Despre Ghița, marxismul cultural manifest și tipul de societatea în care trăim

27.02.17 by

Despre                                     Ghița, marxismul cultural manifest și tipul de societatea în care trăim

Oameni buni,
Când m-am înscris la examenul pentru admitere la liceu, am coborât pentru a treia oară, dealul de la Balota, în Severin, orașul pe unde Dunărea trecea ca un uriaș învingător. Spun am coborât, pentru că dincolo de povârnișul coastei, trăiam sentimentul rostogolirii mele întru ceva nedeslușit, prins în hățișurile vremurilor, chiar dacă, la prima vedere, mi se părea că vremurile se schimbaseră în sensul bun al cuvântului. Ghița se ținuse și ea după mine, chiar dacă ne-am înscris la școli diferite. Nu prea mi-a convenit, însă fiecare dintre noi aveam în spate și dorința părinților. Tata mă voia, în viitor, un inginer sau măcar un bun tehnician,, părinții ei, mai practici, gândeau la ceva mai apropiat de menirea femei în familie și societate. După ce s-au dat rezultatele și am aflat că am promovat, ne-am întors, împreună, în sat, locul în care cerul părea o idee mai aproape de pământ. Pădurea făcea parte din peisajul sufletului, iar caprele Ghiței erau un fel de sarea și piperul locului.Vara am petrecut-o cu ea împreună, pe aceleași dealuri și vâlcele, ținându-ne de șotii. Toamna, la jumătatea lui septembrie, tata m-a dus la internat. De atunci, din acel moment, drumul vieții mele avea deja un trecut, un prezent și un posibil viitor. Privind retrospectiv, ca într-o oglindă retrovizoare, acum, când pun aceste rânduri în rând cu gândurile mele și ale lumii, în anasamblul ei, îmi dau seama de ,,memoria prezentă desprte cele trecute, vederea celor prezente și așteptarea prezentă a celor viitoare”. Data trecută, vă spuneam că după aproximativ 25 de ani de la al Doilea Război Modial, românii aveau sentimentul că trecuseră prin focul vremurilor cu bine. Totuși, și atunci, dar mai ales acum, la umbra unor timpuri parcă ofilite, mă tot întreb: ce a fost atunci, în anii copilăriei mele? Ce este acum? În ce vremuri m-a rostogolit timpul? Greu de spus câtă vreme, în istorie însuși vremurile au fost amestecate, oamenii, diferiți, gândirea lor, asemenea, mișcările sociale, la fel, câtă vreme chiar viața și moartea au stat sub semne și perspective diferite. În aceste condiții, desigur, orice afirmație aș face, fără a mă raporta la teorie, dar nu excesiv, la anumite principii, gândurile mele nu ar căpăta nici limpezime și nici concretețe, iar voi, cititorii acestor rânduri, ați fi dezamăgiți. Prin urmare, mai întâi trebuie să simplificăm mult în ceea ce numim acumularea de tip teoretic și să cădem de acord asupra faptului că cel puțin în ultimul secol al mileniului doi, pe suprafața pământului, dacă ar fi existat în formă pură, ca prototip, am fi avut de a face cu o societate de tip capitalist, cu alta de tip comunist și una de tip socialist. Cu alte cuvinte, capitalismul s-ar defini, în primul rând prin sistemul economic de tip capitalist. Acest sistem are ca structură de bază mijloacele de producție, capitalul, compus din bani, utilaje, forță de muncă, pământ, resurse și un set de principii sociale, în a căror structură sunt incluse principalele concepte, precum cel de familie, de proprietate, de lege, de națiune, de libertate etc.. Alături lor, religia. În acest tip de societate, marea majoritate a statelor occidentale, în special SUA, s-au organizat sub semnul constituției, cel mai înalt cod ce prevede punerea în acord a legilor Naturii și legilor lui Dumnezeu (din punctul meu de vedere, cele 10 porunci primite de către Moise, pe Muntele Sinai, reprezintă prima constituție a lumii, constituție în jurul căreia s-a constituit statul evreu). În centrul acestui tip de societate, stă individul. Prin urmare, statul capitalist se pune în slujba sa și, evident, se substituie acestuia. Statul are menirea de a proteja individul. În cadrul acestui tip de societate, oamenii au libertatea voinței proprii. Ei decid în limitele legii și a moralei creștine. În consecință, valorile sociale se găsesc sau vin dinspre individ. El, individul, își dă sieși identitate, iar prin el și societății căreia îi aparține. Reformulând, în cadul societăților de tip capitalist, individul se construiește pe sine, în istorie, construind, în același timp, societatea. Scutul capitalismului este creștinismul.
