Despre Dumnezeu, întâmplări, viață și politic

29.06.18 by

Despre Dumnezeu,  întâmplări, viață și politic

Oameni buni,
Cam prin `84, după ce s-au tot scremut tovarăşii pentru a plăti datoriile pe la Banca Mondială, pe la FMI şi pe la alte bănci străine, în România toate mergeau de-aiurea. Peste tot în țară, magazinele, goale, piețele alimentare, pustii, fabricile, în marea lor majoritate, se făceau că fac ceva… Ce-i drept, se ducea lumea la muncă doar pentru a avea de unde veni. Doar din când în când, muncitorii mai mutau, dintr-un loc în altul, ,,mărețele realizări” ale tehnicii, niște fiare vopsite și revopsite, pentru a-și justifica prezentul. Până și cârciumile fumegau în gol. Nu tu țuică, nu tu vin, tutun prost și ăla puțin și împuțit, adică mai nimic din cele ce puteau pune sângele în mișcare şi te puteau face să mai uiţi că mai exişti. …Chiar și chiloții și izmenele se găseau cu greu. Iarna la bloc, un fel de experiment social, în care toți cei din casă se înghesuiau într-un pat, față în față, cât să-și sufle unul altuia în sân. Cu toate acestea, propaganda pcr-istă, fără a clinti, susținea iubitul conducător. Ca și acum. Însă, una era atunci, când puteai fi arestat, la orice cuvânt spus împotriva partidului şi mai ales a conducătorului, și alta e acum, în 2018, când vezi unanimitate în a gândi la nivelul unui partid. Sincer, nu se poate ca măcar unul dintre cei din conducerea acestuia, a partidului, că despre partid vorbim, să judece, cu propria-i minte, măcar cu un centimetru mai la stânga sau mai la dreapta, decât conducătorul său. Privind din exterior, orice om normal la cap vede că ceva nu este în regulă şi, evident, îşi pune întrebări după întrebări: fie îi bântuie tovarăşul cu totalitarismul, că doar sunt de-ai lui?! Fie s-au tâmpit cu toţii, începând de la vârful partidului, până la ultimul om?! Fie că tot ei, cei cu puterea în mână, ştiindu-se cu musca pe căciulă, s-au grupat în stil mafiot, apoi, legea tăcerii, a consensului, altfel puşcăria îi mânâncă?! Ce ți-e și cu conducătorii ăștia?!
La falsificarea prezentului, ăla de dinainte de 89, tot un fel de hoție, v-am mai spus, am participat și eu, cât să iasă tov Bărbulescu, cumnatul lui Ceauşescu, bine și Scorniceștiul pe primul loc, în întrecerea „soșialistă”, cum i-ar zice drojdierii de astăzi, asistații guvernului de pe terasele cu alcool aromatizat, dar prostii, ca ăștia de astăzi, nu am făcut.
Cu un an mai târziu, prin 85, ca totul să fie răstignit, înainte ca eu să trec prin ghearele morții, înainte de a avea acel cumplit accident, în care Ghița, soția mea, a murit, Ceaușescu a anunțat restructurarea satelor, demolarea caselor și mutarea țăranului în blocul ce avea să aibă la parter și cantina, și morga. Vaca, găinile și porcul fiecărei gospodării urmau a fi înghesuite în parcarea din fața lui, printre căruțele subzistenței. Doar catârii, iepele și măgarii pentru reproducția orânduirii, aveau să aibă un loc al lor, în niște case cu doar două etaje, plasate dincolo de ochii lumii. Aleșii neamului pe viață și pe moarte, se mai văd și astăzi fosilizați prin fel și fel de parlamente! La noi, mai abitir! În mintea lor, toți, obligatoriu, trebuie luați cu dricul de acolo, din Parlament, sub salvele de tun și recunoștința poporului pentru tot ce au jefuit. …Însă nu trebuie uitat că ce s-a întâmplat în 89, a mai fost și înainte și se va mai întâmpla. Ferească Dumnezeu de mai rău, că atunci să vezi îngâmfare, aroganță și pungășii ciuruite! Mă rog, până a pune Ceașcă proiectul în practică, poliția politică, prin tropăneii săi, a răspândit vestea, iar cu ea şi frica. Aveai sau nu de unde, trebuia să semnezi un contract în care te angajeai să dai cote la stat, de sfeclă, cartofi, porumb, roșii, ouă, carne, morcovi și etc. Animale nu, pământul, cât să te pişi în fundul curţii… Dă dacă ai de unde, dă dacă poţi! Iar de aici teroarea că îți bate vătaful statului în poartă și îți ia și pielea de pe tine. În acel context, un geamăt al întregului popor s-a auzit parcă până dincolo de cer. iar Cel de Sus, ceva mai târziu, la sfârșitul lui 89, şi-a întors iar faţa spre noi, păcătoşii vremurilor, și ne-a trezit. Dar nu pentru mult timp. Nici Dumnezeu nu a zăbovit mai mult, câtă vreme ne-a revăzut ca fiind aceiaşi, înţepeniţi în iadul nostru, doar pe ici, pe colo, revopsit. În aceste condiţii, în țara în care e liber la furat, birul e numai în parte la vedere, precum minciuna pe care politicul a scos-o de când lumea şi pe o parte, şi pe alta, încât în istorie, rar a mai ştiut omul care e curul, care e gura, ci mascat în taxe, accize, în inflaţie, ultima, un fel de taxă după taxă, ce tinde spre infinit, după cum au vrut şi vor jupânii.
