suprafața întregii țări, și abia atunci ne dăm seama cum au dispărut generații de oameni trudind. …Și trudind în zadar sau cel mult, făcând burta mare, cocalarului, mitocanului, momârlanului, din vremurile de acum. Mitocan, cocalar și etc., cu grija sa, cu asupra de măsură, față de popor, care se întreabă, la tribună, la orice colț de stradă, în piața publică: „mâine pe cine mai bem, mâine pe cine mai f…utem?”… Mda! Așa e când e să fie omul neom! Iar din neomenie, toată mizeria!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*