Despre „Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”

18.10.18 by

Despre 			„Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”

Oameni buni,
De la păcatele lumești, adică de la bordelurile de dinaintea războiului, cu chefuri pe măsură, la curvele orânduirii, de la un tip de hoție, la un alt tip de hoție, cu alte cuvinte, din una, în alta, am golit sticla cu whisky, iar nouă abia ni se deschisese pofta. Din acel moment, biroul meu nu prea mai era potrivit pentru lălăială, glume proaste, făcute pe seama capitalismului, soacrei și televizorului. În plus, după atâta turnat pe gât și însăilat lumea, când pe față, când pe dos, ni se făcuse foame. Fără a sta pe gânduri, l-am invitat pe procuror la una din cârciumile ceva mai dosite de ochiul trecătorului. Nu a refuzat, chiar dacă mi-a dat de înțeles că închiderea conflictului însemna împăcarea cu milițianul și retragerea plângerii mele făcute în dosarul cu accidentul. Pentru o clipă mi-a trecut prin minte și faptul că magistratul ar fi putut fi și omul securității.
– În definitiv, ce mi-e în gușă și în căpușă! Ce aș mai putea pierde?! Ghița a fost totul! – mi-am zis în gând și mi-am luat toate măsurile ca nu cumva să scap vreuna despre marile realizări, despre vizitele conducătorului iubit și despre cum dusesem, într-o noapte, niște vaci răpciugoase, numai osul și pielea, tocmai la dracu în praznic, pe un câmp, dincolo de Caracal, și adusesem în locul lor niște cai de rasă de la o fermă de cercetare din județul Constanța. Altă dată, și mai și, dar toate la un loc pot creiona o altă poveste, specifică doar nouă, românilor. Nu de alta, dar doar pe-aici se poate!
– Domnule, ca la armată, până se întorc femeile de serviciu de la pension, spălăm noi veceurile! Adică, înțelegeți dumneavoastră, ce și cum?… Ca să nu ne îmburghezim, tovule, am să conduc eu. – i-am zis procurorului după ce am coborât în fața gării și am urcat în mașina personală.
În câteva minute, am ajuns. Șeful restaurantului parcă ne aștepta. Ne-a primit ca pe niște oameni de seamă, apoi ne-a condus într-un separeu.
– Lume bună, lume bună! Luați loc, vă rog, luați loc! Ia să vedem noi, începem cu un courvoisier și ceva ușor, un morunel la grătar, sau o dăm pe clasic? Ciorbă de burtă, ardei iute, ceafă de porc la grătar și…
– Orice, numai courvoisier să fie! Poți să pui și-n ciorbă că-i dă aromă! Mai spre sfârșit, doar cour! Până atunci, niște ouă de pește, cât să ne ungă la burtă și să ne împirociogăm și noi…- a glumit magistratul
– Ciorba, ciorba, zic, să o dregem cu niște smântână și mujdei de usturoi?… – am adăugat și eu. – Moruneii, evident, după aceea. Iar la ei, un vin alb! Meștere, ceva de cinci stele… ai matale grijă!
– Cunoaștem, tovule, cunoaștem, că doar ne-am școlit, ce dracu?! …Și grătărelul după aceea sau?!…
– A, nu, nu renunțăm! – i-a zis procurorul. Mă gândeam, însă, la o pârjoală de berbecuț și un vin, sânge de iepure, cât să facem față la „cour”, că doar ne ducem și la…
– Hai, domnule, ce dracu, este, este!… Mă ocup personal! Mărie! – a strigat el după o chelneriță oacheșă, cu talie de viespe, bine sprâncenată, și fustița de o palmă. – Ea e puștoaica mea de nădejde!
– De nădejde să fie, că altfel cum mai construim noi socialismul?! – am glumit eu.
– Comunismul, tovule, comunismul și societatea multilateral dezvoltată! Cum și cu cine? Păi, se poate? Ea o să vă servească, mai întâi, courvoisierul, iar la cerere, și ceva „cour”… Pentru binele poporului și propășirea spre cele mai înalte culmi!
