Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa”

14.01.13 by

 

Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam şi care salvează întregul, pentru că prelungeşte şi ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura şi interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în ţară /…/, text pe care, sunt sigur, foarte puţini îl vor înţelege în adânc (subl. lui Mircea Eliade, Jurnal, 4 şi 5.nov.1967).

 

 

Faimosul Mircea Eliade, ales în 1966 membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe (1), îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten de-al său bucovinean – poetul şi romancierul Vasile Posteucă (2) – să nu cumva să-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foşti anchetatori ai temniţelor politice comuniste, experţi în lichidarea creaţiilor culturale româneşti împreună cu creatorii acestora] atât aşteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de vii pe amândoi (v. 27 martie 1967 în corespondenţa dintre Mircea Eliade şi Vasile Posteucă publicată de Ion Filipciuc în rev. “Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). În toamna aceluiaşi an, recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de doisprezece ani. El consemnează că a reluat manuscrisul ultimului text literar redactat în 1955, când încă era “liber” de servituţi profesionale, probabil pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago (M.E., Jurnal, 28 octombrie 1967).

În L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978), este inserată o discuţie (3) în marginea acestei cărţi, considerată de critica europeană drept una dintre capodoperele literare ale scriitorului Mircea Eliade. De aici aflăm părerea hermeneutului credinţelor religioase cu privire la “universul nesecat al vechilor poveşti care ne încântă mereu”.

In Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează ar fi în primul rând “faptul că Fărâmă se face ascultat”, că “cititorul, ca de altfel şi poliţia, este sedus, fascinat”(Mircea Eliade, Încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.155).

Sensibil la tragedia românilor ajunşi după 23 august 1944 să fie martirizaţi cu sutele de mii prin puşcăriile politice şi în lagăre de muncă forţată, Eliade sublimează “teroarea istoriei” în pagini de literatură filozofică la care ştia bine că nu mulţi vor avea acces (4). Căci literatura poate deveni o “cale de cunoaştere”, când ajunge a “mânui verbul în toată amploarea lui, şi nu numai o parte din el, specializată într-un sector sau altul al cunoaşterii” (cf. Vintilă Horia, Despre numele exact al lucrurilor, in Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 21/1984, p.129).

Mircea Eliade (din 1970 membru al Academiei Britanice, din 1973 al Academiei Austriece şi din 1975 membru al Academiei Belgiene), în conversaţia sa cu Rocquet, l-a îndemnat pe acesta să rezume subiectul romanului său (5), foarte citit în occident, fiind tradus în germană şi olandeză fără nici o schimbare de titlu cum s-a întâmplat cu traducerea franceză şi cu unele traduceri în alte limbi.

În Franţa, volumul Pe strada Mântuleasa fusese mediatizat de Marcel Brion (membru al Academiei Franceze), care l-a prezentat la televiziune, însuşi autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) fiind onorat în 1976 la Sorbona cu titlul de “Doctor honoris causa”. In anul apariţiei traducerii franceze a romanului eliadesc tocmai îi fusese decernat lui Eliade Premiul Academiei Franceze pentru Istoria credinţelor şi ideilor religioase.

Ca si în Noaptea de Sânziene (în traducere franceză roman tipărit cu titlu schimbat în “Pădurea interzisă”), şi în romanul Pe strada Mântuleasa – publicat în româneşte cu vreo nouă ani înainte de traducerea sa în franceză-, întâmplările se succed aidoma avalanşei de nenorociri din ţara sa rămasă după Cortina de Fier:

Teroarea poliţiei politice, în România aflată sub “ocupaţie bolşevică” (apud. Vasile Băncilă), se declanşa din senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. Era suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând acelaşi nume (6).

S-ar putea ca tocmai arestarea şi anchetarea fostului director de şcoală (numit semnificativ Fărâmă) ca urmare a acestui banal qui pro quo, să-i fi făcut pe traducătorii francezi si englezi să modifice titlul în “Bătrânul şi ofiţerul”. Ei nu şi-au dat seama că prin schimbarea de titlu se deplasează în mod neinspirat accentul asupra timpului istoric într-o scriere literar-filozofică, în care timpul istoric şi monştrii pe care i-a făcut posibili aveau o importanţă cu totul secundară.

Interesant este că o eroare cumva similară face şi Vintilă Horia. Cu toate că el sesizase – în scrierile literare ale prietenului său care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopţii de Sânziene îndată ce l-a terminat -, “apariţia politicului transpus pe altă dimensiune” (V.H).