Dragii mei, după cum ați văzut, am tot pomenit pe Cel de Sus. Ba ca fiind cel ce ne poartă de grijă, ba cel ce ne întoarce spatele, ba fiind sprijinul nostru interior, oriunde și oricând etc. Las la o parte dumnezeul de Teleorman sau alți zei de pe meleaguri umoristice!… După cum vă amintiți, data trecută, cu strângere de inimă, promiteam o discuție despre Dumnezeu, chiar dacă nu a existat gânditor, creator sau nu, de concept filosofic, care să nu fi abordat o astfel de temă. Trebuie să spun că inclusiv termenul temă, utilizat adineauri, mi se pare nepotrivit, însă în acest moment nu am găsit un cuvânt mai potrivit, mai ales câtă vreme în mine stăruie răspunsul din Vechiul Testament: „Eu sunt cel ce sunt!” Prin urmare, cine este acel „Eu sunt cel ce sunt!”, apoi, de când nevoia de Dumnezeu etc.? Pentru a creiona un anume punct de vedere, vă propun o călătorie în jurul lumii, alături de Morgan Freeman, actor american, pentru a explora diferite culturi și religii în încercarea de a descoperi sensul vieții, pe Dumnezeu și, eventuale răspunsuri la toate marile întrebări aferente. Câtă vreme există viață, dar există și moarte, câtă vreme există mister, dar și mit, poveste, și despre una, și despre alta, greu de început o astfel de discuție, greu de „apucat” de undeva subiectul, vorba lui M. Sorescu în poemul Dumneata: „Te cunosc, dar nu știu de unde să te iau”… Altfel spus, toți avem o idee despre cele enumerate anterior, dar când e să spunem, nu avem cuvinte sau ne împiedicăm în vorbe, uneori înțepenim și tăcem mai ales când și tăcerea spune câte ceva. Împins de Eugen Ionescu de la spate, care, „ridicat” împotriva lui Dumnezeu îi reproșează: „Doamne, ai construit rău viața! Nu trebuia să începi cu nașterea! Trebuia să începi cu moartea! Dumneata mă faci sănătos, mă faci frumos și începi să mă demolezi!…” – Regele moare – am să încep cu moartea. Bunăoară fiecare dintre noi a avut pe cineva drag care a murit, sau pe care l-am văzut stingându-se din viață, cu alte cuvinte am experimentat moartea, fiind, totuși, cumva susținuți, parcă din interior, să depășim momentul, convinși de faptul că îl vom regăsi pe cel stins din viață, în rai. Evident, într-o astfel de situație, ne punem întrebarea: ce este moartea? Sunt dovezi științifice care să ateste existența sufletului? Ce se întâmplă cu el după moarte? Judecând omul din perspectivă rațională și punând totul la îndemâna logicii, nici măcar înțelepții lumii nu au putut formula răspunsuri ermetice la astfel de întrebări. Sunt însă și din cei care au fost aproape de moarte și care cred că știu. Atenție, am spus cred că știu, și nu, știu!, sub forma unui imperativ.
