Despre

Împușcături, împușcați și sex oral la revoluție

18.12.18 by

Dragii mei,

Sunt convins că vă așteptați să vă spun cam cum am depășit acele groaznice clipe, în care fata mea, ca oricare alta, în momente asemenea, a trecut prin moarte. Odată cu ea și eu, însă mai bine tac. Și totuși, trebuie să știți că durerea unui părinte ce își vede, neputincios, copilul muribund, e dincolo de toate durerile din lume. Și mai trebuie să știți că atunci, undeva înăuntrul meu, am urlat, am țipat, am zdrobit munți, am secat râuri, am trecut peste mine însumi, m-am luat de piept și cu diavolul, și cu Dumnezeu.

– Doamneee!… Ajută-mă, doamne, ajută-mă! – am țipat, încât o clipă mi s-a părut că se despică văzduhul și un fel de lumină, de un alb-albastru, a coborât peste tot, în juru-mi, în sala de operație, peste cei vii și peste cei deja morți, întorcându-se, cu noi toți îmbrățișați, la ceruri. – Doamne, de ce trebuie să moară oameni, pentru o mână de nemernici?! … De ce, Doamne?! – abia am putut zice, apoi m-am prăbușit în genunchi, dincolo de acel prezent. Mă pierdusem undeva între reproșuri, dezamăgiri și mâhnire, pe de o parte, și dispreț, ură și revoltă, pe de alta. Când m-am ridicat, privirea mi s-a lipit de pistolul mitralieră al unui soldat în termen ce tocmai își adusese, la spital, un camarad rănit în timpul unui schimb de focuri, între cele două regimente din Valea Roșie. Am vrut să-i smulg arma, să-l găsesc pe cel ce-mi împușcase fata și să-l fac tot una cu pământul. Mi-am dat seama că e imposibil. Atunci am capitulat.

– Trage, soldat! Trage, că asta ți s-a ordonat! Vreau să mor ca un laș, numai să nu-mi văd copilul mort! Trage, am zis! – mi-am rupt eu cămașa de-a-lungul pieptului, cu ochii în lacrimi, tocmai în momentul în care doctorul a ieșit din sala de operație și mi-a spus: „S-a întors dintre cei morți și a înviat! Domnule, a scăpat, o să fie bine!”

Vestea m-a încremenit. O vreme am rămas așa, un fel de stană de piatră. Lacrimile ce mi se înnodau sub barbă, cădeau, pic, pic, pe mozaicul murdar, ca de sub o streașină uzată. Nu am putut nici să mă bucur și nici să-i mulțumesc. Mi-am revenit când targa pe care era așezată copila a ieșit din sala de operație. Am mers în urma ei până în fața salonului de terapie intensivă. Acolo am fost oprit de un angajat al spitalului. Nu am insistat, văzusem, deja, că Iza respira. Medicul de salon mi-a zis că pot merge acasă liniștit și că voi putea vorbi cu ea a doua zi. L-am ascultat.

În drum spre blocul în care locuiam, am fost oprit, de câteva ori, de așa zisele grupuri de revoluționari. M-am supus oricărui control. Vraiștea străzii, stări anarhice, un fel de haos conturat ad-hoc, cenușiul caselor, toate la un loc, colorau și zarea, dar și orașul, în ansamblul său. Odată intrat în apartament, am stins focul din mine cu un pahar de vin și am dat drumul la televizor. În București, după ce se făcuseră și se desfăcuseră guverne, Iliescu conturase Frontul Salvării Naționale în încercarea de a pune, în totalitate, mâna pe putere. Spre bucuria unora, uimirea și mâhnirea altora, cuplul Ceaușescu fusese executat. Omul de rând, mai ales cel din mediul rural, nu avea idee încotro se va îndrepta nici el, și nici țara, chiar dacă și acolo, în sat, vechii comuniști, în funcții de ani buni, fuseseră înlocuiți cu alții, unii dintre ei chiar din cei ce ocupau, atunci, funcții în eșalonul doi. Epuizat, mai ales psihic, am decis să dorm până spre ziua următoare, când trebuia să mă reîntorc la spital. În acel moment, a sunat la ușă vecina de apartament. Pe neașteptate, m-a îmbrățișat și a plâns, probabil, sincer, pe umărul meu. Îi părea rău de cele întâmplate. În câteva fraze i-am spus care era situația și s-a liniștit. Mi-a adus mâncare și o sticlă cu vin. Nu le-am refuzat, deși nu aveam chef de nimic. În cele din urmă, mi-a dat pace. M-am culcat. Spre miezul nopții, m-a trezit din somn tata să-mi spună că este din nou la putere, că este primar în comună, din partea viitorilor democrați.

– Bă, tată, bă, eu bănuiam demult că nu ești sănătos la cap, acum chiar că m-am convins! Dacă vrei să-ți rupă careva oasele, nu ai decât! – i-am reproșat eu.

– Paștele mă-ti de copil! În loc să mă feliciți pentru mărețele realizări…Tu și mumă-ta îmi sunteți opozanții, că în rest… Asta îmi doream și când cu colectivizarea!… Mama lor de hoți! Na, că a venit și timpul meu! Am să pun mâna și pe colectiv, că de-aia m-am zbătut atunci!

– Nu, sigur, nu ești sănătos! …Sau ți-a luat, dracu știe ce, mințile. Oricum, ar trebui să te cauți! – i-am reproșat și i-am închis telefonul, mai ales că nu întrebase nimic în legătură cu fata și nu-mi spusese nimic despre mama…

M-am culcat din nou, dar nu am mai putut să adorm. Focuri de armă se mai auzeau sporadic, când dinspre Valea Roșie, când dinspre Fabrica de avioane. Le ascultam fără să mai tresar. Ba mai mult, fără ele liniștea nopții putea fi și mai apăsătoare. Cam pe la două, spre dimineață, o șenilată și-a făcut prezența chiar în intersecția în care acel nemernic, înarmat, omorâse copilul și o împușcase și pe fie-mea. Scrâșnetul ei, într-un fel de încrâncenare cu betonul străzii, a trezit toți oamenii ce locuiau în blocurile din jur. Nimeni însă nu a aprins vreo lumină. Fiecare trăgea cu ochiul de după perdele.

– Mă rog, să zicem că nu mă interesează! – mi-am zis în gând și m-am îndreptat spre pat. Cineva a sunat la ușă. Am tresărit, dar, totuși, am privit pe vizor. Era vecina de apartament. I-am deschis.

– Ce te aduce la mine în miez de noapte? – am întrebat eu mirat.

– Pun ăștia tancurile pe noi și ne fac zob!

– Nu, nu te teme! E doar regie pentru panicarea noastră și a celor dați jos de la putere. Apoi, abia acum se fac și se desfac jocuri, abia acum se pun la cale marile furtișaguri. – i-am zis și i-am făcut semn să intre. În cele din urmă, s-a băgat și sub așternutul meu. Nu aveam însă chef de nimic, nici măcar de sex, numai că, lângă ea, fierbinte ca o sobă, am adormit buștean. În dimineața următoare, m-am trezit tot singur. Vecina plecase înainte de a se lumina. A revenit ceva mai târziu, cu o cafea și o mică gustare. I-am mulțumit. O jumătate de oră mai târziu, eram iarăși în drum spre spital. Străzile erau pustii, însă mi se părea că după fiecare colț stătea ascuns un posibil pericol. Am condus prudent, cu inima în dinți. În clădirea Spitalului Județean, am intrat pe la urgențe. Peste tot pândea și durere, și moartea. Am urcat la reanimare. Iza nu mai era acolo. Cel mai crunt gând m-a dus spre morgă și spre faptul că ea nu mai era în viață. O asistentă ce, probabil, mă văzuse disperat și în ziua anterioară, m-a liniștit. Mi-a spus că fata mea se trezise din anestezie și fusese mutată într-unul din saloanele secției de chirurgie. Acolo, era într-o rezervă, alături de o altă puștoaică rănită. Timid, am sărutat-o pe frunte și pe una, și pe cealaltă. Iza a început să plângă.

– Dacă te-aș fi ascutat, nu se întâmpla asta! Putea să mă coste viața. Ce te-ai fi făcut tu de unul singur, într-o lume total de-aiurea?!

– Soarta! Asta a fost să se întâmple! Cu toată presimțirea mea rea, nu te-am putut apăra.

– Totuși… Of, Doamne, uneori, între a fi și a nu fi, nu e nici măcar clipa!

– Ba, suntem noi, supușii destinului! O spune omul pentru care, până mai ieri, totul era rațiune.

– Și astăzi?…

– Un fel de amestec… Cine ar fi crezut că o să cadă Ceaușescu, cine ar fi gândit că v-a cădea un întreg regim, ce se întinde din Centrul Europei, până la dracu în praznic, spre Răsărit, lângă Japonia?

– Nimeni! Dar dacă facem abstracție de timp, până și imperiile se ridică și cad la fel ca muștele…

– Ca să vezi?! Asta gândeam și eu. Sunt nimic mai mult decât aburi și abureală în același timp. De aici, probabil că și măreția ta și a mea, și a altora, stă tocmai în faptul că știm asta. Imperiile, nu! Și nici cerul de deasupra noastră, și el tot un imperiu! Bine că nu m-ai lăsat singur în plin absurd al lumii. Ceva asemănător am simțit și atunci când a murit Ghița, maică-ta, dacă nu cumva, atunci, absurdul mi s-a părut și mai profund.

– Gata, nu vreau să te întorci, din nou, în timp! Să ne mai și bucurăm de viață! Tataie ce face? – a schimbat Iza cursul discuției.

– Tataie al tău e nebun! Parcă e luat din căluși! Umblă, pe drum, înfășurat într-un cearceaf și se crede Domnul Iisus.

– Hai, că exagerezi! O fi băut ceva mai mult?!… Sau o fi tras, ăștia din orchestră, cu puștile, și pe la el, pe acolo, și s-o fi speriat!

– Nu, dacă ar fi asta, ar mai fi cale de îndreptat. El, săracu` e plesnit cu leuca, din naștere! S-a autoinstalat primar în sat și bate câmpii ca oricare mare frustrat. Ho, că o să vadă el!

– Sunteți de groază amândoi! …Iar pe mine mă doare operația dacă râd! Vizita s-a terminat. Mergi și te odihnește! În câteva zile vin și eu și, de aici înainte, ne vedem fiecare de-ale noastre. – mi-a zis ea în timp ce mi-a sărutat mâna. Am îmbrățișat-o, am salutat și pe colega ei de cameră, apoi m-am întors, la fel de prudent, pe același drum, în blocul în care locuiam.

Masa de prânz am servit-o la vecina. Seara s-a mutat ea la mine și am cinat împreună. După ce am băut și câte un pahar de vin, ea s-a întins de-a lungul patului. Înainte de a sta lângă ea, mi-a trecut prin cap să salut și să urez un an nou celor cu care împărțisem timpul și cârciumile, prin Slatina. Primul pe care l-am sunat a fost Bărbulescu, de acum, fostul prim-secretar. Nu mi-a răspuns. Următorul a fost procurorul. A ridicat receptorul cu greu și am schimbat câteva vorbe mai mult trase de păr. Ultimul pe care l-am mai sunat, în ziua respectivă, a fost colonelul.

– Să trăiți domn` general! Ce-ați făcut, v-ați revoluționat? Adică ai tras cu pușca, ai dat cu tunul, ai dărâmat Slatina?

– Domn` șef, pe-aci, pe la mine, a fost liniște! Pe cin` să scarmeni, pe cin` să împuști, că până și ciorile s-au dus dracului!

– Atunci e bine! Ai privit la televizor, te-ai hârjonit cu doamna și-ai mai dat câte un pahar pe gât. Sau ai fost de planton?

– Am mai și fost, am mai stat și acasă… După cum vezi, se mai schimbă orânduielile.

– Apropo de-asta, ceva nou doamna ce-ți mai face?

– Nou?! Mda, că nu puteam să uit! Ehe, nici că ți-ar trece prin cap, ieri de dimineață, un oral! Acum să nu crezi că ar mai practicat, aflam eu, dar cică s-ar fi liberalizat. …Că, după revoluție, în democrație, ca și la ăia în Occident, se poate, e legal! Ar fi aflat și ea de la ăstea mai tinere și curioasă cum e?!… Domnule, pleacă ai noștri, vin ai noștri, însă orânduieli, după cum vezi, vor fi altele…

-Atunci, monșer, poftă mare și la mulți ani! – i-am urat eu colonelului și am închis zâmbind.

– Ce a zis generalul? Ce s-a întâmplat? – m-a întrebat vecina.

-Mai nimic, bazaconii! Unii mor în stradă, ca să se pricopsească,la putere, ăilalți, alții, mai romantici, își dau cu creme pebuci și testează sexul oral pentru înălțarea spre cele maiînalte culmi. Ăstea, ultimele cuvinte din evanghelita lui tătucu!Prin urmare, fiecare cu ale lui!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*