Pentru a înțelege ce este societatea de tip socialist, ce este socialismul, trebuie să întelegem ce este mai întâi societatea de tip communist, ce este comunismul. Evident, și în cazul de față, elementul definitoriu al tipului de societate este sistemul economic. Revenind, putem spune, fără mari rezerve, că, în ansamblu, comunismul este un sistem economic în care statul deține mijloacele de producție, mijloace care însemnă, ca și în cazul societății de tip capitalist, bani, utilaje, forță de muncă, pământ, resurse, numai că în această situație, adică în cazul societății de tip comunist, statul încasează tot ce produc ele. Din perspectiva lui Karl Marx și a vremurilor sale, în societatea de tip comunist statul ar trebui să dețină mijloacele de producție, precum și produsele fabricate, apoi acesta să împartă, corect, o cotă fiecărui muncitor în parte. Sloganul ,,fiecăruia după nevoi” nu este o noțiune nouă. Principiul a mai existat și în China Antică, cu aproximativ, 5000 de ani îninte de Cristos, însă formulat complet: „fiecăruia după nevoi încât să poată reproduce”, adică, fiecăruia după nevoile de a participa într-un nou ciclu de producție, în care, dacă se poate, să producă ceva mai mult decât în ciclul anterior. La vremea aceea, atunci când se raționaliza hrana, se ținea cont, în primul rând, de cât poți să munceși. Evident, în interiorul familiei de tip patriarhal, cea mai multă hrană o primea tatăl care avea și obligația să muncească cel mai mult. În cazul în care, de exemplu, la sfârțitul unui ciclu de producție, după raționalizare, nu ajungea hrana pentru toți membrii familiei (tot o colectivitate, chiar mai unită decât societatea de tip comunist), porția nu se diminua. Pentru salvarea familiei, erau sacrificați acei membri neproductivi, copiii, în special fetele, pentru a se împiedica și înmulțirea prea rapidă. În China Antică dealurile sau văile morții erau acele terenuri neproductive, unde își găseau sfărșitul cei ce nu puteau să muncească sau nu aveau randament. Câteva idei specifice comunismului au fost formulate și în antichitatea greacă, de către Platon. Gânditorul grec a pus în discuție posibilitatea rentalibilizării muncii femeii, din perioada respectivă, (bărbații, în principal, erau războinci) prin creșterea în comun a copiilor, chestiune realizată în perioada contemporană, prin intermediul grădinițelor). Din păcate, viziunea sa, mai târziu, în perioada modernă, fie a fost luată în derâdere, spunându-se că el ar fi vorbit (vulgar) despre punerea în comun a femeii, fie a fost speculată de către activiștii din perioada comunistă, sugerând-se ideea conform căreia Platon ar fi fost promotorul comunismului. De la geniul antichității trebuie reținut faptul că cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de autor pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).
Gândul conform căreia în societatea de tip capitalist oamenii și companiile private puteau să dețină mijloacele de producție și să câștige cât doresc, îl deranja enorm pe Marx. Din această idee și lupta de clasă, formulată, dezbătută și re-dezbătută până la conceptualizare. Evident, în cazul societății de tip comunist, statul este deasupra individului, iar valorile sociale vin de la el, de la stat, de la societate, dinspre colectivitate. Dacă în socitatea de tip capitalist, într-o anume dificultate, individul apela la valorile sale tradiționale, la familie, în primul rând, în societatea de tip comunist, într-un anume impas, cu siguranță individul va apela la guvern, la o instituție a statului. În consecință, apelând la stat, omul nu mai are libertatea voinței proprii, ci i se impune, i se cere să facă ceva pentru că statul a decis în numele majorității sau că majoritatea a decis. De aici și diferența între individ si colectivitate. Individul acționeaza liber, colectivitatea în condiții de coerciție. Potrivit lui G. Edward Griffin – scriitor și producator în SUA ,,Colectivismul implică faptul că dacă ceva este important, atunci statul trebuie să intervină și să se asigure că toți se conformează chiar dacă nu doresc. Deci, esența colectivismului, din punct de vedere politic, este că folosește coerciția pentru a le cere oamenilor să lucreze împreună pentru valoarea colectivă.”
