Despre încurcături, într-o lume oricum încurcată

12.02.19 by

Despre încurcături, 					  într-o lume oricum încurcată

Dragii mei,

Sincer să fiu, de când văd în juru-mi tot felul de vânzoleli, de falsuri, de surogate, de zvonuri, toate menite doar să pună pe jar omul, nu prea mai îmi arde să vorbesc despre generozitate, despre altruism și alte asemenea, fie și numai pentru faptul că ele sunt însușiri umane cu care, câtă vreme ești Om după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ar trebui să fii oriunde te-ai afla în lume, însă, în realitatea în care ființăm, totul e pe dos. Ni se întâmplă ca într-o zi să fim cu capul în nori, în alta, cu el sucit, după cum am văzut lupul, altă dată, se nimerește să fim la un răscruci, încurcați în sensul cuvintelor, în sensul lumii… Încotro să o iei, încotro să apuci? Nu ne ies cele vrute, ne împiedicăm în noi și în urzelile zilei, iar de aici, „ptiu, drăcia dracului!”

Nu, n-am să intru în amănunte. Vedeți și voi cam ce se întâmplă, de zeci de ani, în Orient sau cine mai știe în ce loc, unde foametea, mizeria, bolile etc., sunt la ele acasă. Uneori, am impresia că mi-a trecut viața ascultând știri despre cum tot cad bombe ba în Irak, ba în Siria, unde țin cu tot dinadinsul să ajung, ba în Liban, mai de curând și prin Nordul Africii etc. Ascult și privesc neputincios cum sunt șterse din memoria omenirii civilizații, cum mor oameni și copii doar pentru a curge petrolul spre bogații lumii, pe zi ce trece și mai bogați. „Unde o duce, mă nene, și bogăția asta?”, mă tot întreb, nedumerit, la fel ca și moș Gheorghe, vecinul meu din istoria contemporană. „Ai bani, ai putere!”, îmi zic și mă invidiază unii. Aiurea, câtă vreme nu ești în stare să miști nici măcar două paie din loc, spre folosul poporului tău, rămâi, probabil, și mai sărac decât cel care, cu pantalonii rupți în tur, se închină, cu inima curată, în fața altarului, și se roagă la Dumnezeu pentru pace și sănătatea semenilor. Că pace nu e, este o altă poveste! Împăcarea cu mine vine din faptul că, după puterile mele, mi-am ajutat câte un prieten să mai păcălească moartea fără a aștepta osanale de la el sau altcineva.

Prin urmare, de data aceasta n-am să vorbesc nici despre ce am pierdut, și nici despre ce am câștigat noi, după 89. La ce bun, cu ce rost? Aș bate și eu câmpii asemenea celor de dinaintea mea, mai ales când văd că libertatea, adevărul, dreptatea, după cum simt că se încurcă iar vremurile, rămân în cărțile vechi, intrate într-un fel de putrefacție. Apoi, mă tot întreb dacă o fi om pe fața pământului care să le fi aflat, să le fi simțit până la sublimul lor, sublim și astăzi, încă nedefinit, nedescurcat? Nu, sau cel puțin, aci, în planul ființării umane, sub imperiul pragmatismului, nu! Totul ține de interes, de context și perspectiva în abordare. Altfel spus, conștientizez că averile astea, socotite în parai, sunt doar întâmplătoare și încerc să mă bucur, ca tot muritorul, de faptul că, în 89, nu a venit peste Estul Europei un rău și mai rău, că nu s-a întâmplat să fie vreun război în care, aici, pe linia Orient-Occident, cu siguranță s-ar fi dat lupte în care ne-am fi amestecat chiar dacă nu am fi vrut. Ne trăgeau alții după ei cum ne-au mai tras de-a lungul istoriei, apoi, ca de fiecare dată, cei mari și puternici, cum s-ar zice, stăpânii, laptele și mierea, iar noi, răbdarea. Are și asta gustul ei!…

Prin urmare, dincolo de ironii, uneori îmi vine să-i dau dreptate colonelului…

,,Unde ai stat, mon general, în noaptea trecută?”

