Despre legi, despre a fi om –pâinea lui Dumnezeu – sau despre a fi dracul gol

11.09.13 by

Dragii mei,

De curând s-au împlinit cinci luni din momentul în care era cât pe-aci ca sufletul meu, suflet călător şi, totuşi, bun la toate, să plece în altă lume, în lumea ideilor şi formelor pure despre care vorbea Platon (dacă nu o fi şi asta tot o închipuire!), lume spre care, probabil, facem, din când în când, un fel de navetă, alta decât aceea pe care o exersăm, inconştienţi, zilnic, între un fel de iad şi un alt fel de rai. Spun asta pentru că, din punctul meu de vedere, dincolo de perspectiva teologică, perspectivă conform căreia iadul ar fi într-un nu ştiu unde, într-un fel de imaginar, iar raiul ar fi într-un alt necunoscut, într-o altfel de închipuire, trebuie să acceptăm şi faptul că cele două sunt, fie în noi, fie în afară noastră, nu departe de ochii noştri, ochi uneori prea orbi spre a desluşi cărările, mai ales atunci când, după cum spune românul, ,,şi potecile diavolului sunt, uneori, luminoase şi pavate cu bune intenţii”. Iar dacă zice, înseamnă că ştie de ce. Însă tot el ştie că în orice zicere, musai şi ,,un bob zăbavă”. Din acest motiv, nu se cade să sărim, tam-nesam, cu capul înainte, mai ales că orice chestiune de pe faţa pământului poate fi şi altfel, poate avea nuanţe şi perspective în abordare. Altfel spus, un moment de reflecţie e bine venit, câtă vreme un gram de înţelepciune nu strică nimănui şi mai ales pentru că, probabil, doar în lumea lui Dumnezeu ar putea fi şi perfecţiunea despre care vorbea titanul Antichităţii. Doar acolo, Ideea şi, abia după aceea, ideea de a fi. Însă una este ideea, alta e ideea de a fi şi alta, ideea de a fi omul-aruncat-în-lume, despre care vorbeşte Heidegger!
Revenind la iadul şi raiul din noi, în condiţiile fiinţării noastre, când întru` binele nostru şi al tuturor, când spre distrugerea a tot, vrem sau nu, trebuie să acceptăm faptul că suntem când diavolul întruchipat, când pâinea lui Dumnezeu. Repet, pâinea! Pâinea aceea frântă la Cina Cea de Taină, hrană spre reîntruparea sufletului, în ideea de suflet. La prima vedere, simplu! Şi chiar aşa o fi. În lumea perfecţiunii, în lumea purităţii, în lumea Divinului, totul e ordine, totul e lege prin simplificare. Ordine, de altfel, din câte se pare, şi în univers, numai că, în afara unui Unu, primordial şi neschimbător, totul tinde să devină, totul se transformă, totul ar fi schimbare prin ardere. Probabil de aici, din acest tot, şi arderea noastră interioară. Una este lumea Divinului şi alta e lumea noastră plesnită de contingent, de trecător. Coborând în cotidian, aproape orice chestiune se complică. Nu de cineva anume, nevăzut, pe care dăm de obicei vina, ci de noi înşine, parcă blestemaţi să trăim la limite. Nu ne simţim bine altfel. Normalitatea o facem anormală, firescul îl punem în nefiresc etc. Totul, prin legi! Orice, de la limbaj şi până la a mişca două paie dintr-un loc în altul, înseamnă normă. Adică lege, procedură. Apropo de legi, vă spuneam data trecută că într-o zi le vom pune şi noi în discuţie chiar dacă mulţi alţii au vorbit despre ele. Înainte de orice, se cade să amintim faptul că încă din timpurile biblice, chiar din facere (,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (…)’’ , legea a fost prezentă. În expresia anterioară, la vedere, avem modelul (,,chipul’’), iar în forma sa nevăzută, cu siguranţă, principiile, legea (,,Să facem (…) după asemănarea Noastră’’ – altfel spus, să facem după legea Noastră!).
Legi, una mai presus decât alta şi în toată Geneza. Apoi, după fuga din Egipt, pe ţărmul celălalt al Mării Roşii, din punctul nostru de vedere, prima constituţie a lumii (prima despre care a aflat omul). Tablele Celor Zece Porunci (menţionate de trei ori în Biblie) consfinţesc, pe de o parte, relaţia omului cu universul, cu Divinitatea, (să-l recunoască pe Dumnezeu, să nu se închine la idoli, să nu insulte numele Domnului, să respecte sâmbetele – ziua când au ieşit din Egipt ca zile de odihnă, sâmbăta fiind, după anumiţi interpreţi, cea de-a şaptea zi în care Domnul s-a odihnit după ce a creat Pământul în şase zile), pe de alta, relaţiile lui cu semenii (să-şi respecte aproapele, ba mai mult, să-şi iubeasă aproapele ca pe el însuşi, să nu ucidă, să nu fure, să nu mintă, să nu se desfrâneze sau să nu devină invidios pe bunurile altora). Încălcarea celor spuse anterior atrăgea după sine pedeapsa cu moartea (la vremurile acelea, în jurul anului 1250 î.Hr., prin aruncarea cu pietre).