Socialismul este un sistem economic în care statul deține fructele producției, însemnând veniturile generate de către mijloacele de producție exprimate în taxe. Altfel spus, societatea de tip socialist are ca trăsătură principală sistemul de taxe. Ea poate exista doar prin intermediul unui întreg aparat de stat care legiferează, impune și colectează, de obicei, taxe excesive. Statisticile actuale arată că statele, cu un sistem economic de tip socialist, din Europa, confiscă aproximativ 50% din banii pe care cetățenii îi plătesc pentru servicii și produse din comerț. Statul socialist intervine în economie, însă lasă prețurile să se autoregleze. Un stat socialist agresează cetățeanul, cum am spus, prin taxe excessive, pe când un stat de tip fascist agresează oamenii, în special, prin datorii excesive, datorii care generează, în cele din urmă, o taxă ascunsă, numită inflație. Aceasta se manifestă, în principal, prin creșterea prețurilor, creștere cu același efect pe care îl are și o taxă.
Trebuie să mai menționăm că și statul de tip comunist, cât și cel socialist se organizează tot în baza unei constituții, însă a uneia care definește în alt mod noțiunile de libertate, democrație, dreptate, dreptate socială, lege etc. De asemeni trebuie să precizăm și faptul că oricare dintre societățile enumerate anterior, inclusiv societatea capitalistă, are ca scop în sine, binele general. În cazul statelor de tip comunist și socialist, constituția împuternicește guvernul pentru a crea bunăstare generală. Ca o paranteză, trebuie amintit că orice tip de sociatate din trecut și pană în prezent, a avut și are săraci, bolnavi, oameni cu handicap, oropsiți ai sorții etc., pe care a încercat să îi ajute. Cele 7 lucruri trupești ale milei sunt cunoscute încă din anul 1597, din timpul regimului Elizabetan, Anglia: să ii hranești pe cei flămânzi, să îi imbraci pe cei goi, să le dai să bea celor însetati, să primești pe cei străini, să-i vizitezi pe cei încarcerați, să cercetezi pe cei bolnavi, să îngropi pe cei morți, însă ele au fost practicate cu măsură. Ori, în cazul satului comunist și socialist, această chestiune este percepută de oameni ca fiind un fel de asigurare generală de viață. Numai că această asigurare însemnă a subvenționa indirect saracia care produce, ca în cazul oricărei subvenții, și mai mută sărăcie. În acestă situație, a acelei asigurări generale de viață, avem de a face cu acel stat-doică, stat care plătește totul, dar care și reglementează totul. Fără a dori să vă sugerez ceva despre vremurile și societatea în care trăim, amintesc reglementările specifice statului socialist, reglementări ce se regăsesc sub denumirea de legi pentru salariul minim pe economie, legi pentru munca minorilor, legi pentru beneficii/venit minim garantat, legi pentru bonurile de masă, legi pentru închirieri, legi pentru persoanele cu handicap, chiar legi extinse pentru animale de companie. Aceste legi au fost și sunt votate, de cele mai multe ori, de către persoane ce au fost cumpărate de către multinaționale sau entități fără nume. În cazul societății de tip socialist, guvernul ce ar trebui să aibă doar menirea de a proteja cetățeanul, se ocupă de egalitarisme (de cele mai multe ori false, sub umbrela cărora se dezvoltă extrem de ușor, corupția). Cu alte cuvinte, guvernul în loc să protejeze, dă, însă pentru a da își rezervă și posibilitatea de a lua dintr-un loc și a da în alt loc. Această chestiune, în subsidiar, un fel de a păcăli și a învrăjbi masele largi, duce tot timpul la abuz de putere si, inevitabil, la un sistem totalitar. În cadrul statului de tip socialist, guvernul nu numai că ne taxează grosolan, fără scrupule, dar ne și urmărește zilnic ce și cât cumpărăm, pentru a face, permanent, noi și noi reglementări.
