Despre ființă și ființare la români

28.11.18 by

Despre  ființă și ființare la români

Oameni buni,
Și de data aceasta ne apropiem de un posibil sfârșit. Din acest motiv, pentru aceia dintre dumneavoastră, care au urmărit doar în parte spusele mele, din volumele „Cerșetor în raiul de la poarta iadului”, și acesta, „Ființă și ființare la români”, reamintim că am acordat suficient spațiu pentru a puncta unele realizări ale acestui popor, imediat după instaurarea regimului comunist în România. Nu ne dorim însă ca o simplă reamintire să repună în mișcare starea volitiv-emoțională. Trebuie știut de la început că nu ne-am propus nici să trezim resentimente, nici să facem apologia vreunui regim politic, nici să omagiem timpuri revolute, dar nici să criticăm, din pesimism sau din nihilism, cele enumerate anterior. Nu, totul trebuie perceput sub semnul realismul critic, curent structurat, mai degrabă, pe Budism, pe gândiri orientale, dar și pe principalele valori ce definesc Creștinismul sub cupola căruia suntem și ființăm. Odată făcute aceste precizări, enumerăm câteva zidiri ale poporului român, cu gândul la stăpânire și luciditate. Prin urmare, ne închinăm în fața celor ce au trudit sau și-au dat sufletul pentru ridicarea barajului și hidrocentralei de la Bicaz, de la Vidraru, de la Porțile de Fier 1 și 2, în fața celor ce s-au zidit în munți pentru a fi și astăzi drumul Bumbești – Jiu, în fața celor ce au înfruntat și căldura verilor, și frigul iernilor, pentru a înălța Combinatele chimice, Combinatele de utilaj greu, și unele și altele cam multe pentru acest popor. Slavă ridicăm și celor ce au construit Fabricile de autocamioane și autoturisme de la Brașov, Pitești, Craiova; Uzina de locomotive. Aceeași prețuire rezervăm și celor ce au construit miile de blocuri, mai mult sau mai puțin confortabile, chiar dacă au demolat, în același timp, case monumentale, biserici, într-un cuvânt istoria unui întreg neam. Nu a fost vina lor, a muncitorilor! Un omagiu aducem și celor ce au construit Canalul Dunăre-Marea Neagră, celor ce au pus în mișcare agricultura, învățământul și o întreagă industrie alimentară. La temelia acestor realizări au stat și încă mai stau suflete strigătoare spre cer. Totul s-a făcut cu trudă, cu sacrificiu. Drepți cu noi, dar mai ales cu cei ce nu mai sunt, trebuie reamintit, înainte de orice și cum au fost umplute, până la refuz, cu oameni nevinovați, pușcăriile, în timpul Groza, în timpul lui Dej și, evident, în vremea lui Ceaușescu. Pentru oricare suflet sau os zdrobit, și-a spus, cu prisosință, cuvântul, poliția politică, miliția, procurorii, activiștii vremurilor etc. Din aceleași motive, trebuie să repunem în discuție oricând este nevoie, felul în care au dispărut intelectualii României, în experimente tip reeducare, experimente puse în practică la ordin, dar și voluntar, de bestii, în lagărele de exterminare de la Pitești, Dej, Poarta Albă, Periprava etc., în vreme ce alți „telectuali” angrenați în falsificarea istoriei închinau ode partidului unic, încurajând orice formă a cruzimii, a îngenuncherii, pe scurt spus, încurajând scoaterea din matcă a oricărui român, de pe oricare treaptă a societății.
La momentul potrivit, am trecut în revistă cum unul câte unul din marile obiective industriale, rădăcini ale memoriei noastre colective, s-au distrus, iar odată cu ele, și ancorele noastre din recenta istorie. Amețiți, uneori chiar scârbiți de prezentul ce ne fuge și el de sub picioare, parcă totul, și șantiere, și fabrici, și părinți, și prieteni, și bunici, au fost un vis. Alteori, când nici nu vrem a mai ști, credem că nimic din cele spuse n-au existat. Privind în jur, cel puțin mie totul mi se pare o metamorfoză, o schimbare cu durerile facerii și refacerii. Oricum ar fi, noua generație va afla greu și la fel de greu va crede că atrocități de genul celor amintite anterior, au fost posibile. Nu-i putem obliga. E vremea lor și doar ei au dreptul la al lor viitor.
Totuși, firesc e ca la finele unui ciclu, la finele unui, să zicem, experiment social, să ne întrebăm: de ce ni s-a întâmplat așa și nu altfel? Fără a intra în fel și fel de analize, care mai de care mai academice, răspunsul stă la îndemâna oricui: orice acțiune împotriva firescului de ființare a omului în lume, înseamnă chin, înseamnă durere, înseamnă înstrăinare a omului de sine. Reformulată ideea anterioară, pentru a da satisfacție și evoluționiștilor, dar nu în maniera teoriilor deja enunțate, trebuie spus că omul ființează și tot el distruge. Orice nouă născocire a minții, pusă în practică, stăruie într-o nouă ființare, dar în același timp insistă în demolarea a tot ce a însemnat ființări anterioare. Prin urmare, metaforic vorbind, paradoxal, ființând și desființându-se pe el însuși, omul se zidește pe sine în istorie. Din această perspectivă, pentru a nu cădea sub imperiul grijii, al angoasei, trebuie să fim înțelepți, prin noi, pentru noi înșine. Iar pentru a fi trebuie știut că regimurile politice apar în context istoric, sub imperiul binelui pentru om și tot acolo, în alt context, vor dispărea. Noi, ca părți ai sistemelor sociale, ce premerg pe cele politice, ne rostogolim și ne dizolvăm în universul cunoașterii noastre limitate, sub un alt imperiu, imperiul speranței. Restul este adaptare și readaptare la formă și fond, la Dumnezeu (al tuturor confesiunilor, ca morală), și, cel mult, la noul ton în exprimare. Comunicarea a echilibrat, de când există limbaj pe fața pământului, sensul existenței. Lipsa ei a însemnat, dincolo de carențele umane, războaie, mizerie manifestă și, în ultimă instanță, vărsare de sânge. Prin urmare, cu cât avem disponibilitatea și înțelepciunea de a ne adapta și readapta la forma și fondul social-politic rezervat spațiului în care ființăm, cu atât mai ușor scăpăm de grija ce ne mistuie zilnic, cu atât mai ușor ne simplificăm existența. Cu cât vom înțelege mai repede că o societate totalitară stă sub semnul ordinului sub care trebuie, și nu a firescului, nu a ființării firești, cu atât mai ușor vom evita totalitarismul, indiferent de forma sa și indiferent de insistențele cu care acesta ne bântuie. Cu cât vom înțelege și vom crede că un sistem social-politic, ce are ca suport libertatea de a gândi și de a face în condiții de libertate, în limitele responsabilității, ghidate de lege și bun simț, cu atât încrederea noastră de sine ne va stabiliza pe firul istoriei.
În plus, de la Platon citire, trebuie să mai știm și să ne repetăm zilnic faptul că, în lumea sensibilă nu există nici stat ideal și nici suflet armonizat perfect în acord cu dreptatea. Aici, în domeniul lucrurilor corporale, fie că este vorba de Cetate, fie de altceva, există doar formele corupte ale Ideilor sau paradigmelor. Albina, sugerează Maestrul Antichității, deși considerată de către noi perfectă, în comunitatea stupului, este doar ideea coruptă a ideii de albină. Prin analogie, și politicianul, oricare ar fi el din această lume, este paradigma coruptă a ideii de om politic. Dar fără el, fără omul politic, nu se poate!
Fraților, ca de fiecare dată, vorba lungă, sărăcia omului. În câteva fraze am făcut o scurtă sinteză a tot ce am zis sau am vrut să spunem și, pe alocuri, supuși patimilor lumești, nu am reușit. Pentru a trece dincolo de obsesii, frustrări sau alte sentimente, să considerăm că această lungă perioadă, ce a durat de prin `47-`49, când a început naționalizarea, apoi colectivizarea, și până astăzi, a fost perioada focului prin care trebuia să trecem și am trecut. Semenii noștri, din Occident, de peste Ocean, ar trebui să fie înțelegători și să creadă că experiența unei ființări nefirești, încă ne mai bântuie. Nu cerem milă și nu cerșim nimănui nimic material! Doar înțelegere și timp, pentru intrarea în firesc a ființării fiecăruia dintre noi.
Cu acestea find zise să ne întoarcem la oile noastre, la povestea care începe cu nașterea, cu anii copilăriei, cu Ghița, iubirea vieții mele, cu satul în care am văzut lumina zilei, cu adolescența, aventurile tinereții în care sarea și piperul a fost Elena, profa sufletului meu, cu tot ce am făcut eu și întregul popor, de-a lungul a zeci de ani, în care, nu aveam cum să stăm pe loc. Toți, cu mic, cu mare, am ființat sub semnul constrângerii, de cele mai multe ori , ale nefirescului distrugător.
Prin urmare, anul 1989, din prima sa zi și până la începere manifestărilor ce au schimbat orânduirea socială de până atunci, în România, dincolo de bucuria pe care mi-a făcut-o fata în momentul în care a luat examenul de admitere la facultate și dincolo de cheful pe care l-am organizat pentru a mai ieși din ritmul vremurilor, a însemnat: abolirea doctrinei Brejnev, abolire ce a reamintit că viitorul fiecărei națiuni din Estul-Europei, se afla în propriile sale mâini, a însemnat câștigarea alegerilor, în Polonia de către  sindicatul „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa, a însemnat demolarea Zidului Berlinului și, în fine, a însemnat căderea lui Ceaușescu. Toate, o ființare a omului, imanență pe pânza vremurilor sale! Odată cu ultima, și deschiderea granițelor României către lume, către Occident, în primul rând. Atunci primul meu gând s-a îndreptat spre Elena, spre țări și locuri, până atunci doar intuite.
-Unde ar putea fi Doamne, unde? – am început eu deja să caut un suflet rătăcit în furnicarul din carul cu fân, așezat pe cer la dunga orizonului.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*