DESPRE LENE

01.03.11 by

Povestea lui Creangă despre omul leneş este publicată în revista Convorbiri literare la data de 1 octombrie 1878. Conform istoricilor, la acea dată, istoria naţională se afla în pragul unui şir de reforme la capătul căruia se spera obţinerea unui tip de modernitate care să facă din România un stat european, burghez şi capitalist. Ceea ce a fost paradoxal în cazul acestui lung şir de reforme a căror durată nu s-a încheiat încă, după spusele scepticilor, a constat în faptul că accentul nu s-a pus, aşa cum s-ar crede la o privire riguroasă, pe dimensiunea economică şi transformările de bază presupuse de ea, ci pe schimbarea de mentalitate. Ştefan Zeletin, când face istoria şi monografia istorică a apariţiei burgheziei române este mai radical, vorbind chiar despre o inversare între cauze şi efecte. Ceea ce în evoluţia istorică e efect, şi un efect atât de târziu la noi s-a ivit înaintea cauzei. Astfel se face că atâtea spirite eminente au văzut în dezvoltarea burgheziei române un simplu efect al influienţei ideilor liberale aduse la noi din Apus, un caz tipic de evoluţie anormală, de sus în jos, de la idee spre acea realitate economică care în Apus a dat fiinţă acestor idei ( Ştefan Zeletin, Revoluţia burgheză în România, în Arhiva pentru ştiinţa şi reformă socială, an III, nr.2 şi 3 , apud Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol I, editura Minerva, 1992, p.114). Eugen Lovinescu, lărgeşte aria discuţiei şi găseşte că acea evoluţie anormală este, de fapt, perfect normală, ea regăsindu-se în mai toate fenomenele similare din Europa acelor vremuri: Constatând acest proces de formaţie, nu-l privim, totuşi, ca pe o evoluţie anormală; în condiţiile istorice ale dezvoltării noastre, evoluţia de la formă la fond e singura normală; ca şi noi, au străbătut-o toate tinerele popoare intrate într-un brusc contact cu alte civilizaţii înaintate ( Eugen Lovinescu, op.cit. p115).

Cu alte cuvinte, fără a înainta prea mult în nesfârşita dispută ideologică de aici care avea să încorporeze într-un mod mai rafinat problema formelor fără fond făcută celebră de Maiorescu şi adversarii săi, rămâne ideea că modernizarea statului român prin reforme de tip occidental s-a făcut în preambulul ei cu o absorbţie în avans a ideilor şi mentalităţii de tip occidental, şi abia apoi prin reforma materială propriu zisă. Ideile au premers faptelor şi, conform lui Lovinescu, acest lucru s-a făcut pretutindeni unde s-a putut vorbi despre reformă şi modernitate.

De această preeminenţă a ideilor ţine nu doar introducerea de noi idei , ci şi punerea sub observaţie a celor vechi, renunţarea la unele, adoptarea altora, redimensionarea celor vechi, schimbarea de accente, critica moravurilor etc. Valori anterioare, tolerate în vechile regimuri, abia de-şi mai găsesc vreun ungher în noile cartografii axiologice. Bunăvoinţa şi tratamentul comic pentru năravuri autohtone încep să dispară. Vechi defecte, protejate cu îngăduinţă şi umor, încep să fie biciuite. Biciul devine instrument de pedagogie reformistă şi funcţia lui devine la fel de operativă şi eficientă ca şi noul maşinism de reformă. Munca – cheia noului regim – capătă relief nou, altitudinea sa creşte, vizibilitatea sa se impune. La fel, corelatul său dinamic: lenea. Moraliştii le discută pe ambele, grilele diferă iar miza nu este alta decât mobilizarea generală în favoarea uneia şi demobilizarea în faţa celeilalte. Mijloacele spectacolului artistic sunt variate şi poziţionarea lor diferă. Anton Pann scrie versuri simple, de inspiraţie generală în care proverbele nu lipsesc iar construcţiile în care viciul lenei să convingă prin amploare şi sistem îşi croiesc drum

Fabula, povestea şi romanul cartografiază noua etică iar lumea începe să prindă contur în funcţie de ele. Nimeni nu mai rămâne imun la fabula – transcrisă după model franţuzesc este adevărat! – despre greier şi furnică, la romanul vechilor şi noilor ciocoi şi nici la povestea omului cel excesiv de leneş.

*

Povestea omului cel leneş al lui Creangă nu serveşte explicit cauza de mai sus. Efectele sale aparţin mai degrabă unui univers estetic îngemănat cu unul etic. Istoria ca referinţă directă trebuie să lipsească de pe acest palier al consemnării lor. De aceea interpretarea trebuie să lase în urmă raţiunea istorică şi să aplice o tehnică mai degrabă ontologică, decât genetică.

*

Pentru ca lucrul să existe în deplinătatea existenţei are nevoie de expresie maximă, de superlativul determinării sale. De aceea, omul cel leneş al lui Creangă nu este pur şi simplu leneş, este grozav de leneş. Şi pentru ca superlativul lenei să nu fie în gol, lipsit de beneficiile determinării pozitive, se aduc argumente: de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. În determinarea gradului de lene, exemplul de aici îl priveşte din afară, adică îl privează, pentru că, se poate constata, lenea este ce este în raport cu sine. În determinările ei ulterioare, venite pe filiera cultivării corelatului –munca – lenea este incriminată ca fiind socială, ca afectare a celorlalţi, adică fenomen social. Or, iată, cea dintâi determinare a ei este strict individuală şi priveşte biologia celui leneş. Ea nu lezează exetrioritatea colectivă, nu se citeşte în social, ci în raport cu persoana proprie a leneşului.

Cel dintâi afect al lenei este îmbucătura care nu mai este mestecată. Ori, în efectul imediat al acestei determinări, lipsa de masticaţie produce indigestie, afectare a stomacului. Prima victimă a lenei este deci stomacul. Instrumentele de care ea nu profită sunt abandonate. Ea trece pe lângă ele ignorându-le funcţia.

Povestea lui Creangă nu avansează în urmărirea gradului de deteriorare pe care lenea o aduce corpului. Omul leneş rezistă îmbucăturii nemestecate, lăsând lucrul pe seama stomacului care, cu o dublă sarcină, este neglijat. El este sau rămâne perfect sănătos şi aşa, slavă maţelor!

Se face că lenea intră în atenţia satului. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Nu se spune cum resimte satul lenea: ca lezare estetică – nu-i putea suferi pe leneşi, care contraveneau felului său de a fi, deci diferenţe de maniere în a fi! – sau ca atingere reală – prin lene, supravieţuirea leneşului să se facă pe seama contribuţiei săteşti – . Raţiunea hotărârii comune este luată şi este făcută publică: spre a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Este însă destul de opac motivul, pentru că nu înţelegem prea bine unde se ajunge prin acest a da pildă de lenevire şi altora. Nu ştim cât de rău este în sine exemplul încât contagierea produsă de el să fie respinsă şi retezată. Prin urmare, temerea de contagiere este cea care cântăreşte în decizia comună. Dacă lucrul în sine, lenea, nu era ceva complet rău contagierea nu era preîntâmpinată cu măsuri atât de severe. Deci, lenea în sine este socotită un rău. De ce? Nu ştim! Poate că derularea următoare va răsfrânge asupra motivului o lumină.

Pedeapsa, cu valoare demonstrativă, este spânzurătoarea, adică un fel de a muri în care organismul supus lenei, adică voinţei leneşe, este lăsat tot pe seama sa. Căci moartea prin spânzurătoare nu este moartea produsă prin ceva străin de mecanismele prin care lenea se afirma. Aparent, leneşul, în respect faţă de corp, de tendinţe prime ale acestuia, îl contestă. Lenea de a mesteca respecta tendinţa de odihnă, adică de non-funcţiune în prima instanţă, pentru ca, imediat, să se întoarcă împotriva tendinţei de conservare ( orice corp perseverează în menţinerea stării de a fi, spune Spinoza, iar instinctele –mereu!- şi raţiunea – nu întotdeauna! – execută acest demers fundamental!).

Ce se întâmplă mai departe are valoarea unui ritual: Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare! Şi pentru ca aparenţa de solemnitate să nu plutească în suspansul receptării stranii, se face precizarea: Aşa era pe vremea aceea.

Lenea nu este, citim, mai departe, un simplu proces, nici măcar o fiziologie de care să atârne, într-un fel sau altul corpul. Nu este lucru în sine, devenit inteligibil prin cine ştie ce decriptare savantă şi sofisticată. Lenea este fenomen şi, faţă de ea, se aplică o fenomenologie care, singură este în măsură să spună ce este provenienţa şi finalitatea ei. Povestea curge mai departe iar urmărirea ei fenomenologică o însoţeşte din scurt.

În drumul spre spânzurătoare se întâmplă ceva în urma căruia întregul contur al lenei iese în evidenţă. Acum, convoiul care ducea leneşul la spânzurătoare întâlneşte o trăsură în care era o cucoană. Întâlnirea putea să fie cu totul nesemnificativă aşa cum sunt mai toate întâlnirile. Ochiul cucoanei înregistrează însă ceva care nu trece neobservat. Ea vede în carul cu boi un om care sămăna a fi bolnav. Şi aici apare o altă trăsătură a lenei: asemănarea cu boala. Leneşul seamănă bolnavului şi, ca atare, reţine atenţia. Pentru că boala este cea dintâi în faţa căreia organismul se sperie simţindu-se el însuşi ameninţat. Şi încă ceva: asupra bolii se putea interveni, boala poate fi tratată. Pentru un astfel de considerent, cucoana îşi opreşte trăsura şi întreabă. Ea este solidară cu cel bolnav şi ştie că solidaritatea ei este pozitivă, că poate avea efecte. În abordarea convoiului de către cucoană, în întrebarea pe care o pune, ea are milă. Să nu uităm însă că ea privea în car, îl privea pe leneş şi vedea în el un om bolnav. Deci pentru un om bolnav ea opreşte şi întreabă, iar întrebarea ei este pătrunsă de milă.