Înainte de a părăsi această primă parte, mai adăugăm faptul că structura politică a societății de tip capitalist est dată de liberalism. Odată ce liberalismul a fost împănat cu măsuri de asistență socială, apare neoliberalismul. Din el și din liberalismul clasic, toate curentele și toate doctrinele politice din ziua de astăzi.
Fără a trage concluzii și fără a fi ermetici, trebuie spus că o societate formată din cetățeni fără valori comune, fără factori care să-i coaguleze, este o societate dezorientată. Cetățenii ei pot fi liberi în totalitate, însă confuzia lor în acest tip de libertate nu va dura. În cele din urmă, această societate se va ocupa de hedonism, de obținerea plăcerii prin achiziționarea obiectelor care produc plăcerea ieftină, obiecte orientate uneori spre violență.
Așa cum am spus mai sus, în perioada modernă nu au existat și nu există o societate pură, de tip capitalist, comunist sau socialist. Experiența trăirii în regimuri politice diferite, precum și acumularea de cunoștințele teoretice, ne permit observații pertinente asupra a tot ce s-a întâmplat pe pământ românesc și nu numai. Din acest motiv putem afirma, fără rezervă, că în oricare tip de societate există cel puțin elemente specifice unui alt tip de societate, apoi ușor de observat este și faptul că structura decadentă a ființei umane, aflată într-o permanentă goană după avere, după putere etc., a generat mișcări și convulsii sociale, a generat, altfel spus, o rostogolire a vieții pe pajiștile nu tocmai prielnice ale istoriei. Concomitent, în funcție de context, și mintea umană, în permanenta căutare a binelui, a dreptății, a frumosului sau fericirii, a generat concepte, idei conform cărora viața omului ar fi altfel, dacă ceva s-ar întâmpla în mersul său firesc de dinainte.
Pe fondul acestor frământări, în situații care mai de care, minți mai mult sau mai puțin geniale, mai mult sau mai puțin diabolice, au gândit societăți precum „De Civitate Dei” – „Cetatea lui Dumnezeu” (Sf. Agustin) sau societăți în care utopicul era la el acsă. Privind cu strângere de inimă în urmă, observăm, undeva, la marginea prăpastiei, și gândirea lui Karl Marx (5 mai 1818, Trier, Germania – d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie). Teoretician și lider al mișcării muncitorești, scrie și publică în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, manifest centrat pe ideea conform căreia „istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă”, concept folosit cu mult timp înainte de către istoricii burghezi în studiile lor, și sub sloganul ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Din perspectiva sa, unirea proletarilor din toate țările și pornirea unui război împotriva capitalismului ar fi avut drept scop cucerirea lumii și instalarea unei societăți marxist-comunistă, societate ce va sta sub dictatura proletariatului. Contrar celor dorite de către el, în preajma primului Război Mondial și în timpul acestuia, proletariatul nu numai că nu s-a unit la nivel internațional, ci s-a grupat în interiorul statelor și și-a apărat valorile țărilor din care ei, muncitorii, făceau parte. Cu alte cuvinte, muncitorii, la nivel internațional, s-au luptat ei între ei, pentru a-și apăra valorile tradiționale, casa, biserica, legile strămoșești. Ba mai mult decât atât, nu și-au exprimat dorința de a avea o societate fără clase și, evident, nu s-au ridicat împotriva guvernelor din țările lor. În consecință, în această perioadă marxismul, ca doctrină, a fost un profund eșec.
Unul dintre discipolii marxismului, ca doctrină, Antonio Gramsci, crede că totuși, marxismul va avea succesul dorit dacă ei, marxiștii, vor pătrunde în cultură și vor schimba modul de a gândi al oamenilor, angrenându-i în ceea ce el a numit „marșul cel lung” , marș ce trebuia să treacă obligatoriu prin instituțiile statului, prin biserică, prin școli, prin arte, prin cinematografie, televiziune, mass media etc., pentru a ajunge în mintea fiecărui individ, minte ce o va perverti iremediabil.
