DESPRE ISTORIOGRAFIA ROMÂNILOR DIN SERBIA

07.01.12 by

 

Problema românilor sud-dunăreni, dar mai cu seamă a celor din Timocul sârbesc şi bulgăresc, a constituit, multă vreme, o necunoscută pentru Europa, dar şi pentru românii din Ţară. În exilul lor, revoluţionarii paşoptişti (Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, I.C. Brătianu, I.H. Rădulescu, Christian Tell, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri) au fost uimiţi şi entuziasmaţi în acelaşi timp că descoperiseră în zona timoceană confraţi de ai lor, care vorbeau un grai al limbii române. A fost o primă conştientizare a tragediei românilor din Balcani în Ţara Românească şi Moldova.

Epoca reformatoare a lui A. I. Cuza a cuprins şi pro-lematica acestor conaţionali, prin organizare unor forme de sprijin cultural şi umanitar, de trimiterea de misionari. „În condiţiile renaşterii naţionale şi a constituirii statului modern român, atenţia acordată romanităţii balcanice avea să se accentueze. Neîndoielnic că nu putea fi vorba de revendicări teritoriale, conştientizarea comunităţii de origine şi de spiritualitate a accentuat un interes şi a stat la temeiul unor legături, mai ales că era vorba şi de un spaţiu în care, în secolul naţionalităţilor, s-au alcătuit entităţi statale ale altor etnii, care puteau pune în primejdie existenţa pe mai departe a acestor populaţii de origine romanică”.[1]

Românii timoceni, descendenţi balcanici ai romanităţii orientale, au alcătuit sub stăpânire otomană, o anumită formă de autonomie locală şi libertate religioasă, care cuprindea românii de pe ambele maluri ale Timocului. Din 1833, se produce, însă, drama lor, fiind despărţiţi de „Milcovul” lor. Românii din stânga Timocului au intrat în componenţa noului stat sârb, grupaţi administrativ în judeţele.

Craina, Timoc, Pozarevac şi Morava, iar bisericile româneşti au fost obligate să treacă în patrimoniul şi jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Oficierea slujbelor religioase se efectua, după această dată, numai în slavonă veche (ca şi în ţările româneşti). „Limba română a fost exclusă din toate bisericile din satele cu populaţie românească, preoţilor interzicându-le să facă vreo rugăciune în limba maternă a locuitorilor timoceni”.[2]

Apartenenţa latinofonă a acestor locuitori se regăseşte în documentele oficiale otomane, este atestată de călătorii şi savanţii străini, dar din motive strict politice, prin eludarea conceptelor şi principiilor ştiinţifice, autorităţile sârbe îi denumeau vlahi, valahi sau vlaşi (de origine necunoscută sau sârbă), care vorbeau limba „valahă”, limbă inexistentă. Cu alte cuvinte, se urmărea separarea etnică a românilor din sudul şi nordul Dunării, deşi savantul român  N. Iorga, în urma unor pertinente cercetări arheologice, a demonstrat că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”.

Cu metodologia unui autentic istoric (cum l-a definit de altfel, N. Iorga), M. Eminescu consideră că soarta acestora trebuie să stea în atenţia guvernanţilor, căci „ nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor”, a acestui „ fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la Congres [Congresul de la Berlin din 1878, n.n.] nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit, câştigat prin propria vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului”.[3]

Făcând remarca că „de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, a fost absorbit în cea mai mare parte de către popoarele conlocuitoare”[4], Eminescu concluzionează, pe baza afirma-ţiilor unor călători străini, astfel: „departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia”.[5]

Instituind un program pentru cunoaşterea şi sprijinirea românilor din jurul României[6], M. Eminescu pune punctul pe „i”: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albanezi, turci şi macedo-români, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire”.[7]

După războiul oriental (1876-1878), urmărind îndeaproape evenimentele din Balcani şi în special cele din Serbia, Eminescu face cunoscut cititorilor ziarului său şi, implicit, oficialităţilor de la Bucureşti, că în Serbia a şasea parte a locuitorilor (adică 127.547) sunt români, dar, din păcate, „lor nu li e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e permisă liturghia în româneşte”.[8] În armata sârbă care lupta contra otomanilor sunt mulţi români, care şi-au făcut cu cinste datoria faţă de patria lor adoptivă, dar „cari par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe socoteala sârbilor, mi se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre”.[9]

Plecând de la adevărul incontestabil că nu există formaţiune statală din Europa sud-estică care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră”[10], Eminescu stăruie asupra românilor din Morava, care „trăind în munţii Morave,  şi-au pierdut limba; păstrează însă vechile obiceiuri, precum şi portul”, au cântece populare „pline de jale”[11], astfel încât textul şi muzica acestor locuitori prezintă suficiente analogii cu cântecele românilor din sudul Dunării.

