Despre jigodism, legi şi ură

26.12.12 by

            Dragii mei,

            Despre sentimente şi legi, am gândit, probabil, de când am conştientizat lumea înconjurătoare, un fel de spaţiu a tot, de când am văzut că trece ziua, vine noaptea, că anotimpurile, deşi îşi au locul şi rolul lor, uneori o iau razna şi ne joacă farse… Mai exact, de când am văzut că trebuie să dau din coate şi să-mi fac un loc al meu în tot ceea ce se întâmplă, prin însăşi întâmplarea de a fi. Dacă chiar o fi întâmplare! Desigur, omul, în genere, crede în scop şi mai ales în cel pe care şi-l atribuie, în condiţii de normalitate, ca făcător de bine şieşi şi semenilor, prin însăşi firea lui. La limita patologicului, când simte că ceva (influenţa, banul, politicul etc.) îi dau putere, se crede însuşi Mântuitorul. Care dintre cei ce au avut (ce-i drept, vremelnic), şi pâinea, şi cuţitul în mână,  nu au strigat în gura mare: ,,Pentru voi, Dumnezeul sunt eu!’’. Ce să zic? Neghiobia în forma sa manifestă! Ca simplă aducere-aminte, trebuie să spun că expresia  anterioară putea avea cumva sens pe vremea politeismului grecesc când zeul era omul ale cărui atribute extrapolate îi dădeau muritorului sentimentul că nu e singur şi, la nivel emoţional, o oarecare siguranţă. Omul,  atunci, ca de altfel şi acum, striga către cineva, către acel protector din mintea şi sufletul său şi-i cerea ajutor. Venea sau nu, el aştepta. Evreii aşteaptă de mii de ani pe acel Mesia care, la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, şi un tărâm sfânt, şi locul în care laptele şi mierea ar curge râuri fără a mişca măcar un deget. Revenind la chestiunea cu venirea noastră, ca oameni în lume, personal nu exclud  nici întâmplarea. Cum de altfel nici întâmplarea cu scop nu este exclusă (un nonsens la nivel lingvistic), câtă vreme, de exemplu, o piatră  supusă unor forţe exteriore, ţipă (ascultaţi-mă! Ţipă la propriu!), evident, fără ca noi să o putem auzi, apoi (contrar oricărei aşteptări), îşi măreşte volumul, şi, în cele din urmă, dacă forţele nu-i dau pace, piatra, prin te miri ce mijloace, le sare forţelor în cap. Povestea anterior descrisă nu ţine de fantastic sau de datul în bobi la miezul nopţi, ci de o nouă ştiinţă, rocologie, ştiinţă ce transformă în ecuaţii matematice tot ce v-am  povestit eu adineauri. În plus, noua ştiinţă stăruie în tot ce se cheamă mecanica prafului.

Când am auzit, pentru pima dată, despre aşa ceva, cu toată încrâncenarea  unora în: ,, Pe pământ, eu sunt şi Dumnezeul meu şi-al vostru’’, şi neîncrederea mea în mai nimic, m-am întors în mine şi m-am revăzut pulberea, din cine mai ştie ce colţ de univers, culeasă, frământată de Creator. Frământată şi re-frământată pănă ce am văzut lumina zilei, în primordii, eu, om.  Ce ziceţi  voi e aşa uşor să frămânţi un pum de pulbere până ce te obţii pe tine, din praf, om, adică ,,om după chipul şi asemănarea ta’’? Cu alte cuvinte, credeţi că ar fi aşa de uşor să fii tu înşuşi Dumnezeu? După pragmatismul contemporan, problema ar fi la îndemâna oricui. ,,Ce mare scofală să pui  materia primă într-o piuă’’ – ar sări ei – ,,să torni apă, să mesteci până ce se obţine ceva vâscos, apoi fie, îl iei la modelat, fie îl pisezi până ce praful spune tot. Şi ca să scape de atâta frământat, singur  ar lua chipul de om…  Palavre de trei parale. Bazaconii!  Şi încă  de care, dacă te gândeşti numai la simplul fapt că în cel de tine obţinut nu e nici suflet, nici sentiment, nici… Ori noi, ăştia, făcuţi,  dincolo de oase, coaste şi şira spinării (cei care o au), pe care, la un adică, le-aţi putea turna din gips, avem, fraţilor, de toate. Praful ăla cosmic, în ziua a şasea, frământat de Tatăl Nostru, a devenit, în cele din urmă, suflet. Faceţi-l şi voi, ăştia, doar pragmatici, şi eu vouă mă închin! Până atunci, vă spun că nu mai e mult până o să daţi de dracu! Chiar rău de tot, câtă vreme, cu tot felul de şiretlicuri, aţi scos din om ce avea mai de preţ, iar acum el, troacă pe interior, a devenit robot. Productivitate şi societate de consum. Marketing în toate! Ştiu, n-o să recunoaşteţi! Ba mai mult, o să-mi spuneţi fel şi fel de aiureli în care nici chiar voi nu credeţi. Mă rog, ar fi problema voastră, însă v-aţi bătut joc de Omul om şi chiar de voi, parcă de când lumea, voi cei  mai puţin oameni.