Cu cât călătorim în timp, spre noi, observăm cum legea îşi spune cuvântul aproape în orice. Ea coordonează, ea îl conduce pe om pe drumul vieţii (bun sau rău), ea îl aşază pe una din treptele sociale şi tot ea îl pune pe drumul devenirii. Civilizaţia Ariană de pe Valea Indului, de exemplu, nu ar fi fost posibilă şi nu ar fi fost cea mai lungă din istoria cunoscută a omenirii (o mie de ani de stabilitate!) fără legi. Trebuie spus însă că tot ele, legile (aspre, din ce mai aspre şi mai neconforme cu realitatea socială şi istorică, nedrepte şi aplicate la fel, nedrept, după interes, spre îndestularea celor ce le aveau în mână), au ruinat această civilizaţie. Un regim tiran, neatent la ce se întâmplă concret în social şi în lume, se va găsi în mod necesar, sancţionat pe termen lung, prin tulburări sociale, prin revoluţii ce au macinat, din interior, până la distrugere, orice sistem. Regimurilor politice bune au fost, în general, şi cele mai durabile.
În perioada clasică a Greciei Antice, toţi gânditorii (Platon şi Aristotel, în special) s-au apleacat asupra legilor. Pentru ei, relaţia dintre individ şi stat a fost una în afara căreia omul nu putea fi şi, nu putea fiinţa. Din punctul lor de vedere, pentru a evita răul, statul ar fi trebuit să se sprijine pe cel puţin doi piloni: binele şi dreptatea socială.
Alături celor două, adică alături binelui şi dreptăţii sociale, trebuia adăugată cultura, civilizaţia, răspândite, în acea perioadă, cu mare efort, (reamintesc doar Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel).
Pentru a vedea importanţa legilor şi mai ales importanţa relaţiei lege-cultură, amintesc faptul că Aristotel, ca mentor al lui Alexandru cel Mare (Aristotel a fost chemat în anul 343 î.Hr. de către regele Filip, la curtea sa regală, pentru desăvârşirea intrucţiei fiului său, Alexandru), la plecarea acestuia în lunga sa incursiune spre Valea Indului, gânditorul grec îi cere să îi trimită de pe câmpurile de luptă, nu aurul jefuit, ci legile după care erau organizate comunităţile călcate în picioare. Este ştiut faptul că Stagiritul a primit de la elevul său, aproximativ 320 de constituţii, documente ce i-au înspirat anumite idei filosofice. Tot atunci, înaite de a se năpusti asupra Orientului, înainte de a distruge efectiv, din temelii, oraşul Tir (se spune că doar la a şaptea încercare Tirul a căzut pradă oastei lui Macedon. Dincolo de zidurile distruse, Alexandu Macedon ar mai fi găsit în ascunşiurile dintre ziduri doar 7000 de suflete, femei şi copii, pe care i-ar fi dat soldaţilor săi, spre a fi batjocoriţi şi măcelăriţi!), cea mai puternică cetate feniciană (astăzi pe teritoriul Libanului), pusă, parcă, piatră de încercare la începutul următoarelor cuceriri, Aristotel i-ar fi spus lui Alexandu Macedon că nu va stăpâni lumea cu sabia, prin forţă, ci doar dacă va însămânţa cultura şi civilizaţia poporului său, pe teritoriile supuse. Una i-a spus maestrul Antichităţii şi alta a înţeles Alexandru! (reamintesc faptul că Alexandu cel Mare a ordonat generalilor din armata sa să se culce cu femeile din triburile înrobite (cele persane, în special), pentru a procrea, chestiune ce era dincolo de demnitatea şi de onoarea acestora, a militarilor de carieră din acele vremuri. În acelaşi scop, el însuşi s-a culcat cu o prinţesă persană. Aşa s-ar explica şi faptul că undeva între sudul Turciei de astăzi şi nordul Siriei , într-o zonă extrem de pitorească, ar exista o populatie de tip european, cu trăsături macedonene, o populaţie rezultat al acelor împerecheri. Se spune că dorinţa sa de a avea urmaşi cu prinţesa Orientului, prin trădarea şi părăsirea iubitului, l-ar fi costat, după unii cercetători, viaţa.
