Despre Ghița, povestea cu capra și statul cu capul în nori

26.12.16 by

Dragii mei,

Primele patru clase primare le-am terminat aproape toți cei ce le-am și început. Spun, ,,aproape” pentru că la vremurile de atunci, învățământul era obligatoriu, însă unul altfel decât cel din ziua de astăzi. Nu te duceai la școală și nu învățai sau, pur și simplu, nu te ducea capul, repetai anul școlar. Erai repetentul satului! Tovarășa preda la simultan și nu avea timpul necesar să îți toarne cartea în cap, cu pâlnia. Într-o amărâtă de sală, despre care am mai vorbit cândva, eram toți copiii de la clasa I până la clasa a IV-a. Cu toate astea, în primii patru ani de școală, am învățat de toate, de la caligrafie la aritmetică și geografie, până la muzică, desen și istorie… La orele de educație fizică ne scotea doamna în curtea școlii și repetam pașii de defilare pentru vreo întâmpinare mai importantă sau făceam careul, adică ne așezam grupați, pe două rânduri, în jurul prăjinii pe care era ridicat steagul național. Apoi cântam cântece patriotice. Rar se întâmpla să ne dea și nouă voie să facem altceva. Totuși, trebuie să spun că orice aiureală prin care treceam zilnic, dispărea spre sfârșitul programului, în momentul în care învățătoarea, ca într-un ritual, ne citea povestea. Zilnic, alta! Eram numai ochi și urechi, gata, să o memorez, chiar dacă nimeni nu-mi cerea așa ceva. În acea poveste cu Feți-Frumoși, Ilene-Cosânzene, balauri cu șapte capete sau te miri ce alți cai verzi pe pereți, îmi găseam și refugiul, și liniștea. Când am știut să citesc singur, parcă eram în al nouă-lea cer. Îmi căpătasem cumva independența. La lumina unei lămpi cu petrol, ce abia pâlpâia, am citit întâi și întâi schițele lui Caragiale, apoi, Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Mă rog, mai târziu, povești de dragoste… Râdeam în hohote de zurbagiii Maestrului sau de alte personaje, de unul singur, băgat sub așternut, într-un pat, după sobă, încât o scoteam din sărite pe mamaie.
– Da` ce ți-e, puță?! Ai fi dat în alte ălea! Doamne ferește și apără cu târșul! Măre, vezi că a mai fost unul, al lui Deșca, ce s-a prostit din ăl învățat. Mai las-o păcatelor de carte! …Că nu toți o să ajungeți popi! Și chiar de-ar fi așa, cu sapa cineva tot trebuie să dea!
Lasă-l, mamă, că una e să ții o sapă în mână și alta e creionul sau o mapă… Ehe, ce știi dumneata?! S-au dus vremurile cu pogoanele…
Nu le luam în seamă. Uneori, când reușeam să fac rost de vreo carte mai bună, o luam în traistă și când mă duceam cu Ghița pe dosul Cerboaiei, la păscut, cu vitele.
– Auzi, uite ce zic eu! Ca să înțelegem mai bine povestea, să presupunem că tu ai fi capra! Iar iezii,… chiar ăștia ai tăi… – o tachinam atunci când prindeam momentul. Hai, stai odată, să văd cam cum ți-ar sta!
– Mă, ia vezi tu! Păi, eu sunt capra ta?!- mă dojenea ea, privindu-mă cumva șiret.
Alteori Ghița se prindea în joc. Abia atunci când se apleca și se rezema în mâini și pe genunchi, îi vedeam eu bine sânișori. Cu un fel de instinct al femeii urmărite, îmi simțea privirile. Mai întâi se roșea până în vârful nasului, apoi se repezea la mine, gata să mă sfâșie.
-Ah, fi-ți-ar să-ți fie! De-ăsta îmi ești!
Alergam ca doi besmetici, până ce oboseam, după care, desigur, rezemați de părul lui Cioacă, îi citeam:
,,A fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată./Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată.”
-Ei, nu mai spune!- mă întrerupea Ghița. – Află că aia sunt eu!
Nu mă pricepeam să-i răspund și, ușor stingherit, continuam:
,,Şi era una la părinţi…
Noi suntem două…
Nu mă mai întrerupe că pierd firul vieții!
– ,,Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele./Din umbra falnicelor bolţi/Ea pasul şi-l îndreaptă/Lângă fereastră, unde-n colţ/Luceafărul aşteaptă.”
– Mie îmi place mai mult luna. E mai… Cum să spun? Mi-e mai la îndemână, că trece pe aci, pe deasupra dealului, prin dreptul ferestrei mele.
Taci!
Gata, știu! Luceafărul ești tu!
– Of!…
– Bine, zii, dar repede că ne prindea noaptea până să ajungem iar cu vitele în sat!
– ,,Iar ea vorbind cu el în somn,/Oftând din greu suspină:- O, dulce-al nopţii mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!/Cobori în jos, Luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează”
– Loaze, de la unul, Loază, cum mi-a spus mie maica. Adică baba, mama mamei! Și tu ai o babă! Ba, chiar două…
– ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează” – repetam eu.
Asta ziceam și eu, cobori, adică vino-ți în fire, nu mai sta cu capul în nori…
Tot acolo eram cu el și când, o dată pe lună, venea unul, Mărin, din Piscul Bisericii, cu motorul, cu un fel de generator electric și dădea filme. Satul nu fusese încă electrificat. Punea o bucată de pânză albă peste harta României, de pe peretele din spatele clasei, ca nu cumva să deranjeze pe tovarășul agățat în cui, spre răsărit, și pentru un leu sau două, trei ouă, dacă nu aveam bani, ne uitam la niște imagini în mișcare. Majoritatea, materiale de propagandă pentru îndoctrinare. Printre ele și scene infiorătoare din cel de-al Doilea război Mondial, care chiar ne țineau cu sufletul la gură.
– Bă, luceafăr blând, să mă duci și pe mine mai aproape de casă!… Nu de alta, dar dacă se repede la mine vreun câine?! – devenea Ghița mai feminină, după ce se termina filmul și se vedea încolțită de întuneric.
…Și o duceam! În fața casei, priveam la ea ca un popândău, cum scotea limba și se strâmba la mine, înainte de a se face nevăzută în spatele porții, apoi o rupeam la fugă.
Fraților, toți, cu bune și cu rele, după primii patru ani, ne-am mutat la Școala de la centru, ridicată tot de către oamenii din sat, prin muncă patriotică. Acolo au venit și copiii din alte școli asemănătoare cu aceea în care învățasem eu. Noua clădire, o construcție ceva mai mare, cu patru încăperi, un laborator pentru orele de fizică și chimie, un hol și o cancelarie. Wc-ul era unul mai mare, însă tot în fundul curții, dar eram obișnuiți. Apă ar fi trebuit să bem toți copiii dintr-o găleată pusă în capul holului, la intrare. Norocul nostru că nu prea aveam după ce bea. După colectivizare, sărăcia era așa de mare încât zilnic, de luni până sâmbătă, în afară de o strachină cu lapte, un ou și o bucată de mămăligă, nu prea aveai la ce visa. Doar duminica, uneori, mai schimbam meniul, însă niciodată nu am răbdat de foame. Din primăvara, până toamna, târziu, pe câmp se găseau tot felul de fructe, de bureți… V-am mai spus! Uneori, seara, după atâta colindat cu vitele la păscut, adormeam liniștiți, fără a mai mânca. Înghițeam ceva, în grabă, dimineața, înainte de a veni Ghița și ceilalți, de la deal, cu ghiozdanul în spate. Mergeam somnoroși, unul după altul. Doar din când în când, supărat pe veșnicul cântat al cocoșilor, mai plesneam câte un bolovan ce-mi stătea în cale. Nu știu cum se făcea, însă aproape zilnic, în drumul spre școală, răsărea și soarele. Abia atunci îmi frecam ochii și mă trezeam de-a binelea. Ghița, în spatele meu, încă amorțită, tot bombănea: ,,mă fac eu mare! Scap eu, cumva…”
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*