Romancierul Vintilă Horia (1915- 1992) i-a reproşat lui Mircea Eliade că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, crezând că modelul personajului Ana Vogel ar fi fost Ana Pauker, cea care pusese la cale “Experimentul Piteşti” şi care, prin “filiera NKVD”, a scăpat de judecată datorită prieteniei sale cu Stalin şi cu Molotov (v. Dennis Deletant, Securitatea şi disidenţa în Romania, Bucuresti, 1998, p.59).

În opina sa, agenta Ana Pauker care a orchestrat decimarea românilor trimişi cu milioanele după gratii (v. Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia la Thone Chene Bourg) ar fi fost din familia “monştrilor celor mai limitaţi la ură şi distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (v. scrisoarea lui Vintilă Horia către M. Eliade din 23 ian. 1969). La data când făcea aceste observaţii, laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze nu avea de unde să ştie părerea lui Mircea Eliade:

Filozoful religiilor scrisese limpede şi hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcţia de anchetator, nu are corespondent în realitate (v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol. Europa, Asia, America…Corespondenţă, vol.I, A-H, p.368-369). Dacă anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, -mai adaugă el -, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături caracteristice sinistrei figuri politice. Or, pentru reabilitarea Anei Pauker, al cărui portret tronează şi azi la loc de cinste în clădirea Ministerului de Externe, s-a zbătut agentul sovietic Leon Tismăneanu la finele deceniului cinci al secolului trecut. Eforturi în acest sens sînt vizibile şi în cripto-comunismul de după 1990, prin prezentarea Anei Pauker la emisiunea TVR2 “Femei celebre” (v. Aristide Ionescu, Se încearcă reabilitarea agenţilor care au acţionat pe teritoriul României, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 4-5 (82-83), April-May 2004, p.90).

Dar Mircea Eliade, cu delimitările sale clar formulate, lasă o singură posibilitate pentru înţelegerea personajului nefiresc de uman în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum scrie însuşi filozoful religiilor: un semn menit să ilustreze “scepticismul, cruzimea şi încrederea oarbă în automatizare, statistică şi tehnologie”(v. M. Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967).

Puterea comunistă descifrează poveştile lui Fărâmă în cifru politic, aşa cum aveau să descifreze după 1990 cripto-comuniştii filozofia lui Noica (7), sau chiar scrierile literare şi ştiinţifice eliadeşti (8). Cei care deţin puterea “sînt incapabili să-şi închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” îi spunea Mircea Eliade lui Rocquet (v. M. Eliade, Încercarea labirintului, 1990, p.155).

Mitologia “raţionalistă” a terorismului ideologic, “mitologia oamenilor înarmaţi” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri ştiinţifice în materie de tortură psihică şi fizică, ţine să interpreteze în cheie politică “ceea ce depăşeşte cu mult” cadrul ei strâmt, mai observă Eliade.

Demonismul puterii comuniste, care după 23 august 1944 a dispus schingiuirea şi uciderea după gratii a sute de mii de români nevinovaţi (9), ignoră în mod voit omul ca om. Drept primă şi cea mai însemnată consecinţă a unei asemenea viziuni deformate asupra umanităţii, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar si deţinătorilor puterii, anchetatorilor de tipul Anei Vogel.

Când Mircea Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nici o aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate. Călăii din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizaţi, fiind considerati unelte. Dar şi cei care deţin controlul asupra unei lumi modelate astfel încât să reflecte dispreţul lor faţă de individualitatea umană pe care nici n-o înţeleg şi nici nu vor s-o înţeleagă, s-au auto-mutilat. Ieşiţi în afara tiparelor omenescului, ei au devenit nişte creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală.

In excelenta sa carte despre Eliade, Petru Ursache desprinde un citat din prima ediţie a Noptii de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidenţiază sterilitatea contactului permanent cu istoria aflată prin ştirile difuzate de mass-media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (v. P. Ursache, Camera Sambo, 2008, p. 113).

Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total lipsită de individualitate. Este o funcţie într-un stat poliţienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate. Într-o atare lume, contactul cu istoria aflată prin mas-media nu este doar permanent. E chiar obligatoriu.