            Revenind, trebuie să amintesc măcar  faptul că structura asta mergătoare (ca să folosesc un termen  pragmatismului la îndemână), dincolo de carne, oase, are în el fel şi fel de legi, interior-exterioare, raţionale, obiective, subiective, are sentimente care mai de care… Toate greu, dacă nu chiar imposibil, de pus pe tavă. După Nietzsche (Friedrich Wilhelm),  cică cel mai puternic sentiment uman ar fi frica. Tind să-i dau dreptate mai ales pentru situaţia în care ţi-e insuflată sistematic şi în creier, şi în suflet, şi în oase. Pentru cei fără de ţinere de minte şi pentru cei ce ar trebui să ia aminte, le-aş reaminti prigoana intelectualilor după cel de-al doilea Război Mondial, când ruşii (la nivel de Stalin şi fanaticii din jur, că bietul popor…) au trimis, aici, spre noi ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, pe vremea ceauşiştilor ce făcuseră, la nivel de popor, din cei trei din casă, doi informatori, jigodismul  a căpătat forme noi. Doamne, să fii plesnit de jigodie şi să nu te poţi trata e chiar un blestem! Spun asta pentru că, după `89, dacă ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate…  Lăsaţi în pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat, au pus mâna pe par şi, la vedere, ei, ai de neica nimeni, infestaţi (evident, la nivel de creier), au plecat la urat. Au plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos din rogozul şi nămolul cretinismului blestemat. Domnilor, psihologic vorbind, ferească-te Cel de Sus de neica nimeni cel frustrat! Nu de alta, dar în mintea lui bolnavă, veşnic el se crede geniu. Izo, etero sau schizometric pune pe hârtie tot ce mintea-i debitează într-o crâşmă, la beţie şi, mai pe urmă, fraţilor, pretenţii, chiar dacă despre om şi carte, în viaţa sa, mai rar a auzit.

Dintre gloata de jigodii, mai târziu, cei cu ,,ambâţ’’ şi-au cumpărat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului şi au bătut cu pumnul la partid, alţii la palat… Oportunişti (vorba unuia,  oportunist să fii, dar pentru popor! Mare comedie!’’), instruiţi mai nou de… dracu ştie cine,  s-au  pus pe strâs de şpăgi. Prin fundaţii înfiinţate (în fals, că falşi au fost o viaţă), au declarat câte în lună şi în stele, până ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a dat o hârţoagă ce i-a transformat din handicapaţi în ditamai revoluţionari. Vă asigur că mă plec  sincer în faţa celor ce au murit ca noi, cei rămaşi, să fim acum, în 2012, liberi. Nu o fac însă şi în faţa hahalerelor ce s-au pricopsit cu hectare de pământ (vândute mai târziu cu sute de mii de euro), repet,  prin falsuri, cu delaraţii, în care scrie negru pe alb cum că au luptat cu pieptul gol în faţa gloanţelor din `89.  Ăia, cică mai deştepţi adică ,,intelectualii de profesie la palat’’,  au devenit şi ei (deşi le tremurau chiloţii pentru o ciosvârtă), la ceas de seară, dizidenţi. Iar de aici, onoruri, funcţii, că de, `telectuali, iar de-aici, pretenţii! Stau şi mă întreb, pentru cei  ce au statutul de jigodie, de hahaleră, de joiţină, de sulică frânarul, nu există sentimentul despre care vorbea Nietzsche? Nu au frică nici de legi, nici de Dumnezeu?  Vin, îţi rânjesc în faţă de-ai crede că lumea de ei ar fi fost, la ceas de dimineaţă, reinventată. Bă nene, ,,lumea e de când lumea şi ca lumea suntem noi’’ şi aşa e. A spus-o un geniu şi ca un smerit vă spun şi eu. Nu mă credeţi? Nu?! Atunci iar vin şi zic: lucru dracu în casa popii!

Dar să-i lăsăm şi pe ăştia cu ale lor, chiar dacă îmi vine să le spun că nu peste mult timp, o să-i asculte doar tartorele ăl bătrân obişnuit cu fumul fum. Adică, mai pe româneşte, cu palavrele spuse la babe şi neveste, palavre în care n-au crezut nicicând. În plus, spuneţi voi, e creştineşte să bage popa la sfarşitul slujbei, pe cea ce se ocupă cu vânzări de lumânări şi acatiste (mă rog, şi de alte chestii din care se strâng bani), în altarul, transformat pentru ceva vreme (cam cât e necesar), în bar sau… Doamne, fereşte! Nu de alta, dar la noi, în vremurile în care chiar Biserica s-a opus înfiinţării de bordeluri, ele sunt la vedere, la te miri ce colţ de stradă sau grupate, la un loc mai nou, pe scara unui oarecare bloc din parohia unuia ce tot dă din mână cu cădelniţa dacă iese, măcar contextual, ceva. De! Fiecare cu meseria sa! Dar măcar să ştim şi noi că altfel, crezând orbeşte în cine ştie ce podoabă, murim proşti. Iar de aici, vorba lui Călinescu, nu popi plăteşte!