Înainte de a vă descrie câteva experiențe proprii, am să vă redau, pe scurt, întâmplările prin care au trecut alții. Fostul cercetător marin, David Bennet, în 1983, aflat pe coastele Californiei, pe o navă, împreună cu un întreg echipaj, este prins de o furtună ale cărei valuri depășeau 10 metri. Prins de un val, David este aruncat pe puntea vasului, apoi un al doilea îl aruncă peste bord, ca și când nu ar fi fost. În adâncul oceanului, conștient, pentru o vreme, de tot ce i se întâmplă, mai întâi a încercat din răsputeri să își țină respirația. După o vreme, a cedat și a înghițit apa sărată, apă care i-a ajus și în plămâni. „Este o moarte violentă”, și-a amintit David Bennet, apoi, a simțit cum el, ca suflet, ca propria-i conștiință, se desparte de trup. La un moment dat, chiar dacă, fizic, nu mai avea controlul asupra sa, din adâncuri, a „văzut” o lumină coordonată de cineva, lumină care parcă dansa. Acea lumină, câteva clipe i-a vorbit și i-a spus că trebuie să se întoarcă în corpul său câtă vreme mai are multe de făcut în viața sa de pe pământ. Atunci, un alt val la fel de mare, la fel de puternic, l-a răsucit, l-a izbit de tot ce căzuse în ocean și i-a scos apa din plămâni. După aproximativ 15-18 minute, timp petrecut în adâncuri, timp în care echipajul de pe vas l-a căutat, David, ca suflet, a reintrat în corp și s-a reîntors la viață. Pentru cercetătorul american, lumina care i-a vorbit, ar fi fost însuși Dumnezeu, un Dumnezeu al tuturor națiilor și religiilor de pe fața pământului.(https://www.trezireainteligentei.ro/povestea-lui-dumnezeu-cu-morgan-freeman-dincolo-de-moarte/)
Povestea lui Bennet îmi amintește de câteva întâmplări petrecute trăite chiar de către mine. Am să vă relatez două dintre ele. Prima a avut loc în urmă cu aproximativ 32-33 de ani, când unchiul meu, responsabil cu mecanizarea agriculturii în cap-urile din nordul județului Dolj, în timpul unei ședințe de lucru, pe fond emoțional, a făcut accident vascular. Unul suficient de zdravăn, dar care nu i-a pus capăt vieții. Familia l-a adus la Spitalul de neurologie din Craiova. După ce l-a văzut un medic, a fost plasat în salonul numărul șapte, celebrul salon al morții, o încăpere, să zicem suficient de mare, în care se puteau înghesui, aproximativ, 15-20 de paturi, dacă nu mai mult?! Rar avea să fie unul gol! Iar când se întâmpla, fie unul din cei bolnavi, după 10-12 zile, mișca, semn că se întorcea la viață, fie că murea careva dintre cei plesniți de soartă. Trec peste mizeria de peste tot, trec peste faptul că cearceafurile erau schimbate la nu știu câte zile și mai toate erau ude de urină și fecale… Orice descriere în plus v-ar provoca silă și v-ar aminti de marea grijă a sistemului totalitar purtată omului. Aiureli de doi bani! Flașnetarii propagandei, ba chiar și cei ce ai fi crezut că au un gram de bun simț, susțineau sus și tare că totul e pentru om și pentru bunăstarea lui. Ca și acum, ca și în toți acești anii de după `89, când mitocani și nemernici, la tot pasul! V-am mai spus câte ceva despre condițiile din spitale și în volumul Cerșetor în iadul de la poarta raiului. Revin, pentru că nu vreau să politizez momentul. Pe mijlocul salonului, un șir de paturi grupate două câte două. În ele bolnavii aveau poziția capului spre nord. Un alt rând, tot grupe de două câte două, ocupa poziția dinspre ferestrele zidite în partea de est. În aceste paturi, bolnavii erau așezați cu capul spre est. Distanța între cele două rânduri era cam 50-60 de centrimetri, cât să poată trece printre ele un om. În partea de nord a salonului, spre alte ferestre, un alt rând de paturi, tot grupate două câte două. Bolnavii aveau așezat capul spre vest. Cu alte cuvinte, cu puțin efort ne putem imagina un fel de cruce a cărei parte centrală era formată din bolnavii așezați cu picioarele spre sud și capul spre nord, iar părțile laterale, adică brațele, erau formate din bolnavii așezați de o parte și de alta cu picioarele