Pe fondul acestor frământări, în 1923 Partidul Marxist Comunist înființează Institutul pentru Cercetare Socială, de la Universitatea din Frakfurt-Germania, cunoscut ceva mai târziu sub denumirea de Școala de la Frankfurt. Lapidar amintim faptul că din acest cerc, fie ca adepți, fie ca militanți sau absolvenți ai acestei școli, fac parte Gyorgy Lukas, Antonio Gramsci, Charle Reich, Herbert Marcuse, Theodore Aldorno, Wilhelm Reich, Max Horkheimer, Erich Formm. Noii marxiști se aflau de acum sub îndrumarea lui Max Horkheimer, a celui care le propune schimbarea sloganului din „proletari din toate țările uniți-vă!”, în ,,schimbați cultura occidentală și poletarii se vor uni”. În consecință, după marxiștii clasici, a apărut un nucleu de gânditori care au considerat înțeleaptă ideea conform căreia societatea de tip colectivist se va instala prin modificarea culturii maselor. Tocmai cand să se pună în mișcare acele idei ce conturau conceptul de marxism cultural, Hiltler a început al Doilea Război Mondial. Încolțiți din toate părțile în Europa, reprezentanții Scolii de la Frankfurt fug peste Ocean, se instalează la New York cu sprijinul Universității Columbia, locul în care își transferă ideile către cultura americană, prin tipărituri de notorietate. Prima dintre acestea a fost „Teoria Critică”, material ce s-a vrut un joc semantic de o simplitate uimitoare, ce propunea criticarea fiecărui stâlp al culturii occidentale: familia, morala, democrația, legea, libertatea de exprimare și altele. Sub această presiune critică, toți neomarxiștii sperau că acești stâlpi vor ceda și, în cele din urmă, se vor nărui.
Următorul material a fost volumul „Personalitatea autoritară”, ce l-a avut ca și coautor pe Theodor Adorno. Aceasta, printr-o mișcare subtilă, mută accentul pus pe ideile specifice Școlii de la Frankfurt, de tip economic, pe reprimările de tip psihologic, formulate, în epocă, de către Freud. În acest fel, Adorno a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”, pe care le-a comparat, voit și speculativ, cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa. Tema este amplă și merită o abordare separată.
Un alt reprezentat al Școlii de la Frankfurt, Herbert Marcuse, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, o carte în care a pus în evidență faptul că, în special, civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat tot de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. Volumul ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în punerea pe roate a revoluției sexuale din anii `60. Printre altele, Herbert Marcuse este și cel care va răspunde lui Horkheimer la întrebarea:  ,,cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare?” Răspunsul lui: „o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – negri, femei și homosexuali, frustrați”. Mișcările sociale din anii ’60 și cele din ziua de astăzi – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală, i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică, ocazie ce a constat în faptul că ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane și în cele din Europa. În acest fel marxismul cultural a devenit, încet-încet, normă în societate.
Zece ani mai târziu, în 1965, în anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat și volumul „Toleranța represivă”, în care își lansează noua teorie conform cărei tolerarea tradițională în societatea americană, occidentală, în ansamblu, a tuturor valorilor și ideilor însemna, de fapt, reprimarea ideilor ,,corecte”. Pentru un succes garantat, Herbert Marcuse lansează termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propus tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare). Formulată mai simplu printr-o frază devenită folclor în limbajul politic românesc, expresia „cine nu e cu mine este împotriva mea” devine trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică a celor ce se cred „soldații” credincioși din cadrul partidului plesnit serios de ceea ce am numit marxism cultural.
Ce este însă acest „marș lung”, ce se ascunde sub această denumire? Ce alte valori aduce el pentru masele largi? Cum reușește să domine această contra-cultură? Prin ce idei, prin ce forme manifeste?
Selectând, iată ce spun chiar absolvenții Școlii de la Frankfurt:
Max Horkheimer: ,,Marx a înțeles total greșit! Muncitorii nu sunt în stare să se supună avangardei revoluției comuniste. Hai să traducem marxismul în termeni culturali. Capitalismul poate fi distrus dacă se distruge scutul său de protecție, creștinismul.”
Gyorgy Lukas: ,,Văd distrugerea revoluționară a societăților, ca singură soluție. O răsturnare globală a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori”.
Charle Reich: ,,Va veni o revoluție ce nu va fi ca revoluțiile din trecut, va porni de la individ, de la cultură, și va schimba structura sa politică în actul său final.”
Prin urmare, sintetizând, putem spune că marximul cultural ar fi acel tip de activitate desfășurată în societate, care distruge cultura tradițională, reperele ei (vezi activitatea celor ce se numesc vârfuri ale culturii românești de astăzi, vezi conținutul principalelor reviste de cultură, inclusiv a celor suvenționate de către stat, pe bani publici, vezi activitatea ICR etc.) în așa mod, încât oamenii se întorc instinctiv către guvern, ca spre unica alternativă la sprijinul pe care l-ar fi avut în societatea de tip capitalist, locul unde principala valoare, ce l-ar fi putut proteja, era familia. Această activitate s-a făcut prin artă, prin muzică, prin literatură, prin introducerea în creierul oamenilor a unor idei, a unor concepte, care i-au făcut pe oamenii acelor vremuri și a celor contemporani, să fie pregătiți pentru filosofia colctivismului, care i-au făcut să se întoarcă spre stat, ca singurul lor tătic care le rezolvă tot. Distrugerea ideii de familie (sub pretextul că familia de tip tradițional bărbat-femeie, tată-mamă, este nesustenabilă), a ideii de proprietate și distrugerea proprietății ca realitate (reamintim naționalizările și colectivizările forțate în statele din fostul grup communist), distrugerea religiei, distrugerea ideii de națiune, sunt pașii pe care trebuie să îi facă masele largi în cadrul acelui „marș lung”. Pentru aceasta, prin toate mijloacele,Occidentul, inclusiv SUA, trebuiau discreditate.
Herbert Marcuse: ,,Occidentul este vinovat de crime genoidale împotriva oricărei civilizații și oricărei culturi pe care le-a întânit. America și civilizația occidentală sunt cele mai mari depozitate de nepotism, xenofobism, rasism, fascism, nazism, anti-semitism. Societatea americană este opresivă, rea și nedemnă de loialitate ”
În concluzie, prin intermediul diverselor producții culturale, prin cinematografie, prin televiziune, prin mass media etc., se modelează mințile oamenilor. Prin anii 60, a apărut în SUA și nu doar acolo, secularismul militat, o formă de luptă anti-creștină, anti-Dumnezeu, anti-tradițional. Parțial, revoluția sexuală are de a face cu el și chiar cu modul în care trăiesc acum, în zilele noastre, oamenii. Tot în aceeași perioadă, Biserica se retrage din cultură, renunță la rugăciunea în școli și pe marile platouri de fimare. În acest contex, apar primele filme horor, primele filme porno cu vizionare nerestricționată. În cadrul acestor producții culturale, ce devin de mare circulație într-o unitate scurtă de timp, un loc aparte îl ocupă androginismul. Conform DEX, androgin înseamnă: 1) a avea stamină și pistil în aceeași inflorescență. 2) A fi atat mascul cât și femelă, adică a fi hermafrodit. Din perspectiva marxismului cultural, înseamnă a face și pe tata și mama, la fel de bine, în cadrul unei familii, înseamnă a inversa, cu ușurință, oricând rolurile, prin invalidare. De exemplu, dacă se repetă obsesiv: „nu mai suport casa asta! Tata este un șarlatan, mama, o schizofrenică, la scurt timp va apărea pesimismul de tip cultural, față de familia tradițională ce duce, în ultimă instanță, la apariția vinovatului fără vină, într-un divorț motivat, înțeles și justificat. Cei care câștigă sunt avocații, tribunalele agențiile de tot felul etc.
Androginismul, împins, la fel de voit și speculativ, în față, înseamnă promovarea libertinajului, însemnă promovarea plăcerii carnale, nu a libertății, a iubirii sau dragostei de oameni.
În filmele de astăzi, în literatură, în revistele de cultură din lume, dar și în cele de la noi din țară, chiar și în revistele subvenționate de către stat, din bani publici (așa cum am mai spus), deși subtil, androginismul este promovat excesiv, la cel mai înalt nivel de către nume ce se vor a fi noile modele pentru generațiile viitoare. Ca să înțelegem mai bine, doar trebuie să observăm faptul că un film, ca să fie pe ecrane cu succes, ca o carte să se vândă în tiraje amețitoare sau să aibă o cronică favorabilă, trebuie să aibă în el cel puțin următoarele elemente: personajele, cel puțin unul dintre ele trebuie să fie divorțat; femeia trebuie portretizată ca fiind dominantă, violentă, cu dorințe de a fi în competiție cu bărbatul; masculul, paradoxal, trebuie înfățișat ca fiind feminizat, indiferent, supersensibil , afemeiat; una din familiile incluse în film sau carte, au unul dintre parteneri, homosexual, bisexual lesbian sau feminist; personajele au o tentă de schizofrenie, și își schimbă între ei rolurile. În aceste condiții căsătoria între pesoane de același sex chiar dacă nu are echilibru, este acceptată și, de foarte multe ori, promovată. Prin urmare, aducând în prim plan androginismul, în viața de toate zilele, prin intermediul media și diverse alte canale de comunicare, el devine și legitim, și normal, sub pretextul că valorile creștine nu funcționează. În acest fel se și subvenționează se și promovează disfuncționalismul. De bună seamă, este evident faptul că ceea ce este anormal, într-o societate de tip tradițional, devine normal, valorile sunt răsturnate, iar războiul cultural este în plină desfășurare. Anti-cultura capătă valoare! Pe scurt, prin intrermediul marxismului cultural, în forma sa manifestă, statul de tip socialist, apoi cel comunist, se instalează subtil și ne domină pe nesimțite. Altfel formulat, marxismul cultural, noul flagel al lumii contemporane, face posibilă funcționarea societăților de tip socialist, societăți ale căror carențe, în cel mai fericit caz, vor sfârși în totalitarisme ce vor mutila ființa umană. În varianta pesimistă, vor arde violent, la propriu, tot doar folosind impulsurile și pornirile noastre necontrolate, folosind anti-cultura, ca valoare!.
Meditând, pe îndelete, la cele puse acum și aici, pe hârtie, meditând și asupra vremurilor pe care le-am trăit, meditând și la spusele mai marilor vremurilor mele (,,proprietatea e un moft” –tovarășul Iliescu, „sunt liber cugetător”, La ce bun creștinismul, când în cei peste două mii de ani, nu a adus nimic?! „sunt liber cugetător” – tot tătucul nostru Iliescu, dar și ceilalți ce au urmat după el; „decât într-o familie, mai bine la casa de nebuni, doar acolo-i lumea e în rândului lunii! Curvele la curve…Și curve berechet! Cacavele la cacavele… Mitocani la mitocani!. Și mitocani câtă frunză, câtă iarbă” – gazetele de culturalizat prostimea telectuală; „ce atâta patriotism, națiunea e un concept gol de conținut?!”- sociologii-politruci ai timpurilor în care trăim; trec la cele trecute: domnia lui Dej și a lui Ceaușescu), îmi dau seama prin ce m-au purtat pașii, pe unde calc acum și cam ce gust au avut societățile sub cupola cărora am trudit și încă mai oftăm. Sper să aflați și voi.
În altă ordine de idei, zilele trecute m-am întâlnit întâmplător cu Ghița. Ne-am admirat, ne-am îmbrățișat, ne-am pupat și am întrebat-o și pe ea: cum vede, ce simte, cam ce crede despre tot ce se întâmplă cu omenirea, cu noi, ca ființe vii? A ridicat din umeri.
– Draga mea, am incitat-o eu, ca pe vremuri, mai bine ne-am cumpăra două capre și ne-am răstigni pe altarul de la părul lui Cioacă, din fundul Cerboaiei?! Mai recuperăm și din ce-am pierdut! Ce zici?
– Mă, tot nărod ai rămas! Păi, mai poți? Aoleu, Doamne!… Tocmai acum ți-ai găsit! Până acum ce-ai păzit? Ai?…
Răspunde dacă poți!

Craiova, 26.02.2017
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*