– Meștere, greu al dracului în comunismul ăsta?! – i-a zis magistratul.
– Asta ziceam și eu! –l-a aprobat șeful restaurantului, s-a scărpinat în creștetul capului, apoi a revenit. – E, aș! Prostimea! Se vaietă în proasta de una, de alta, că i s-a lipit burta de șale și că nu mai poate da din cur…
– Asta cu datul din „cour”, ține de pulime. Mi-a zis-o un doctor de la capitală! Om mare! De la universitar… Ce vorbești, domnule, are poporul ăsta niște creiere!… – s-a minunat procurorul.
– Aoleu, iertați, vă rog, uitasem, lângă ouăle ălea de pește, și un creier pane! Azi l-am făcut rost, pentru to`arășul prim… Numai că am și eu clientela mea! Partea m`nealui e partea m`nealui, partea noastră e partea noastră! Bine zic, ce dracu?! Mărie, fi-ți-ar curul al dracu, veniși? Courvoisier!…
– Două pahare, șefu`?… – a întrebat fata, toată un zâmbet.
– E, aș! Trei! Măi, fetițo, este oameni de nădejde, măi! …Trei pahare și o sticlă! Să punem și noi umărul la construcția comunismului, ce dracu! Vezi, acolo, la mine în fișet! Courvoisier să fie! – a pus-o el la punct pe chelneriță în timp ce a privit șiret spre noi …Pe mine mă scuzați câteva clipe! Trec pe la bucătărie… Știți, chestii, socoteli! – ne-a zis șeful restaurantului și a plecat.
– Îl crezi? – m-a întrebat procurorul. – Sună la securitate, le dă ălora raportul! Da, mă doare în cot!
– Iar pe mine în „cour”, vorba ăstuia cu restaurantul. Ce-am avut de pierdut, am pierdut, de aci înainte, musai să câștig sau să urc și eu la cer.
– Mda! Aprob din toate punctele cardinale! …Altfel, să știi că e băiat bun. L-am scăpat de mititica. Lua, de voie, cinci ani! …Cel puțin! Îl băgaseră ăștia cu ilicitul, pe țeavă. Oameni ai dracu, domnule! Nu mai poți mișca nimic în ziua de astăzi!
Câteva clipe mai târziu a venit fata cu băutura. A aranjat paharele glazurate pe masă, a destupat sticla, a turnat în pahare și a agățat de buza lor câte o jumătate de felie de lămâie.
-Aici sunt, la dispoziția dumneavoastră! – ne-a încurajat fata – Imediat vine și gustărica! Mai doriți ceva? – a întrebat ea în timp ce mi-a făcut cu ochiul și l-a periat pe procuror pe umeri.
– Deocamdată, e suficient. Mai spre sfârșit, ceva „cour”… cât să fie tacâmul complet! – a glumit magistratul în același moment în care a prins-o de după mijloc, pipăindu-i ostentativ coapsele.
– Fată bună, domnule șef, fată bună! Șef de gară am vrut să spun…
– Are! Iar dacă are, are! – am aprobat și eu. – Dă țâța la supt unui regiment și tot nu cade lată de oboseală.
– Poftă mare, domnilor! Imediat vin și antreurile! Să se facă bine creierul! – ne-a urat ea și s-a pierdut printre mese, spre bucătărie.
Undeva, spre marginea orașului s-a auzit sirena Uzinei de Aluminiu. Anunța sfârșitul programului de lucru pentru cei din schimbul unu. Urma schimbul doi, apoi trei și iar de la început. Un fel de foc continuu, din când, în când, ceva mai mocnit după miezul nopții. Mai moțăiau și muncitorii, mai moțăiau și sefii… Fără să ne dăm seama, timpul trecuse cum nu se putea de repede. Câteva clipe mai târziu se puteau vedea cei din fabrici forfotind pe lângă magazinele tip alimentară. În condițiile în care nu găseau nimic de-ale gurii, își luau rația de pâine și se lipeau în grupuri, grupuri, de câte o cârciumă ordinară, de cartier, locul în care dădeau pe gât câte un pahar de șliboviță, un fel de rachiu făcut din te miri ce, și beau bere îndoită cu apă și spumată cu dero. Chelnerițele și șefii bodegilor, un fel de demenți puși pe căpătuială! Navetiștii cumpărau cu sticla de pe unde găseau, apoi împărțeau între ei cu paharul, cu ochii în patru, cât să nu se înșele unul pe altul. Forfota se stingea repede. Mai rămâneau, pe ici, pe colo, drojdierii, `telectuali pe la câte o editură, câte o fițuică, locală, a partidului, sau instituțiile culturale ale orașului. Ăștia erau băutori de orice, de la orcine puteau ciupi pe promisiuni de lansare și promovare în marea mocirlă socială.