„E, și dumneata?! Camuflat! Doar sunt soldat! Mai cu o țuică, mai cu o țâță, mai cu o bucă și iar cu o țuică! …Și dă, și luptă! Și ce luptă?!”

„Au, au, domnule, nu degeaba te-au avansat ăia cu avansarea… Dar, mă rog, cum ai scăpat `mneata de doamna?”

„E, cum?! Am făcut aseară și eu pe gentleman-ul, m-am cu gunoiul la ghenă și m-am întors dis de dimineață!”

„Și…și ea?”

„În lipsa mea, cât a apucat să închidă ochii, sărăcuța, cică s-ar fi visat cu un locotenent în pat! Îți dai seama? …Ce ți-e și cu femeile astea?!”

„ Mda, monșer!… Mda! Și courvoisier-ul? Că nu plecai dumneata așa?…”

„Bună întrebarea! După cum știi, aveam și eu, pentru zile negre, clondirul ăla…Am luat o gură, înainte de a pleca, iar la întoarcere, „stecluța” goală… Zice că, așteptându-mă, de of și dor, ar fi băut-o ea de una singură! Mă înțelegi `mneata?! Și-a focului!… Tânără, domnule! De dimineață, vioaie, voie bună, bătea cu piciorul în podea, strigând în gura mare cum că ar mai vrea! De! Ce ți-e și cu femeile astea!…”

„O vrea, monșer, o vrea…Eee! Dar nu asta e problema! Pentru liniștea dumitale, cumpărăm alta! Să fii sănătos, doamna s-o țină băț și să dea în clocot câtă vreme mai mișcă râma. „Stecluțe” o să luăm mai multe, știi, tinerețea?! Se poate?! Să stăm noi în loc de un cour…voisier, mon general?!”

„La un adică, ce poate însemna o sticlă cu cour…voisier, una cu vodcă, alta cu mastică?! Evident, cu accentul pe cour… Asta, dacă vrei să îți trăiești viața?!… Mă rog, că trec de la una, la alta, și comuniștii își aveau accentul lor, nu dădeau așa, cu oiștea în gard, ca proasta! …Domnule, ții minte ce vremuri, în cramă, la Slatina?! Venea procurorul, justiția, venea ăla cu partidul, ălălalt cu sindicatul, venea miliția, veneai dumneata cu CFR-ul, eu cu garnizoana… Venea poporul, înțelegi? Acum parcă ne-a împrăștiat dracu, parcă ar fi tras careva cu pușca?! Ptiu, ce vremuri! …Totuși, să nu disperăm! O să ne regrupăm,… mă înțelegi?! Musai! Altfel cum să trăiești, domnule, cum să putem?!…”

Desigur, ar fi și asta o întrebare! – îmi zic astăzi după ceva timp, sub alte vremuri. Chiar una existențială, dacă iau în seamă globalismul, tăvălugul sub care, eu, tu, în genere, noi, ca oameni, devenim, cel mult, un fel de neica nimeni, preșuri perntru sfinții zilei. Parcă-i văd: Sfântul Soroș, Sfântul Putin, Sfânta Merkel, Sfântul Macron și alții asemenea lor! Nici nu m-ar mira, ca dincolo de gluma mea, unii dintre mai marii Bisericii să le fi „aranjat”, deja, și mântuirea, și un loc la dreapta Celui de Sus, plus un portret, la vedere, pe catapeteasma unor noi biserici. Câte nu se pot face și desface și în lumea noastră, în care, pe alocuri, Dumnezeu se vinde fie cu lingurița, fie la cornet, fie la pachet, cu lopata.

Pe de altă parte, câtă vreme nu suntem în stare să ne iubim aproapele, după cum scrie în Biblie, iar globalizarea, cel puțin la nivel formal, prin legi organice, ține vrajba între nații pe loc și ne face să avem aceeași atitudine pozitivă față de semenii noștri, indiferent de naționalitate, de culoarea pielii, sex sau de religie etc., este bine venită.