Fac, ce fac şi o caut cu lumânarea aprinsă! Sper să aibă şi Înalţi Prea Sfinţii umor şi să înţeleagă fapul că n-am băgat slujitorii Domnului (dar slujitori!), în oala cu catran, oală dată de pomană de asfatangi (pentru reducerea impozitului), prin Biserică, ălora ce se ocupă zi şi noapte de focurile din iad. Colaborare, nu glumă!

Dragii mei, îmi vine să mă laud singur. Am făcut o aşa trecere de la una, la alta, încât îmi vine să spun că între Dumnezeu şi dracu, am sta acum, după mii de ani, noi, pe post de ispită şi ură a unuia împotriva altuia. Ura? Să ne înţelegem bine, nu e vorba de uralele de pe stadioane, unde am strigat, ca besmeticii, în cor: ,,ura!’’  În consecinţă, vorbim acum despre ură ca stare subiectivă de care suntem capabili când vrem şi nu vrem. Mda! Sentiment nu glumă! Ce să vă spun? După specialiştii în urzeli, ea, ura, şi-ar avea rădăcinle tot în primordii, când Dumnezeu  ispitit şi de draci, dar mai ales de tot felul de drăcoaice ce l-ar fi ademenit cu mirodenii şi cu dragoste, le-a luat la goană şi le-a îndesat şi pe ei, şi pe ele, tocmai în… turma porcilor. Vă amintiţi, povestea din deşert! Şi eu când mă gândesc că porcul are şi rang, şi mare preţ, dacă aş avea puteri, aş proceda la fel. Probabil, doar cu drăcoaicele încă neîmpuiate aş mai avea ceva răbdare. După interviu, dar mai ales după o probă practică, le-aş trimite în paştele mă-si, la locul lor, în iad, pe toate. Ca să se ocupe pe îndelete cu mâncatul zilelor fripte. Nu aşa deodată, cum vor ele! Evident, ale noastre, că altele nu au de unde.

Mă întorc la ură şi vă spun că ea, ura, uneori potenţează. Din ura a ceva se naşte, uneori, ce-i drept întâmplător, performanţa. Alteori, acest sentiment e însăşi dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de căderea în păcat, e însăşi pieirea. Praful din univers însufleţit dispare. E sfârşitul sfârşitului în care nu mai putem pune nici măcar judecata şi reînvierea, promisiuni ale Creştinismului. E… Culmea e că e!

Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil. Că doar scrie şi la Sfânta Scriptură. A spus-o, evident, reformulat, şi Preda: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e’’. Povestea cu dragostea, la fel de complicată, mai ales dacă ne gândim la una dintre cele zece porunci: ,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!’’ . Personal, aş face-o, vă jur, însă instinctul, tot un fel de ispită, nu mă lasă. Totuşi, trebuie să credeţi că din dragoste, în prag de sărbători, vă scriu şi vă spun că o căruţă de oameni curaţi la suflet poate fi suficientă lui Dumnezeu ca să mai rabde, o vreme, pământul.

În consecinţă, fiţi deştepţi, feriţi-vă de ciumă, de jigodism, că bântuie, şi fiţi curaţi la suflet!

                        La mulţi ani!

                                                                       

                                   

                                    Cu moartea la dărac                           

                                               

Draga mea,

            Am convingerea că tu ai fost permanent lângă mine când am pus pe hârtie rândurile, un fel de confesiune, dintr-o lume doar cu lacrimi şi bani. Nu trebuie să-ţi mai repet. Sunt convins că şi vezi, că şi ştii tot. La o eventuală reîntâlnire, doar re-povestim. Sper să ne dea din nou Cel de Sus, şansa. Abia atunci când voi fi în lumea ta, sper, o lume diferită decât asta, o vom lua de la început.

În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-amintesc de Platon şi de lumea lui, a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era om … După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup.

            Ar mai fi multe de spus, însă în fiecare seară, de când ai plecat, am sentimentul că mă culc cu moartea în pat. Într-o zi, se va trezi doar ea. Ei, şi? Cel ce are de pierdut nu sunt eu, ci toanta. Problema  e că mi-am propus s-o sâcâi, tot prin el, prin cuvânt, până ce o va lua dracu. Şi atunci s-o văd, când  o va da ăla, în dărac, la scărmănat, şi o vor face, după tors, pragmaticii lumii, izmene pentru hodorogi sau, pentru nespălaţi, ciorapi. Mda! Nu de alta, dar să simtă cam ce ar fi gazeificarea, iar după aceea mai vorbim.

            Draga mea, fraţilor, deocamdată, cam asta ar fi. Dacă mai pierd vremea pe-aici, pe pământ, am să vă mai scriu. Până atunci, nu uitaţi că Dumnezeu ne-a făcut oameni!

                                                                                   

Al vostru, pentru eternitate,

                                                                                                     EU-TU

www.omniscop.ro                                               

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*