Oameni buni! – se adresează cucoana – Se vede că omul cel din care e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute. Parcă, totuşi, cucoana nu era sigură pe lectura bolii, de aceea întreabă, descriind cumva traseul bolii şi al bolnavului, capătul de drum la care să se ajungă, adică la vro doftoroaie, să facă investigaţii, adică să se caute.

La o asemenea interpelare plină de compasiune, ţăranii se înclină şi dau pe faţă respectul: cinstită faţă a dumneavoastră, aşa se adresează ei cucoanei cea plină de bunăvoinţă. După declinarea respectului ei pot să informeze, adică să-i aducă la cunoştinţa cucoanei ceea ce nu se mai ridică la nivelul meritat de respect şi de compasiune: să ierte cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spâzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav. În descrierea ţăranilor este cuprins totul: şi diagnosticul (care infirmă presupunerea cucoanei că omul din car ar fi un bolnav), şi poziţionarea lui în lume ( nu credem să fi mai având păreche în lume), şi remediul (spânzurătoarea), şi efectul final (ca să curăţim satul de-un trândav).

Toate coordonatele unei lumi sunt prezente aici. Ele configurează posibilitatea de existenţă a unei comunităţi suficiente sieşi. Este prezent, pentru început, respectul în faţa celuilalt (care manifestă, la rândul lui, interes), apreciere de sine, de comunitatea proprie şi de membrii ei luaţi la rând(îşi denunţă semenul în defectele sale –critică socială), cunoaşterea lumii ( faţă de care există comparaţie, pereche, cum se spune), atitudine practică în faţa dereglărilor comunitare ( hotărârea de a-l spânzura pe leneş) şi profilaxia generală, higienizarea rurală.

Nu este însă suficient în faţa cucoanei. Decizia ţăranilor, diagnosticul lor, descrierea generală – toate mai pot fi încă întoarse. S-ar mai putea da o şansă, după limbajul ultimului umanitarism cinematografic. Alei! Oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duce-ţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

Oferta este făcută, şansa este oferită, salvarea este în mâinile celui leneş. Ţăranii rămân însă circumspecţi. De aceea, ştiind cu cine au de-a face, joacă puţin teatru şi întreabă: I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi /…/ Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. Răspunsul celui leneş vine stupefiant, dar în completă coerenţă cu sine: Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.

Consecvenţa cu sine a omului leneş este atât de completă încât nu are contur, nu poate fi prinsă cu mâna, şi nici urechea, pe urma mîinii, nu o poate înregistra. Ea este rotundă aidoma unei mingi. Pentru că nu o poate prinde cu urechea, adică nu o poate înţelege, cucoana se face că nu aude. De aceea, ea îi întreabă uşor ipocrit pe ţărani: ce-a zis? Şi ţăranii îi traduc. O fac cu exactitate, reproducându-i fidel vorbele. Cucoana nu poate să-şi iese din stupefacţie. Mărturiseşte că nu a mai auzit aşa ceva, măsurându-şi inteligibilitatea minţii nu prin cuvintele rostite, ci prin planul celor auzite. Din aceeaşi compasiune, deja cu reticenţe, ea mai poate continua: Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da el nu poate să şi-i moaie? Şi, evident, leneşul nu poate să şi-i moaie.

Cu o reverenţă finală: bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte, ţăranii îşi menţin hotărârea. Cucoana, zdruncinată în compasiunea ei a priori, consimte: Oameni buni, faceţi dar cum va lumina Dumnezeu! Şi ţăranii continuă ceea ce începuseră, parcă în voia lui Dumnezeu. Leneşul este spânzurat, iar scopul atins: Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.

*

Fabula omului leneş atinge în Creangă limita maximă de expresivitate. În posteritatea acestei poveşti omul leneş dispare iar interesul pentru el se dezintegrează. Este ca şi cum, dincolo de interesul estetic, un interes etic pentru viciul lenei şi virtutea hărniciei nu-şi mai are susţinere. Şi totuşi, istoria descrisă la început îşi intrase în curs. Noile virtuţi şi defecte nu-şi mai află însă nicio pondere. Odată cu estetica din basmul lui Creangă, moare şi etica istorică. Este ciudat! Cu atât mai mult cu cât o abordare etică beneficia, prin Creangă, de un debut estetic şi, prin istorie, de un debut etic.

Nu se formează de aici nicio tradiţie, nicio temă, nimic. Este ca şi cum lenea se răzbună, secătuind de posibilitate orice istorie următoare. Ea se naşte la un moment dat, motivată istoric şi susţinută estetic, pentru a sucomba în instantaneitatea propriei expresii.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*