După cum bine se ştie, omul îşi dobândeşte individualizarea sa prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin şi mai de neînţeles pentru o Ana Vogel, ahtiată după salariile mari oferite anchetatorilor de statul poliţienesc menţinut prin teroare. Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de şcoală care, şi după treizeci de ani, încă mai încerca să dezlege misterul unor dispariţii din planul lumii fizice. El este copil şi bătrân în acelaşi timp, este cel prin care renaşte memoria (M. Eliade, Incercarea labirintului, p.156).

Si întrucât doar prin Fărâmă lumea se re-vrăjeşte, revelându-se cititorului poveştilor sale aspecte nebănuite ale existenţei, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadeşti ar fi “drumul” sau “calea”  către omul care dintotdeauna şi-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus, să ajungă:  PE STRADA MÂNTULEASA. Lumea anchetatorilor este lăsată în urmă de “fărâma” de ompreocupat de esenţele care ţin de miezul de divinitate din sinea fiecăruia.

In opinia lui Mircea Eliade, acest roman ar fi “o parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă – care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăţi, a micşora prin fărâmiţare pentru a ajunge la“miez” (esenţă) – este “fragmentul” care “va supravieţui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, Incercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 156).

În anul în care a terminat de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” i-a publicat un text despre poetul, dramaturgul şi eseistul Dan Botta (1907-1958). Din acest text decupăm în încheiere următorul fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe” (v. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, în vol. Impotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Bucuresti, 1992, p.242).

 

 

Note şi consideraţii marginale

           