– Ia te uită, domnule, a venit și colonelu`! Putea lipsi marte din post?! Evident că nu…– a sesizat procurorul, privind spre intrarea în sala de mese a restaurantului. – Gata, colega, gata programul? – l-a întrebat pe ofițer înainte de a se așeza și el într-un alt separeu.
– Gata, gata pe ziua de astăzi, numai că noi, după cum știi, rămânem pe baricade zi și noapte. Dușmanul urmărește și poate să atace…– i-a răspuns cel în haină militară înainte de a-și agăța șapca într-un cuier și a-și desface, la gât, copca vestonului.
– Domn` general, ia zii, domnule, cam pe la ce oră te faci turtă și de când nu ai mai ajuns treaz acasă?
– Pardon, monșér! Deocamdată, colonel… – a ocolit el răspunsul.
– Lasă, domnule, că pe `mneata, dacă dai, pardon, ortul popii, imediat te avansează partidul în grad! E, când și de când?
– Păi, dracu mai știe?! Cu atâtea pe cap, numai la asta nu am ținut contul…- s-a eschivat iarăși ofițerul.
– Așa ziceam și eu, oameni ocupați, cum suntem, cu problemele statului, mai și uităm! Auzi, dar în timpul ăsta, cât timp nu prea ai mai dat pe acasă treaz, pe doamna dumitale cine a mai f…te?
– Ca și pe-a dumitale, ăia de la contrainformații, că ei n-are voie să bea și ăia de linge… știi dumneata ce, de la garnizoană… De asta ți-era?! – a răspuns el promt, ca și cum primise informația o secundă mai înainte, din cel puțin trei surse.
– Al dracu nenorocit! – mi-a șoptit mie procurorul. – Un analfabet! Nu tu Academie militară, nu tu studii universitare!… Făcut ofițer la apelul de seară, apoi avansat în grad, la câte o chelmeză de specializare. Ca să vezi, colonel, șef de garnizoană, cu o traistă de bani pe lună și doarme din picioare mai ceva decât o gloabă?! Eu aș desființa armata asta. Se cheltuie de aiurea banii. …Și aș înființa una de mercenari! Apoi i-aș trimite, până la vreun eventual război, să lupte cu muștele și țânțarii din Deltă și Balta Brăilei! Mda! – s-a aprobat singur, apoi a reluat. Așa gândema și eu, domn` general Norocul nostru cu ăia despre care ai zis! Oameni de bine, domn` colonel, oameni de bine! E, asta e! Până una, alta, poftă bună! – – s-a amuzat magistratul rânjind.
Rând pe rând, au sosit cele comandate. Am mâncat și berbecuțul, am băut și vin roșu, ne-am îndulcit și cu câte o clătită aromată cu dulceață de trandafir, am ciupit, pe rând, chelnerița de cur, eu am achitat consumația, apoi ne-am despărțit. Procurorul a chemat un taxi și s-a făcut nevăzut. În zilele următoare, am auzit că, în seara aceea a ajuns acasă spre dimineața următoare, când și-a luat geanta cu dosare și a dispărut ca măgarul în ceață. Eu, deși abia mă țineam pe picioare, m-am urcat în mașină și, fără a sta pe gânduri, am plecat spre Craiova. Nu am apucat însă să trec podul peste Olt și m-a oprit miliția.
Plotonier major ,… actele la control!