spre mijlocul crucii. Intrarea în salon, prin partea de sud. În fața paturilor, spre ușă, un spațiu de aproximativ 1,5 metri. Acolo, o masă și câteva scaune cu spătar, suficient de incomode, în condițiile în care aveai să zăbovești mai mut pe vreunul din ele. Într-o sâmbătă, după aproximativ o săptămână de spitalizare a unchiului meu, mi-a venit rândul să îl veghez și să am grijă să nu cadă cumva din pat. El ocupa unul din primele paturi de pe rândul din mijloc. Lateral lui, dincolo de culoar, în grupul de două paturi plasate spre est, un avocat și un oarecare Costică, numai osul și pielea, dezbrăcat pușcă. Dezbrăcați erau toți bolnavii, dar aveau peste ei un cearceaf asemenea celui ce se pune peste cel mort. De altfel, încăperea semăna mai degrabă cu o morgă, în care ei, „morții”, încă mai respirau putoarea lor, dar și duhoarea vremurilor. Până spre miezul nopții, din cauza aerului stătut, am vegheat din pragul ușii. Spre cântatul cocoșilor, oboseala m-a frânt. Atunci am așezat lângă patul unchiului meu 3-4 scaune și m-am întins pe ele cu picioarele în aceeași direcție ca și el. Din teama ca nu cumva să nu-l simt, mi-am legat cu o ață de cânepă mâna mea de mâna lui. Până aici, toate bune, însă nici n-am apucat să mă așez bine că un fel de abur nefiresc, pe care nu l-am putut doar simți, ceva ce avea un fel de consistență, m-a izbit și parcă a trecut prin mine. Sincer, m-am speriat. Mi-am desfăcut în grabă mâna, am privit spre unchiul meu apoi spre bolnavii ce îmi erau alături. Avocatul se zbătea între viață și moarte. La gură făcuse un fel de spume și respira greu. Am alergat la camera de gardă. M-am întors în salon însoțit de o asistentă suficient de tânără. S-a uitat la bolnav, i-a șters, cu niște hârtie igenică saliva, apoi i-a luat o tensiune. „Nimic deosebit, o convulsie firească! Ne-a mai speriat domnul avocat cu chestii dintr-ăstea și n-a murit!” mi-a zis ea și a plecat somnoroasă și nefiresc de liniștită. Rămas singur, m-am așezat pe unul din scaune, în același loc, în care cu ceva timp în urmă, mă întinsesem. Îmi frecam fruntea în încercarea de a înțelege mai bine și de a-mi explica secundă cu secundă, cele întâmplate. Pe nesimțite, același „val” m-a izbit iarăși și a trecut din nou prin mine. Am privit spre avocat. Murise! Instantaneu, parcă în același moment în care avocatul a murit, vecinul său, Costică, s-a trezit din comă și cu un fel de nefiresc a tras cearceaful de pe cel mort și s-a acoperit el. Eu, între ei, la mijloc… Oare atunci, să fi fost martor și morții, și vieții?!
A doua întâmplare s-a petrecut cu puțin timp în urmă, spre sfârșitul lunii martie, a anului 2018. Înainte de a vă povesti, vreau să vă asigur de sinceritatea mea, de faptul că nu doresc senzaționalul. Tot ce am să vă spun este trăit de mine în condiții unei lucidități mentale pe care nu o pot pune sub semnul întrebării. Odată cu precizările făcute, trebuie să vă mărturisesc faptul că de aproape doi ani m-a tot chinuit piciorul drept. Durerea s-a declanșat în momentul în care în una din zilele de lucru, la serviciu, în timp ce, urcat pe un scaun ergonomic, la birou, aranjam niște dosare mai vechi, am căzut. Din nefericire, am căzut pe partea dreptă a corpului, parte pe care mai căzusem cândva cu ani în urmă. Atunci m-am ales cu o frântură de umăr drept, ce nu-mi dă pace nici măcar acum. După căzătură, durerile m-au dus la medic. Am făcut o radiografie iar în urma ei am aflat că nu am oase rupte, dar că este posibilă un început de coxartroză, la șoldul drept, boală despre care nu am știut. Desigur nu am neglijat nimic, am consultat specialiști în ortopedie, în reumatologie, în chinetoterapie, am făcut infiltrații la o clinică particulară, am făcut mișcare, masaj etc. Pe scurt spus, am cheltuit bani de-aiurea, m-am mai și chinuit, iar coxartroza și-a văzut de treaba ei. La începutul lui 2018, abia mai puteam călca în picior. Durerea mă scotea din minți și mă și dezarma. Într-o