  1. În 1964 istoricul religiilor M. Eliade primise din partea Universităţii din Chicago titlul “Sewell L. Avery Distinguished Service Proffesor” care acolo era de mare prestigiu, iar în iunie 1966 devenise Doctor Honoris Causa al Universităţii americane Yale. Chiar dacă între exilaţii români din Canada profesorul Vasile Posteucă de la State College din Mankato (v. Ion Filipciuc, Prefaţă la romanul V. Posteucă, Băiatul drumului, Ed. Mioriţa, Câmpulung –Bucovina, 2000, p.VI) fusese oprit să-l omagieze în revista “Drum”, Universitatea din Windsor (Canada) i-a conferit lui Eliade la 60 de ani distincţia “Christian Culture Award Gold Medal for 1968”. În cărţile lui Eliade tipărite (pe hârtie de calitate inferioară) în România (comunistă şi cripto-comunistă de după 1990) nu apar trecute nici una dintre distincţiile primite de faimosul hermeneut al religiilor, onorat pentru excepţionala valoare a lucrărilor sale ştiinţifice şi literare de lumea academică pe întreg mapamondul. Abia după moartea lui Eliade, în aprilie 1986 (an în care lui E. Wiesel i s-a dat Nobelul pentru pace, la care Hitler fusese nominalizat în 1939 iar Stalin de două ori), neprietenii românilor au reuşit să-şi plaseze minciunile lor în mediile universitare occidentale.
  2. În legătură cu poetul Vasile Posteucă (1912-1972) – de la naşterea căruia s-au împlinit o sută de ani în 2012, eveniment trecut neobservat de oficialii culturii cripto-comuniste – ar mai fi de menţionat faptul că împreună cu Nicolae Dima (n. 1936), fost deţinut politic între 1956-1958 (Amintiri din închisoare, 1974), si cu Nicolae Novac au publicat prima dată un volum cu Poeme din închisori.
  3. Presimţind exagerata importanţă pe care cititorii inculţi o vor da după moartea sa interviurilor si informaţiilor cuprinse în jurnalele sale, Mircea Eliade sugerase la un moment (celor interesaţi de scrierile sale literare) să dea prioritate povestirilor şi romanelor si doar pe urmă să se preocupe de spusele sale de prin interviuri şi jurnale: “Sper că cititorii de mai târziu îmi vor citi cărţile, nu interviurile” (v.Mircea Eliade, Jurnal, 5 mai 1979).
  4.  Părintele Iustin Pârvu spunea că “sufletul pe cruce câştigă adevătata libertate” şi că “metodele de re-educare ale comuniştilor au făcut mai mulţi sfinţi decât robi”. Vintilă Horia în Pesecutaţi-l pe Boeţius (cu subtitlul Salvarea de ostrogoţi) a abordat şi el problema închisorilor comuniste cu care mercenarii ocupantului sovietic au înpânzit ţara: 230 închisori politice (fără sediile de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de Ana Pauker) si peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (v. Sorin Ilieşiu, Raport pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p.3). Despre ilegitimitatea comunismului din România, Virgil Ierunca scria în oct. 1973 următoarele: “Dacă regimul de la Bucureşti poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupaţie, fără legitimitate şi fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea ştie cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p.183).  Din perspectiva cripto-comunismului de azi, apare semnificativă reacţia lui Andrei Pleşu la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului, argumentând că din anul 2002 există o lege pentru victimele Holocaustului. Propunerea lui Sorin Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Andrei Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să  fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012). Vintită Horia observa cum în România uneltele ocupantului sovietic “au mânjit lumea cu ură şi sânge”. Un cioban din Salvarea de ostrogoţi (v. V. Horia, Persecutez Boece!, Lausanne,1983, trad. romanească, 1993) spunea că ar trebui să-i urască, dar el a izbutit să nu-i urască şi că: “Ei sînt cei care ne urăsc şi se urăsc între ei” (trad. Ileana Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1993, p.50).
  5. Mircea Eliade nota că literatura sa “place şi se vinde în germană şi în spaniolă” (Jurnal, 21 martie 1985). Romanul Pe Strada Mântuleasa a apărut la Paris,  la editura lui Ioan Cuşa, în româneşte în 1968 (129 p.). Apoi au apărut traducerile în germană, în 1972, şi în olandeză în 1975. În 1963 George Uscătescu îi publicase primul volum de Nuvele (Ed. Destin, Madrid, 152p.), Ioan Cuşa publicându-i în 1971 cele două volume ale Nopţii de Sânziene şi în 1977 cel de-al doilea volum de nuvele intitulat: În curte la Dionis, în care au fost cuprinse următoarele povestiri: Les trois graces (scrisă în 1976); Sanţurile; Ivan (publicată în 1968 în rev. “Destin”, Madrid); Uniforme de general (scrisă la New York, 1971, publicată de V. Ierunca în rev. “Ethos”, 1973); Incognito la Buchenwald (scrisă în 1974 şi publicată în rev. “Ethos”, 1975) şi În curte la Dionis (publicată în “Revista Scriitorilor Români”, Munchen, nr. 7/1968). În ţara comunistă, unde i-a fost publicată fragmentar literatura exact după un sfert de secol de interdicţie, nuvelele scrise în exil i-au fost întâi “expurgate” (v. Marian Popa, Istoria Literaturii…, 2001, vol.II, p.206) apoi tipărite pe hârtie de calitate foarte prostă, lucru observat şi de Eliade după apariţia în 1981 a celui de-al doilea volum de nuvele, la doisprezece ani distanţă de primul. Dar abia în post-comunism i s-a tipărit  în condiţii extrem de modeste Secretul doctorului Honigberger (“V.V. Press”, 56 p.), scriere publicată de Eliade în 1940 (Ed. Socec, Bucureşti, 190 p.) A se remarca drastica scădere a numărului de pagini de la 190 la 56 prin înghesuirea rândurilor la publicarea în post-comunism a lui Mircea Eliade.  In exil fiind, abia în 1953 a mai publicat scrieri literare cel care în România interbelică fusese un faimos romancier: în germană i-a apărut Naechte in Serampore (1953, 178p.), tradusă trei ani mai târziu si în franceză Minuit a Serampore (1956, 244 p.), an în care i-a apărut Foret interdit (traducerea romanului Noaptea de Sânziene).
  6. În opinia Mariucăi Vulcănescu, suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei, filozoful Mircea Vulcănescu ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. Iar această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud ( http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ).
  7. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica pe lista neagră, “Oglinda literară”, VIII, 91, iulie 2009, p.4743-4744 şi  I. Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi, în “Origini/ Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p.22-24.
  8. Ar mai fi de adăugat că nu numai puterea comunistă  a citit în cheie politică scrierile literare ale lui Mircea Eliade. Aşa l-a citit şi Culianu pe Eliade. Si tot în cheie politică au comentat Tereza şi Dan Petrescu scrisorile lui Culianu către Eliade, referitor chiar la Ana Vogel din romanul Pe strada Mântuleasa (v. notele editorilor la scrisoarea lui Mircea Eliade către Culianu din 17 ian.1978 în vol. Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade – Culianu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.128).
  9. Pe 28 ianuarie 1943 Mircea Eliade scria în Jurnalul lusitan că agonia Europei a început cu agonia celor de la Stalingrad si că faţă de ceilalţi asasini politici, comuniştii, “asasinii roşii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, 2010, p.141). “Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprima personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, nota Eliade pe 9 martie 1944 (p.204).

 

 

 

1 Comment

  1. St B

    încercati cu alt browser

Leave a Comment

*