– Tovarășu`, dumneata altceva n-ai de făcut? Mă grăbesc! În plus, am avut o zi grea… Discuții cu procuratura, cu Măria sa…
– Duhniți a cârciumă, sunt sigur că ați consumat alcool!
– Eu? Ciorbă de burtă și ardei iute! Că o fi pus chelnerița ceva vrăjeală în ea, asta e altceva… Da` eu nu!
– Vă rog, actele, și coborâți de la volan! Unde lucrați?
– Domn` șef, hai, domnule, ce dracu, că ne înțelegem noi cumva! Aci, șef de gară la Slatina…
– Actele, cheile mașinii și coborâți de la volan! Sunteți un pericol public! – a repetat milițianul și a chemat în ajutor un alt echipaj de la circulație.
În câteva minute a sosit. Plutonierul și colegii săi m-au pus să suflu în fiolă, mi-au întocmit un proces verbal, pe care, desigur, nu l-am semnat, apoi m-au urcat în masina poliției și m-au dus la gară. Tot acolo au adus și mașina personală, însă cheile, permisul și actele mașinii le-au luat cu ei. Amorțit din cauza alcoolului, doar le-am mai putut bate obrazul, după care am urcat scările spre birou. În spatele acestuia, aveam o încăpere ascunsă cu un pat, în care puteam dormi, în condiții de muncă prelungită. M-am întins pe el. În dimineața următoare, când mi-am amintit că miliția mi-a luat permisul de conducere și cheile de la mașină, am luat-o razna. Am sunat la circulație, dar nu mi-a răspuns nimeni. Abia când a venit secretara, m-am mai liniștit.
– Trebuie să fie o soluție! – mi-a zis ea. – Să vină tovarășul prim și vedem cum facem. Până atunci, uitați-vă peste mapă și semnați documentele, că la cele de ieri se adună altele și tot așa, după care n-o mai scoatem la capăt!
Am răsfoit corespondența, am semnat ce era de semnat, iar la orele zece eram deja la ușa Primului Secretar.
-Ia să vedem noi cu ce putem ajuta? – m-a întrebat zâmbind, ca și cum ar fi știut ce mi se întâmplase.
După ce m-am plâns eu ca o babă beată, Primul Secretar i-a solicitat secretarei să cheme la el pe șeful de la circulație. O idee mai târziu, ofițerul s-a și prezentat.
-Măi, tovarășul, am lângă mine un om de nădejde, șeful gării din Slatina. Zice că aseară, un om de-al tău, un plutonier, i-a luat permisul de conducere? Ai idee ce s-a întâmplat?
– Tovarășul prim, din câte scrie în raport, dumnealui era băut, a suflat în fiolă și s-a înverzit.
– Da? Dar de unde știu eu că omului tău nu i s-a părut? Apoi, omul mai și bea! V-am mai spus să vă uitați și voi la cel ce vă stă în față și să nu dați, una, două, cu bâta în baltă! Ce s-o mai lungim?!Tovarășul, ai o jumătate de ceas să-i dai permisul înapoi. Apoi, cheile, actele, tot ce i-ați luat! Înțeles?
– Înțeles, tovarăsul prim, înțeles!
– Te așteptăm!
– Domnule, ce înseamnă să fii mare?!
– Asta e! Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale! Dar… Dar zic, orice naș își are nașul! Prin urmare, în cazul dumitale, la mijloc stă o chestiune pe care trebuie să o respecți. Uite cum facem! Te împaci cu milițianul, mai bei un courvoisier cu procurorul… Băiat bun! Putea să te și tăbăcească, dar grija partidului pentru om… În felul ăsta cad și eu la pace cu unul de la securitate. Domnule șef, trebuie să pricepi că ăla care a comis accidentul e protejat! Nimic mai mult! Iar cu securitatea nu te joci nici dumneata, nici eu. Așa că, retragerea din dosar! Lasă justiția să-și facă treaba! Că știe ea ce e de făcut… Înțeles!
– Înțeles, tovarășul prim, înțeles! După câte văd, se ascute lupta de clasă, iar eu am un copil de crescut! Trăiți, am înțeles!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment