Despre Dumnezeu, Adevărul suprem ce se tot amână

23.07.18 by

Despre Dumnezeu,             Adevărul suprem ce se tot amână

Dragii mei,
Din toată discuția noastră anterioară, discuție ce a avut în centrul atenției viața de apoi, legată, cumva, direct sau… indirect, pe de o parte, de Dumnezeu, pe de alta, de noi, de conștiința noastră, de felul în care ne responsabilizăm mersul pe fața pământului, adică de felul în care trăim în lume. După cum am văzut în Vechiul Testament, niciunde nu este menționat raiul sau iadul. Prin urmare nu se spune nimic nici despre viața de dincolo. Omul moare, este îngropat, iar de aici, omenirea își continuă mersul firesc, mers pentru care, cei rămași în viață trebuie să facă sacrificii după sacrificii. Să aducă ofrande zeilor (la plural!), asta până la Moise, apoi, singurului Dumnezeu proclamat de către acesta. Altfel spus, sfârșitul meu nu însemnă sfârșitul omenirii. Nu în același fel se pune problema după venirea lui Iisus între oameni şi mai ales după sacrificarea sa, de către aceștia, pe crucea ridicată pe Golgota, cunoscut, la vremurile acelea, și sub denumirea de Dealul Căpățânii. În Creștinism, chiar și creștinul laic, creștinul ce nu este capabil să-și anuleze timpul fizic pentru a pătrunde în cel sacru, are conștiința raiului, a iadului, implicit a binelui și a răului, a păcatului, și are, mai ales, conștiința vieții veșnice, conform Bibliei, posibilă a fi după judecata de apoi. …Dar cum vom fi judecați, și mai ales cu ce măsură? Deși aparent, la o primă lectură, am crede că nu există aproape nicio legătură între Vechiul și Noul Testament, totuși cele două sunt traversate de un fir roșu, sunt legate ombilical prin poruncile pentru viața de fiecare zi, prin legile dăltuite adânc de către însuși Dumnezeu pe Tablele cu legi primite de către Moise, pe muntele Sinai etc., apoi desigur, prin pildele, învățăturile, prin Predica de pe Munte, rostită de către Iisus, Fiul lui Dumnezeu. „Nu am venit să stric legea ci să o plinesc”, spune El însuși mulțimii adunate și apostolilor. Dincolo de credința și religia fiecărui om de pe fața pământului, pentru cârtitori (adică pentru cei ce spun că cele 10 porunci nu ar mai fi conforme timpurilor actuale, cu modernismul şi post-post-modernismul), trebuie amintit că respectarea fie și numai a trei, patru, din cele zece porunci biblice, ar face lumea mai dreaptă, mai curată, mai bună. „Să nu ucizi”; Să nu preacurveşti; „Să nu furi”; Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nimic mai simplu! Cu toate acestea, în special sociologii, cei ce cred că omul este rău de la natură, prin însăși structura sa, consideră poruncile amintite anterior, năzuințe sau, în cel mai fericit caz, drumul ascetic al omului spre o idee nedeslușită, uneori, conform celor ce se radicalizează, fără sens. Politicienii, din oricare loc de pe fața pământului, din orice vremuri, și ei o „specie umană aparte”, din cauze nici măcar de ei știute, nu vor să audă de așa ceva. Cum să nu furi?! Cum să nu fii curvă, când însăși politica și-a căpătat „demnitatea” de mare curvă?! Cum nu?! …Din acest motiv, oligarhia este de domeniul evidenței, iar din rândul lor, al oligarhilor politici, apar dictatori, apar cei ce ar ucide cu sânge rece, orice le-ar sta în calea intereselor, infatuării și preamăririi. La ei, minciuna e și mijloc, și scop în împlinirea obsesiilor, năzuințe personale. Grija pentru popor este, probabil, cea mai mare minciună din toate timpurile, de după Facere încoace şi până în prezent (mă refer la capitolul din Biblie),.
Dragii mei, după cum știm, în Creștinism avem de-a face cu trinitatea: Dumnezeu Tatăl-cel ce răspunde în Vechiul Testament: „Eu sunt cel ce sunt”; Dumnezeu Fiul-Iisus-Dumnezeu-Om coborât în lume întru salvarea ei, și Sfântul Duh. Ca o paranteză, în acele momente în care am văzut că Heidegger, cam prin anii ’30, renunțase, oarecum, să ducă la bun sfârșit „ontologia fundamentală” din Ființă și timp, când am văzut că filosofia sa nu mai avea în centrul ei Dasein-ul uman, ci însăși Ființa, am fost tentat să fac analogii de tip teologic și să spun că Dasein-ul, omul-aruncat-în-lume al gânditorului german, a fost și este însuși Iisus-omul-venit-în-lume, modelul suprem după care trebuie să ne inspirăm, pentru a „scoate-o, cumva, la lumină”.
Din perspectiva teologiei, „Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” (Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139). Ideea de Sfântă Treime a fost mult dezbătută, pusă sub semnul întrebării și este încă greu de explicat pe înțelesul laicilor. Nu intrăm în amănunte, însă trebuie să cădem de acord că oricare creștin laic acceptă, înainte de orice, creaționismul, chiar dacă și evoluționismul îi stăruie uneori, la nivelul îndoielii de tip logico-mental.
Sub semnul creaționismului se plasează aproximativ și un miliard de hinduși din India, a treia confesiune religioasă, ca mărime, din lume, între ei și cei din orășelul Varanasi, considerat de către locuitorii săi unul din cele mai sfinte locuri de pe fața pământului. Spre deosebire de creștinism, hindușii au mai mulți zei ce țin de creație și, evident, numeroase povești, unele dintre acestea, circumscrise filosofiei indiene. Una dintre cele mai cunoscute este centrată pe fluviul Gange, cunoscut între ei, între indieni, sub denumirea de Ganga, fluviu care le-ar da viață. Din perspectiva credinței hindușilor, Ganga există doar pentru că este sacru, pentru că vine de la ceruri, apoi pentru că râul Ganga nu este doar un râu, ci și o zeiță, „mama Ganga”, purtătoare a purității, scoasă din noroiul primordial. În timpurile străvechi, hindușii credeau că Ganga curgea din ceruri, dar a fost capturată de zeul creator Brahma, care a decis să trimită fluviul pe pământ. Cum acesta avea o forță uriașă și putea inunda tot globul, zeița Shiva a oprit căderea Gangăi în șuvițele părului său, apoi a eliberat doar una dintre acestea și fluviul a curs pe pământ. În imaginația hindusă, fluviul Gange, care izvorăște, în realitate, din Munții Himalaia, ar curge din Calea Lactee, ea însăși o reflexie a apelor ce sunt pe bolta cerului. Ceea ce îi diferențiază pe hinduși de creștini sau alte confesiuni, care stau sub palma creaționismului, constă în faptul că ei nu cred doar într-o singură creație, ci în cicluri de creație, prima dintre ele având loc cu, aproximativ, 8,6 miliarde de ani în urmă (de aici și reîncarnările repetate despre care am vorbit în subcapitolul anterior –„Nevoia de Dumnezeu și viața de apoi”. Conform credinței hinduse, zeii (la plural!), printre care și Brahma, au creat universul. În Creștinism doar Dumnezeu (Unul) este creatorul, este cel ce răspunde la întrebare. „Eu sunt cel ce sunt!”. Din nou imaginația, dar și gândirea rațională, oarecum speculativă, în acest moment, mă duce la Ludwig Wittgenstein, la lucrarea amintită în discuțiile anterioare și mai ales la primele propoziții din aceasta: (1. „Lumea este tot ce se întâmplă”; 1.1 „Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”; 1.11 „Lumea este determinată prin fapte și prin aceea că acestea sunt toate faptele”; 1.12 „Căci totalitatea faptelor determină ce se întâmplă, și, de asemenea, tot ceea ce nu se întâmplă!; 1.13 Faptele în spațiul logic sunt lumea”; 1.2 „Lumea se descompune în fapte”) Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, Ed. Humanitas, București, 2001, p. 79.
Prin raportare la textul filosofic, răstălmăcirea expresiei „Eu sunt cel ce sunt”, gândită într-o formă duală, la nivel teologico-filosofic, cu evitarea dogmatismului, ne-ar putea duce cu gândul la faptul că „Dumnezeul creștinilor ar fi Dumnezeul ce este prin ceea ce a făcut şi face, este Dumnezeul ce a zidit prin Cuvânt, cu dragoste și lumină (suflet), omul. Iar de la el, de la omul îndumnezeit, în timpurile vechi, la cel de astăzi, lumea, ce ar trebui să fie totalitatea faptelor (bune!) și nu a lucrurilor. Ciudat și, în același timp, paradoxal este faptul că, deși sub același semn al creației, civilizația maiașă, din Mexic, a dispărut, chiar dacă, în concepția lor, Apocalipsa, adică sfârșitul, reprezenta un nou început de ciclu. În urma acestei mari civilizații au rămas doar faptele maiașilor, materializate în piramide, inscripţiile de pe ziduri și lespezi de piatră, ce vor mai vorbi despre ei încă multă vreme de aici înainte, fără a le putea înțelege sâmburele de început, sâmburele creației. De altfel, nici la hinduși, și nici la creștini, creația în sine nu se lasă cunoscută, nu este accesibilă nimănui și mai ales laicului. Cu toate acestea, tot în spațiul indian, cu aproximativ, 800 de ani î.Hr., a existat Școala Samkhya, o școală a filosofiei vedice, care acceptă mai întâi meditația, apoi moartea, ca mijloc suprem de cunoaștere a Absolutului (Am mai vorbit despre aceasta în eseul Marin Sorescu și gândirea Școala Samkhya). Cel ce îndeamnă la meditație și reflecție profundă este un vers despre începuturi, în Rig Veda, cel mai important dintre cele patru texte canonice hinduse și cel mai vechi text într-o continuă folosire (compus, cu aproximație, între 1700-1100 î.Hr.). Atunci, la începuturi, „Nu exista nici nonexistență!/Nici existență”. Pătrunde dacă poți, cu mintea, în aceste spații! Ideea este dincolo de conceptualizarea umană, este, probabil, dincolo de intelectul uman. Cu alte cuvinte, aflarea Adevărului Absolut se amână! În aceste condiții, cei ce încă mai existăm sub palma creaționismului, trebuie să ne împăcăm cu partea de cunoaștere ce ne-a fost dată, să acceptăm și să mulțumim pentru aceasta creatorului. Cu toate acestea, nu voi ezita să reamintesc ceea ce am afirmat data trecută, să readuc în fața omului contingent spusele conform cărora în India, au existat sau încă mai există înțelepți care, prin meditație, au putut pătrunde în spațiul creatorului, iar în creștinism, „lumina supremă” (acel tunel, acel fascicol, acel tub de lumină etc.), a putut sau poate fi văzut de către om, la limitele existenței, la limita viață-moarte, sau într-un moment de mare descumpănire, de neîncredere în sine.
Oameni buni, ideile despre existența noastră sunt cele mai vechi povești despre noi ce se constituite, la nivelul filosofiei, în cosmologii. Câtă vreme aparținem unor spații și culturi diferite, nu toți împărtășim aceeași poveste despre creație, însă toți considerăm viața o minune, minune ce ar trebui să ne unească.
Pe de altă parte trebuie să vă spun că am acordat un spațiu mare în analizele noastre, ideii de Dumnezeu, pentru că El, Dumnezeul tuturor oamenilor de pe fața pământului, indiferent de confesiune, este „Marele echilibru”, în afara și în interiorul nostru. Am acordat și încă nu am terminat. Până în prezent nu am scos o vorbă despre Islam, despre Budism etc. O vom face în paginile viitoare. Până atunci, nu uitați că, deocamdată Adevărul suprem se amână! De aici și filosofia ca teorie a adevărului. În consecință, să ne mulțumim că existăm! Iar dacă tot suntem, să fim oameni, că oameni am fost lăsați să fim!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*