Există un interes ştiinţific bine motivat de a studia istoria românilor din Serbia în contextul istoriei Serbiei, căci de aceasta „ne leagă nu numai atâtea amintiri ale statelor şi atâtea obiceiuri ale popoarelor, dar şi atâtea din baza etnică, din sângele traco-iliric şi din ce a aşternut peste originile comune Roma, care e sub atâtea raporturi la ei, ca şi la noi[12]. Acest adevăr l-a spus N. Iorga, cel mai mare istoric al românilor, întemeietorul balcanisticii ca ştiinţă, cofondator, alături de C. Mille, a Ligii Balcanice (în 1913) şi a Institutului de Studii Sud-Est Europene, alături de Murgoci şi Vasile Pârvan (tot în 1913). Iorga a scris, în privinţa raporturilor româno-sârbe, cărţi fundamentale: Bizanţ după Bizanţ (1935), Români şi slavi. Români şi unguri (1922), Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu (1915), Politica austriacă faţă de Serbia (1915), Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor (1908).

Punându-se, legal, bazele unor instituţii academice de cercetare a fenomenului românesc din Balcani (deci şi din Serbia), specialişti de notorietate îmbogăţesc istoriografia românilor   din  Serbia  cu  lucrări  fundamentale: Românii  din Bulgaria şi Serbia de George Vâlsan, Românii cuţovlahi de Constantin Noe, Vlahii şi morlacii. Studiu de istoria românismului balcanic şi Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu de Silviu Dragomir, Românii din Banatul iugoslav de V. Diamandi-Amniceanu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre de G. Murnu, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică  de Ion D. Caragioni, Românitatea balcanică de Theodor Copidon, Chestiunea timoceană de N.A. Constantinescu, Românii din Serbia de George Vâlsan, Românii din Vidin şi Timoc de Emanoil Bucuţa, Românii din Timoc, culegere de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Galopenţia, Relaţii bisericeşti româno-sârbe în secolul al XVII-lea şi XVIII-lea de Silviu Anuichi, Romanitatea orientală în evul mediu de Stelian Brezeanu, Românii timoceni, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Românii şi Balcanici în epoca modernă de Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din nord-estul Serbiei de Radu Păiuşan şi Ionel Cionchin. La acestea se adaugă importante şi necesare volume de documente: Românii din afara României de N. Chipurici, (cu o prefaţă de Florian Copcea), Biblioteca I.G. Bibicescu în documente de Cristian Aniţa, Românii de la sud de Dunăre de Şt. Brezeanu şi Gh. Zbuchea, Mărturii româneşti peste hotare de Virgil Cândea, Românii din afara graniţelor de Corneliu Mihail Lungu, Vlahii sunt românii de Cristea Sandu Timoc, Românii timoceni. Destin istoric şi documente, vol. 1-3, de Gh. Zbuchea şi Cezar Dobre, Românii din Serbia de Diana Nedelcea Cotescu .

În acest context, lucrarea Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei de Florian Copcea este binevenită şi de o actualitate stringentă. Pertinent cunoscător al fenomenului românesc în Serbia, autor al mai multor lucrări privitoare la acest subiect, gazetarul şi scriitorul Florian Copcea dovedeşte, prin această carte, că este personalitatea îndreptăţită să aducă noi contribuţii la descifrarea istoriei din dreapta Dunării. El cunoaşte fenomenul din interior, prin nenumăratele sale deplasări de documentare în Serbia, prin sprijinirea multor entităţi culturale româneşti, prin organizarea de manifestări cultural-ştiinţifice transfrontaliere. Florian Copcea aşează o piatră fundamentală la clădirea metaforică a unui pod peste bătrânul fluviu, pod de frăţietate benefică între românii sud-dunăreni şi Ţară pe de o parte, între România şi Serbia, două state vecine şi prietene, care n-au purtat niciodată vreun război între ele.

O problemă delicată, abordată şi soluţionată de autor, priveşte etronimul vlah (germ. walach, gr. blacos, slavonă – vlas şi valah, maghiară – olah). Este termenul utilizat de călătorii şi cercetătorii străini pentru românii sud-dunăreni numai în perioada evului mediu, atunci când, în nordul Dunării, exista o formaţiune statală numită VALAHIA. Ulterior, aşa cum subliniază în lucrarea de faţă, Florian Copăcea, în documentele interne apare Ţara Românească în locul Valahiei, iar locuitorii sunt numiţi români. Nici măcar în această perioadă nu exista „limba valahă”, oficial existând limba slavonă, limba română vorbindu-se în marea masă a populaţiei. Aşa cum se menţionează în Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei, cărţile bisericeşti erau scrise în limba slavonă, dar cărturarii români aşezau la începutul cărţii o predoslovie scrisă cu caractere chirilice şi citită de preoţi în biserici spre a fi înţeleasă de întregul popor. Aşadar, conform concluziei lui Florian Copcea, denumirile de Valahia şi vlahi au fost întrebuinţate doar într-o anume perioadă istorică, aşa cum francezii, belgienii, de pildă, erau numiţi în aceeaşi perioadă medievală gali, valoni, ş.a.