zi, totuși, soția a găsit o cunoștință care i-a vorbit despre spitalul Monza, investiție româno-italiană, nou înființată în București, și despre un medic ortoped de excepție, Gabriel Dinu, specializat în străinătate și recunoscut chiar și prin America. Am deschis internetul, m-am documentat, însă nu mi-am putut depăși frica, mai ales că alți ortopezi, din spitale cu renume, îmi recomandaseră să „trag” de mine cât pot de mult și să fac această operație la bătrânețe, undeva după ce voi împlini 70-75 de ani. La câteva zile mai târziu, am aflat că și primarul din localitatea Podari, Dolj, avusese aceeași boală ca a mea și se operase în același loc, la același medic. Tot îmi puneam semne de întrebare, frica îmi dădea târcoale, iar eu nu mă puteam decide. Până aici, totul obișnuit, totul credibil, mai ales câtă vreme cele ce mi s-au întâmplat se puteau întâmpla oricui, însă, în una din primele nopți ale lunii aprilie, am avut un coșmar. Visasem că un fel de umbră, ca o pânză întunecată se tot lăsa spre mine. Neputincios, în somn, m-am speriat cumplit. În acel moment, cu un fel de disperare, am strigat „Doamne Iisuse Cristoase, ajută-mă” și m-am trezit. Eram cu fața în sus, treaz și conștient, în momentul în care un fel de tub de lumină, o altfel de lumină decât aceea pe care o vedem zi de zi, a venit din înaltul cerului, ca o săgeată, a trecut prin acoperișul blocului și s-a oprit deasupra mea. Umbra pe care o văzusem în vis și pe care încă o vedeam după trezirea din coșmar, ca prin minune a dispărut. În același timp, tubul de lumină s-a ridicat, și a dispărut spre locul dinspre care a venit. În noaptea respectivă nu am mai putut adormi. Un fel de dorință m-a tot purtat cu gândul spre acea lumină. În ziua următoare am hotărât să mă duc la spitalul Monza. Eram convins că voi trece prin moarte, dincolo de ea, spre viață.
Oameni buni, prin astfel de întâmplări, greu credibile, am trecut de multe ori. Unele mi-au pus viitorul în fața ochilor, altele mi-au vestit câte ceva. De exemplu, deși mă aflam la peste 450 de km distanță,în creierul munților, cu mulți ani în urmă, am știut și am simțit când a încetat din viață mama mea. Revin, întâmplări greu de deslușit chiar și de către mine, m-au pus la încercare, însă doar în una singură, cea povestită mai sus, am întâlnit acea lumină primitoare de care nu m-am temut. La limita vieții, lumina despre care v-am vorbit, a fost văzută și de către Morgan Freeman, într-un leșin, și de către David Bennet, și de către mulți alți oameni aflați la limita vieți, la cu o clipă înaintea morții. Descrierile sunt ușor diferite, apoi, fiecare dintre noi, în funcție de cultura pe care o avem, vedem și interpretăm lumina diferit. Unii văd în ea pe însuși Dumnezeu, unii pe Isus Cristos, alții, o altă formă de viață…
După această întâmplare, după ce am trecut și prin operație, repet, știind dinainte că voi trece prin moarte (pe masa de operație mi-a căzut tensiunea arterială la 6 cu 4 și am intrat în șocul hipotermic, adică am început să mor puțin câte puțin.) și mă voi întoarce la viață, am trimis un mesaj către două doamne aflate, la nivel înalt, în politica românească și le-am rugat să pună preț pe sănătate și pe viață. Nu am idee dacă s-au aplecat asupra rugăminții mele, nu știu dacă au înțeles mesajul, cert e că dacă e să te scoată cineva din ghearăle morții, acela e Dumnezeu, prin oamenii aleși de pe fața pământului, pentru așa ceva.
Ceea ce mă frământă, dincolo de experiențele mele, asemenea lui Morgan Freeman, este modul în care speranța în viața de după moarte, speranța că sufletul nostru va trăi în alte lumi (nu degeaba spune Hegel Știința logicei”: „există adevăruri posibile, în lumi posibile”) a devenit parte a religiei. Dar despre acest subiect, la una din întâlnirile viitoare. Până atunci, rețineți doar că: Dumnezeu se apleacă asupra oricui, totul e să fii pregătit și știi să-L chemi!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment