Despre Iluzii și destin

12.04.17 by

Despre                                  Iluzii și destin

Dragii mei,
Până la sfârșitul liceului, m-am tot pregătit cu Elena la fizică și matematică. Mergeam, aproape în fiecare sâmbătă și duminică, la ea. Locuia singură într-o casă, relativ mică, a părinților deja pensionați. Ei se retrăseseră, într-un sat de sub munți, la țară, undeva la intrarea în Valea Jiului. Rar se întâmpla să mai vină careva să o vadă. Uneori îi trimiteau pachet. Îl ridicam de la poștă, apoi ne desfătam cu bunătățile. Printre scăpări, la o gură de vin, mai și glumeam.
-Acum, fie vorba între noi, nu prea merita fundul nemțoaicei niște alintări. În mintea ei, cine știe ce fantezii?! – mă punea pe jar Elena.
– Ți-am zis de mii de ori, nu eu, ci zăpăcitul ăla…
– Ei, și cu tine, ăla, tu! …Cert e că și ție ți se lipiseră ochii de chiloțeii ei și… I-ai fi rupt cu dinții, nu? Mă, să nu te prind cu vreuna din maimuțele alea, de pe la cămin, că te mănânc!
– Tocat fideluță sau așa, salată țărănească cu brânză rasă?
– Îți arăt eu ție numai fideluțe! – mă amenința, spre sfârșitul orelor de meditație, și mă trăgea de mână în pat, lângă ea. Uneori mă alinta ca pe un copil și medita la ceva ce nu puteam să intuiesc.
În tot acel timp de pregătire, cu Ghița m-am întâlnit din ce în ce mai rar. Simțul ei, de femeie, îi șoptise că ceva mă îndepărtase. Acasă, la țară, mergeam, din ce în ce mai rar și o vedeam la fel. Când o întâlneam, rămâneam tăcut, aruncat, parcă, într-un cui, bătut după ușă pentru vreo haină ponosită.
Bă găgăuță, aici sunt, nu mă vezi? – îmi reproșa ea, în glumă.
Ce-ai zis?! – păream eu că îmi revin ca după o noapte de nesomn.
E clar! Te-ai îndrăgostit de vreo besmetică…
Nu!
Atunci, ce ai?
Nu știu încotro să o apuc. În mintea mea, drumuri și iar drumuri!
Desigur, mergi pe unul al tău!
Și tu?
Lasă-mă pe mine, că o să văd eu!
Cum vrei… Poate, totuși, într-o zi, iarăși ne vom întâlni.
– Mă băiete, tu ești rătăcit rău! …Și să te repun eu iarăși pe linia vieții, n-ar fi corect. Ce știu, va bine, va fi rău?! – mi-a zis Ghița fără a-și arăta regretele, apoi mi-a întors spatele.
Am acceptat situația, deși regretam. Sentimentul că o trădasem și pe ea, și copilăria mea, mă urmărea zi de zi, la tot pasul, însă nu mai aveam de ales.
Spre sfârșitul anului școlar, după un banchet banal, la dorința Elenei, m-am înscris la Școala de Aviație. Voia ca eu să fiu pilot, ea însoțitor de zbor și, împreună, să cutreierăm lumea.
– Azi, aici, mâine, în Focșani, dar fie?… – mi-am arătat eu, oarecum, nedumerirea, înainte de a mă înscrie.
– I-auzi, Focșani?! Azi, aici, mâine, la Paris, Tokio, Melbourne sau New York.
– Și copii când o să mai facem?
– Copii?! Eu te am pe tine, tu pe mine…
– Și o să rămânem așa până la adânci bătrâneți?
– Altfel, nici că se poate. „Când ai încetat a fi copil, ești deja mort!”. Așa că, bagă la cap! …Ei , și după moarte, o să vedem noi… Ne alegem un loc în rai, că tot o să mergem, veșnic, pe cer, cu Dumnezeu, alături. Apoi, „trai, nineacă,” pe bani noștri, că o să avem destui. Piloții câștigă mult. Stewardesele, mai puțin, dar pe aproape.
– Și cu fizica ta?
– O să studiem stelele, luna, în general cerul. Poate găsim o galaxie și ne mutăm acolo.
– Asta, evident, înainte de a ne stabili în rai, nu?- am glumit eu.
– Daa, cu siguranță! Vezi, de-asta am pus eu ochii pe tine. Că știi să alegi și locul, și timpul potrivit.
– Timpul, ca timpul… O fi, nu o fi? Mă rog, locul însă e tocmai ce-mi doream și eu! O galaxie a noastră, cât să ne ajungă. …Spre bătrânețe, o lăsăm moștenire, cui?
– Pământenilor! Că dintre ei suntem!
– Nu! Nu și nu! Ăștia o să-i otrăvescă cerul cu tot felul de prostii. …Politice, în primul rând! Apoi o aruncă în cine mai știe ce război. Rece, cald, mai cald și fierbinte! Ăsta, ultimul, e și-n Apocalipsă. Vine și totul, foc și scrum, apoi, o mie de ani pace. „O mie de ani pace!” – vorba lui Caragiale.
– Ai și tu dreptate! Cam atât îi trebuie să-și revină „gloabei ăsteia pământești”, după un bombardament atomic. Dacă își mai revine, dacă nu, Planeta Neagră! Muma Pădurii și ce o mai fi! Galaxia noastră, musai una pe măsură. Fără ură!
– Fără, însă așa singuri?!
– Nu! O să fiu eu, o să fii tu și, evident, noi doi…
– Am înțeles! Deja suntem cam mulți și musai să ne înghesuim, cumva, în univers.
– Al meu sau al tău?
– Vedem, gândim, stai să și ajungem, apoi…
Elena ,,s-a întors din rai” și visele s-au spulberat în momentul în care, la una din probele fizice, eliminatori, de la admiterea în Școala de Aviație, am fost respins.
-Ai văzut și tu, mi-am dat toată silința. În centrifuga aia m-a luat amețeala… Ce să fac, nu rezist la aiureli. Asta e!
Mda!
Mda, ce?
… – Nu mi-a răspuns, însă a privit în jos fără a zice ceva sau clipi.
-Acum ce facem, divorțăm sau ne întoarcem cu picioarele pe pământ și mergem înainte? – mi-am luat eu inima în dinți.
– I-auzi, divorț?! Puștiule, revenim la meditații. Apoi mergem la București și te faci… Cam ce-ai vrea tu, de exemplu?
– Filosof! – i-am răspuns eu, cu gândul că am să-i zbor un of din inimă.
– Mde! Ăștia sunt cu capul în nori. Caută și nici ei nu știu ce. Apoi, de când e lumea vor să se lămurească și tot nelămuriți. Ceva mai… Cum să-ți spun?! Ceva mai pământesc!
– Bine zis! Așa facem!
Cu aproximativ două, trei săptămâni mai târziu, susțineam examenele la una din facultățile de ingineri din București. Nu am așteptat răspunsul. După ultima probă, am plecat cu Elena la mare. O vedeam pentru prima dată. În zorii dimineții, când am ajuns, îmi părea o baltă imensă, plină cu argint clocotit.
Am să o fur și am să fiu cu o mare mai bogat.
Iar eu am să te fur pe tine și am să fiu cu un suflet mai mult.
Ee, îmi convine și nu prea! Dar fie!
– Așa că tu o să ai argint cât cuprinde. Argint și iar argint! …Iar eu nemărginirea… Nemărginirea sufletului tău!
– Atunci, nu-mi convine deloc. Dar, ca să-ți fac în necaz, am să merg, undeva, în timp, cum ar fi pe vremea otomanilor, la iarmaroc, și am să-mi cumpăr de acolo, o cadână frumușică foc.
– Știi ce? Asta mi-a adus aminte de o inscripție ,,apă ai, dar suflet nu” – sculptată în piatră, de niște turci, la Castelul Huniazilor.
– ,,Apă ai, dar suflet nu!” Cutremurător!
– Păi, atunci alege, argint sau eu?!
– Nu te mai ține de prostii! Marea-i mare că-i spunem noi, altfel ar clipoci în zadar fără conștința de-a fi. Noi suntem noi, că, vrem sau nu, și tot ne știm.
– Păi vezi?… Ce facem în dimineța asta, plajă sau dormim?
– Cum vrei tu și după aceea mâncăm, că timp, văd că avem destul.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*