Suntem întru totul de acord cu Florian Copcea, lingviştii români şi străini au stabilit că limba română are patru dialecte: daco-român, macedo-român (sau aromân), megleno-român şi istro-român, ultimele trei dialecte vorbindu-se în Balcani.

Dialectul daco-român are, la rândul său, mai multe graiuri: moldovenesc, muntenesc, bănăţean, oltenesc, maramureşean, etc., vorbite atât pe teritoriul actual al României, dar şi în comunităţile româneşti. În Timocul sârbesc este un amestec dintre graiurile bănăţean şi oltenesc, în funcţie de originea timocenilor: ţărani (cei veniţi din ţară mai cu seamă din Oltenia) şi ungureni (cei veniţi din Banat), ambele ramuri suprapunându-se cu elemente autohtone ale romanităţii balcanice.

Academia Română a organizat printre altele, o sesiune ştiinţifică, la 31 octombrie 1994, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale”, tocmai pentru a se reaminti adevărul ştiinţific: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi megleno-româna) şi daco-româna sunt asemănătoare, şi că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi)”.

Acest adevăr este dovedit recent şi de cei trei cercetători ştiinţifici: Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu în Atlasul lingvistic al regiunii Valea Timocului, apărut la Reşiţa în anul 2006.

Aromânul Vasile Barba, stabilit la Freiburg, inginer de profesie, care a impus la Strassbourg „limba aromână”, aromânii fiind consideraţi ca diferiţi de români, şi-a recunoscut, pe patul morţii, această greşeală.

Într-o vizită de documentare ştiinţifică în Timocul sârbesc, în septembrie 2005, acad. Eugen Simion, în calitatea sa de preşedinte al Academiei Române, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, acad. Marius Sala, criticul şi istoricul literar Răzvan Voncu, a constatat realitatea lingvistică la faţa locului.

Românii timoceni, afirmă Eugen Simion, „au rezistat atâta timp procesului de slavizare, turcizare. Sunt creştini ortodocşi, vorbesc o limbă română veche, cu multe sârbisme (proces firesc), îşi păstrează tradiţiile (la nuntă, înmormântare, botez), cântecele (unele splendide)”.

Doleanţele acestora „mi s-au părut rezonabile. Sunt cetăţeni fideli ai statului sârb! Vor doar şcoli în limba maternă, biserici în care să slujească în limba română, acces la mijloacele de  comunicare”[13].

Întrebări fireşti[14] se impun: „de ce atâta înverşunare nu numai din partea autorităţilor sârbe sau bulgare, dar din păcate, şi din partea unor conaţionali de-ai noştri de a se considera vlahi şi nu români, vorbitori de limba vlahă”? Din neştiinţă sau reacredinţă? De ce unii se consideră în România, români, iar în Serbia – vlahi? De ce Episcopia Ortodoxă Română, condusă de P.S. Daniil Partoşanul, pendinte de Biserică Ortodoxă Română, nu este recunoscută şi de unii protopopi români din Banatul sârbesc (Voivodina)? De unde lipsa de solidaritate şi de unitate a românilor timoceni în jurul protopopului Boian Alexan-dovici? De ce românii timoceni nu se declară, în statisticile oficiale sârbeşti, români, ci vlahi/vlaşi? Nu se cunoaşte faptul că, juridic, structurile europene nu recunosc decât acele mino-rităţi care au, în prezent, un popor, o ţară-mamă? Există azi, undeva pe mapamond, o ţară cu numele „Valahia”, unde se vorbeşte „limba valahă”?

La toate aceste întrebări, aparent retorice, răspunde cartea lui Florian Copcea, „Istoriografia românilor din sud-estul Serbiei”.

 



[1] Istoria Românilor, vol.VII, tom I. Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 801.

[2] Diana Nedelcea Cotescu, Biserica românească din Serbia. Cuvânt înainte de acad. Florin Constantiniu, postfaţă de Gh. Zbuchea. Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2006, p. 114.

[3] M. Eminescu, „Un cuvânt la vreme”, în „ Curierul de Iaşi”, IX, nr. 131, 1 dec. 1876, p.3.

[4]  „Timpul”, VII, nr. 187, 27 aug. 1882, p.1.

[5] „Timpul”, VII, nr. 173, 11 aug. 1882, p.1.

[6] Tudor Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, Edit. Aius, 1995.

[7] „Timpul”, VIII, nr. 100, 5 mai 1883, p.2.

[8]  „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 75, 7 iul.1876, p.3.

[9] Ibidem.

[10] M. Eminescu, Românii Peninsulei Balcanice, în „Timpul”, III, nr. 211, 26 sept. 1878, p.1-2.

[11] M. Eminescu, Românii din Morava, în „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 120, 3 nov. 1876, p.3.

[12] Apud Diana Nedelcea, Biserica românească din Serbia, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2006, p.9.

[13] Eugen Simion, Academia Română în Valea Timocului, interviu realizat de Elena Solunca Moise, în „Academica”, XV, nr. 43, oct. 2005, p.30.

[14] Florian Copcea, Vlahii – un neam răstignit, Editura Lumina, Drobeta Tr. Severin, 2006.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*