Și pentru că tot am adus vorba despre popoarele lumii strânse într-un fel de sat întins pe suprafața pământului, trebuie să vă spun că, înainte de a se întoarce fiică-mea din Anglia, pentru ea, Marele Regat, un fel de Prunișor al meu, locul în care am văzut lumina zilei, mi-a trimis o scrisoare pe internet.

Dragul meu,

Pentru început, ce zici de apelativ? Seducător și cam protocolar, nu? Ar fi trebuit să folosesc expresia clasică, de până acum, apoi ar fi trebuit să fiu la obiect și să nu te pun pe gânduri mai mult decât o fac de obicei. Parcă te văd cu mâna la tâmplă, împărțind firul în patru! Mă rog, reiau: tati, peste o săptămână, voi termina școala. Apoi voi reveni în Anglia… Știi tu, pentru doctorat și multe altele… Acum, că tot am încheiat un prim capitol, mă gândisem să te invit și pe tine să vezi Londra, nu înainte de a vizita Roma și Parisul, că tot nu le-ai văzut, însă, cum te știu comod, am să vin eu în România. Sincer, îmi este dor de tine! Trebuie să mă crezi! Până aici este ok? Este, că nu are cum să nu fie! Bun! Dacă ești în picioare, ia loc și citește mai departe! Voi veni, dar nu singură… Stai, nu pune mâna pe cine mai știe ce joardă, că nu sunt gravidă! Totuși, voi veni însoțită. După câte ții și tu minte, eu am mai crescut și nu mai sunt fetița ta de grădiniță. Pe scurt, aici în Anglia, la școală, am cunoscut un băiat deștept și frumușel foc, pe care aș vrea să ți-l prezint. De acord? Ei, și dacă nu ești, eu ce să-ți fac? Tot am să vin! Așa e firesc, așa e normal! …Și să îți spun, și să ți-l prezint! După care, mai vedem noi ce și cum?! Înțelegi? Înțelegi, că poți, totul e să vrei. Mizez pe sufletul tău bun! Ce zici, semnăm un protocol înainte de a pleca la drum, că nu vreau să iasă cu scântei și de vină să fiu doar eu? Dacă te-am pus deja în stare de război, dă-mi un telefon și văd eu ce fac! Fie îmi pregătesc și eu artileria, fie… În caz contrar, consider că am cale liberă și ne vom vedea în curând. Detalii nu am să-ți dau acum, ci la momentul potrivit. Până atunci, mulți pupici pentru cel mai bun tătic.

Cu drag, Iza

Rândurile trimise de fie-mea m-au și amuzat, m-au și bucurat. Modalitatea de a se exprima îi era una specifică. Nu o puteam confunda. Dincolo de cuvintele scrise, gândurile ei. Clar, grijile nu-i dădeau târcoale. „E, asta e, are un băiat! „Tâlharul” mi-a furat-o! Trebuia să se întâmple! I-a venit vremea, a crescut!” m-am consolat, în gând, o lacrimă mi s-a prelins pe obraz, apoi i-am scris un mesaj pe telefon. „Ok, vă aștept cu drag!”.

Opt zile mai târziu, Iza m-a sunat de la aeroportul Otopeni, apoi din București, din Gara de Nord. La numai trei ore mai târziu, o așteptam, ca pe o prințesă, pe peronul gării din Craiova. Nu am spus nimănui despre venirea ei. Înainte de a se opri trenul, m-am tot întrebat dacă sunt bine îmbrăcat, apoi cum am să o îmbrățișez pe ea, cum am să-l salut pe el. Eram vizibil emoționat. Nu îmi găseam cuvintele. Nu mi se mai întâmplase. În cele din urmă am tras puternic aer în piept și am devenit o idee omul contingent, umil momentului, căruia i se aduce un gram de fericire. Șinele de cale ferată au scrâșnit cumva sub greutatea garniturii, apoi locomotiva s-a oprit. Din vagonul al treilea, a coborât și Iza. I-am luat rucsacul, troler-ul, apoi am prins-o, involuntar, în brațe.

-Tati, Tati!… Să știi că arăți bine! Nu mă așteptam, parcă ai întinerit!

-Ei, lasă, lasă! – am încercat eu să-mi înfrâng emoțiile. Știu că vrei să scapi de mine… În definitiv, de ce ai rămâne alături de un bătrânel? Mâine, poimâine, șontâc, șontâc!

– Eu? Nici gând! Iar tu ai să rămâi tânăr, nici că se poate altfel!…

– Gata, e în regulă, că-mi dau lacrimile… Unde este Făt frumos? …Băiatul tău?! Să nu-mi spui că deja te-a părăsit, că-l omor!

– Ei, dar ce e cu tine? Nu te recunosc! Lași tu pe un oarecare, un necunoscut, să pună mâna pe mine? Mai ieri așa ceva ar fi fost de neînchipuit!

– Ieri a fost ieri, astăzi e astăzi… A coborât fără să-l simt? Hai, prezintă-mi-l, ca să pot răsufla și eu normal, ca omul.

– Ok, e în regulă! El o să vină o zi sau două mai târziu. O aștepta pe mama lui din Canada. Din nu știu ce motiv, nu a ajuns la timp, la el, în Anglia. Dar sigur vor veni. Pe ea o cunosc doar din poze. Apoi am vorbit la telefon. Din câte cred eu, a fost femeie frumoasă foc. Mai este și acum…Ai grijă ca nu cumva să-ți ia mințile, că se încurcă ițele! Înțelegi tu ce vreau să spun?! Despre tatăl său nu mi-a vorbit niciodată.

Timp de aproape o săptămână, am scos-o pe Iza, seară de seară, la cele mai cunoscute restaurante din oraș. Am glumit, am râs, am vărsat și lacrimi în amintirea Ghiței, mama ei și sufletul copilăriei mele, în amintirea celei ce, probabil, de dincolo de stele, se bucura de bucuria noastră. M-am mândrit cu ea peste tot. Ce colonel, ce procuror?… Iza a fost, pentru mine, în acele zile, centrul universului.

– Sunt de acord cu tot ce vrei. Oricum, orice aș face, tot ca tine va fi! Totuși, pentru mândria mea de părinte, lasă-mă să-ți fac o nuntă oltenească, aici, la noi, în Craiova. Vreau să mă vadă și pe mine lumea om, iar pe tine, mireasă! Cea dintâi mireasă a lumii, înțelegi?! Ce zici, batem palma?

– Batem! – am căzut noi de acord, ne-am îmbrățișat, apoi, în contextul în care mi s-a spus că ginerică a ajuns, am întrebat-o la care restaurant să aibă loc întâlnirea.

– Oricare…

– Totuși?!

– Ce-ai zice de Rocca? Cam scump acolo, însă mi-a plăcut și friptura, și clătitele…

– Vinul, bun… Acolo va fi! Organizăm o seară specială sau comandăm atunci?

– Atunci! Vreau ceva obișnuit și, desigur, clătite! Multe clătite, apoi o sticlă cu șampanie!

– Șampanie va fi!

În seara următoare, îmbrăcat untr-un smoching, cu papion și pantofi de seară, într-un cuvânt, pus la patru ace, alături de Iza, și ea, parcă o veritabilă regină, am intrat, pentru a doua oară, în aceeași săptămână, în restaurantul Rocca. Am ales o masă oarecum ferită de ochii lumii, însă suficient de bine plasată încât să avem sub priviri orchestra. Așteptam cu aceeași emoție cu care o așteptasem, la gară, pe Iza. La un moment dat, ea s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire.

-Au ajuns, vin! Stai aici, îi aștept eu! – mi-a zis ea în timp ce a alergat printre mese.