Depre legi, vorbeşte Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu). El spune că legile sunt diferite de la o zonă la alta, că dincolo de universalitate, la nivel de conţinut, legea este influenţată de climă, de poziţionarea geografică a comunităţii căreia i se adresează. Tot el, Montesquieu, conştient de lăcomia ce stăpâneşte omul, în general, dar mai ales omul de la putere, compară legile cu ,,pânza de păianjen. Se rup când îţi e lumea mai dragă!’’ Altfel spus, astăzi legile sunt abrogate (sau uitate în arhive, doar spre aducere aminte şi folosire în context, de obicei, spre răzbunare) când se adresează şi puterii, şi mai ales când ele pun puterea sub semnul întrebării şi o condamnă. Şi pentru că iar am amintit termenul ,,context’’ în condiţiile în care discutăm de legi, trebuie să spun că nu există doar un context al exprimării, ci şi unul al apariţiei şi al aplicării legii. Esistă un context, aproape la orice. În cazul legii, termenii devin însă lunecoşi la o analiză riguroasă, peste timp, când binele, răul, dreptatea socială pot avea o altă nuanţă, o altă încărcătură semantică. Ca să fiu înţeles, amintesc faptul că în numele legii s-a ucis, s-a schingiuit, a fost supusă degradării însăşi Finţa, apoi omul, ca parte a acesteia. În numele legii şi spre binele celor mulţi, au ucis cruciaţii, Biserica, în perioada inchiziţiei, sistemele totalitare, în vremurile apropiate nouă. Tot în numele binelui pentru popor, cu legea în mână, au schingiuit torţionarii în temniţele de pe teritoriul României, în perioada totalitarismului. O întreagă generaţie de intelectuali din perioada interbelică şi de după al Doilea Război Mondial, a pierit stâlcită de durere. Am văzut zilele acestea cum se încearcă o firavă recuperare a demnităţii şi onoarei celor morţi în puşcării comuniste. 25 de ani de condamnare, daţi unui nemernic care a ucis cu legea în mână! Un fleac, pe lângă pierderile de vieţi umane şi pierderile de creiere ce au aparţinut acestui popor! Şi totul în numele binelui pentru cei mulţi! Vai de mama lui de bine! Vai de mama ei de lege! Mă întreb: ce a lipsit şi încă e cu lipsă din structura ideilor politice generatoare de legi, încât istoria omenirii este, mai degrabă, o istorie a vărsărilor de sânge?
Din punctul nostru de vedere, a lipsit însăşi ideea de lege, ideea de lege a fiinţării omului, a ideea de lege a fiinţării acestuia în matca sa, în locul în care l-a aşezat însuşi Dumnezeu. Să-ţi iubeşti aproapele şi să-l respecţi ca pe tine însuţi! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu minţi! Să nu cazi pradă desfrâului! Să nu fi invidios pe bunurile altora! Cât de simplu! Dar poate oare omul-legiuitor? Sau omul acesta contemporan, contingent, căzut (şi decăzut) în lume? Omul îndepărtat de Om? Greu de spus! Greu, mai ales când legile elaborate de omul-legiuitor consfinţesc, înainte de orice, scoaterea din firesc, scoaterea din normal, scoaterea, cum am spus, a omului, din matca sa. Greu, câtă vreme din legile elaborate politic, lipseşte morala, bunul simţ, lipseşte omenia. Ori fără ele, cu legea, de el însuşi, abia elaborată, omul deja ,,domn’’, fie vorba între noi, un fel de ţâşti-bâşti, rahat pe băţ, devine tâlhar. Unii încă mai încearcă şi astăzi să acrediteze ideea de haiduc de parcă ăştia nu ar fi dat la fel, cu parul în cap! Tâlhar de averi şi tâlhar de suflete! Omul devine ne-om. Românul, neaoş din fire, îi spune simplu: ,,omul, dracul gol !’’ Aci, între ei, între dracii goi, Ţârdel, Coana Joiţina, Urinela (helăuuuu!), Cioc(ciolina) Sfârlogel şi Sfârlogeii… Tot simplu îi spune şi celui în care încă mai bate un suflet (de om făcut după chipul şi după asemănarea Lui): ,,om-pîinea lui Dumnezeu’’. Voi, legiuitorii, ce ziceţi? Dar cei ce sunteţi zi de zi cu legea în mână? Puteţi fi, măcar o dată în viaţă, oameni-pâinea lui Dumnezeu? Repet, pâinea aceea frântă la Cina Cea de Taină, hrană spre reîntruparea sufletului în ideea de suflet. (…) Nu-mi răspundeţi!
Of, Doamne, greu al dracului e să fii om!

08.09.2013 Bulzeşti

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*