Câteva clipe mai târziu a intrat pe ușă o doamnă într-adevăr distinsă și elegantă. A sărutat-o pe fie-mea, apoi a făcut loc, alături lor, unui tânăr suficient de chipeș. Băiatul a îmbrățișat-o pe Iza și i-a oferit un buchețel de albăstrele. Mi-am frecat ochii. Scena, plină de romantism, mi s-a părut ireală pentru vremurile în care trăiam. S-au apropiat de mine. La un moment dat am avut senzația că nu văd bine. M-am frecat la ochi, apoi m-am scuzat.

-El este Carol, prințișorul meu – mi-a zis Iza – iar doamna este mama sa.

– Elena! Elena, tu? Nu se poate! Tu, tu profa sufletului meu!… Doamne, cât am așteptat să te văd iarăși!

– Vă cunoașteți? – a întrebat Iza, surprinsă.

– Da, din câte se pare, da! Viața, Dumnezeu, voi ne-ați întâlnit din nou după aproape treizeci de ani. – i-a răspuns Elena.

– Mă rog, cu atât mai bine! Sau măcar asta sperăm noi. Adică eu și el.

– Draga mea, să gustăm timpul și apoi, desigur, vom vedea! Oricum, că lumea e mică se vede, nu este doar o expresie. Că lumea e, totuși, un mister, e o chestiune de intuiție. Că în ea cam toate sunt încurcate, e o mare realitate. Noi, ca oameni, avem veșnica menire să o tot descurcăm și să o înțelegem. Evident, în același ritm ne cunoaștem și pe noi. După mine, asta este și fizica, și mecanica minții, de când lumea. Da, tatăl tău mi-a fost elev pe vremea când era la liceu. …Și, după cum voi vedeți, nu mi-a fost doar atât. Și noi ne-am iubit… Firesc, nefiresc, nici astăzi nu știu.

– Firesc, nefiresc, luați loc! – le-am zis emoționat, în timp ce mi-au dat lacrimile, iar Iza a pălit de-a binelea.

– Mamă, ce trebuie să știi e că și noi ne iubim acum, sub ochii voștri, și vrem să fim alături pentru tot restul vieții. Ți-am spus doar că o vreau pe Iza de soție, că vreau să ne căsătorim. – a îndrăznit Carol.

– Am zis eu ceva? Nu! Chiar m-am bucurat și chiar te-am încurajat. De câte ori ți-am zis în Canada, că ți-aș dori alături, o româncă, una care să fi trăit în România, una călită pe pământurile acestea? Ți-am tot spus! Mi-am tot dorit, însă acum, abia acum trebuie să-ți spun că Iza este sora ta vitregă… – a zis Elena lăcrimând emoționată, în vreme ce și eu, și Iza am încremenit.

– Dragul meu, n-am avut cum să-ți spun atunci, când am plecat în excursia din Egipt, că eram gravidă. Ți-aduci aminte, comunismul, cutumele, legi tâmpite?…Te-aș fi speriat, nu cred că mai fi înțeles! Apoi, dacă năștea o femeie necăsătorită atunci, în plin avânt al comunismului, sistemul o făcea tot una cu pământul. Eu, ca profesoară, sigur aș fi rămas pe drumuri, de râsul celorlați, evident, de râsul ipocriților, dar ce importanță mai are?!… Ți-aduci aminte că voiam să fii pilot, să ajung cu tine în oricare altă parte a lumii? Eu am ajuns în Canada, locul în care l-am și născut pe el. Carol este și copilul tău! – mi-a zis Elena.

– Mare încurcătură, într-o lume încurcată și mai rău…

– Noi, ca oameni, trebuie veșnic să o înțelegem și să o descurcăm – a repetat ea. Totuși, în cazul nostru mai e ceva. Cineva a vrut să fim din nou alături. Sigur, nu este la mijloc doar întâmplarea! Prin urmare, astăzi, aici, în seara asta, trebuie să ne bucurăm. Tot acum și aici e loc de un nou început!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*