Despre

Carențele omului la răscruci de vremuri

08.01.19 by

Despre  <br><br>	                         Carențele omului  la răscruci de  vremuri

Dragii mei,

După cum știți, oral sexul, un fel de preludiu la cele ce urmau să fie chiar și în zilele noastre, îl începuse Ceaușescu în emisiunea televizată, difuzată de către TVR în douăzeci decembrie, 1989, după ce s-a întors din Iran. L-a continuat a doua zi, la balconul Comitetului Central, finalizat, de data aceasta, nu ca de obicei, cu aplauze și urale, evident precomandate, cu regie pe măsură, ci cu huiduieli, blesteme și înjurături, ca la drumul mare. Când au văzut că e groasă, sfătuitorii de serviciu l-au urcat în elicopter, iar câteva zile mai târziu, într-o unitate militară din Târgoviște, l-au pus la zid, în bătaia armelor. Știu, trebuia să amintesc și de procesul în care și ea, și el au fost condamnați la moarte. Mai degrabă aș trece cu vederea, câtă vreme, cel puțin mie mi s-a părut un simulacru, o înscenare care mi-a adus aminte de unul asemenea ce a avut loc, pe terenul de sport al școlii în care învățam clasele gimnaziale. Și un proces, și celălalt, parcă doar pentru a băga frica în oameni. Cei cu propaganda știu bine cât de ușor se poate manevra un popor înfometat, în care ai mai băgat și spaima. Îi spui să iasă pe uliță și să moară acolo, pentru că moartea sa e pentru o cauză nobilă, acolo moare, chiar dacă în cel ce spune „ieși!” gâlgâie ipocrizia și alte zeci de dorințe ascunse. Nu mă credeți? Amintiți-vă chemările făcute în 89, de către singura televiziune națională pentru apărarea libertății, asta ar fi una, apoi, pentru exercițiu, înfometați câteva zile o biată pasăre sălbatică și o să vedeți cum o să vă ciugulească din palmă. Iar de aici, nimic mai simplu! Vrem sau nu, cu burta goală, suntem marea masă de manevră, ce-i drept, uneori periculoasă.

În vremuri de normalitate, în general, omul contingent își vede de ale sale. Nu scapă din ochi nevasta, copiii, casa, se mai ia de gât cu soacra, și cu multe altele asemenea. Dincolo de ea, adică dincolo de normalitatea în care Cezarul primește ce e al Cezarului, căruța săracului o ia la vale și dă cu oiștea în gard. Iar din gard sare și așchia. Dacă vrea liniște, Cezarul repară și gardul, și căruța, ba mai pune, în grabă, și ceva pe deasupra, pentru a mima din nou normalitatea. Din câte știți, a mai dat și Ceaușescu suta aia de lei, dar prea târziu. Asta e! Totul ține de echilibru, dar un echilibru în timp și pe spații largi, nu așa de ochii lumii, pe la câte un colț de stradă. Toate ar fi cum ar mai fi, dacă banul nu s-ar fi dovedit, încă din începuturi, ochiul dracului, iar dorința de a-l avea e ceva cel puțin asemenea. La mijloc, între ban și dorința de a-l ține în visterii, pentru cine mai știe ce scopuri obscure, vărsările de sânge. Pe la noi, ca de altfel cam peste tot în lume, mai e si povestea cu „cine face și desface toată ziua are ce face”! Are, desigur, dar nici înainte nu dă! În plus îi înghiorțăie mațele de foame, câtă vreme ce se zidește la timp de pace, se dărâmă în vreme de război sau din prostia ce colcăie chiar și în locul în care nu te aștepți. Prostul nu ar fi atât de periculos dacă ar sta în banca lui. Grav e că, de cele mai multe ori, le știe pe toate, „inventează” și face pe harnicul. Apoi își imaginează progresul, are vedenii despre cum înaintează chiar și spre cele mai înalte culmi. Slogan din vremea totalitarismului șiret. Să fim serioși! Apropo de asta, mai știu eu pe unii care se băteau pe burtă, înainte de 89, crezând că, 2-3 kg de aur dosite i-ar fi ținut pe picior mare, generații de generații, iar astăzi foamea le dă târcoale.

Dragii mei, probabil unii dintre voi așteptați să vă vorbesc și despre geniul huilei, îl știți voi care, despre venirea minerilor în București, despre oase frânte și dezastrul produs la Universitate etc. și despre felul în care a mulțumit Ion Iliescu lămpașilor, în fața clădirii guvernului. E, lămpași și nu prea, dar fie! Am mai vorbit în „Puntea frântă și căderea spre niciunde” și nimic! Nimeni nu a văzut, nimeni nu a auzit! Prin urmare, de data asta fac ceva economie de cuvinte! Totuși, doar ca luare-aminte, reamintesc faptul că mulțimile au luat-o, în istorie, pe spinare, tocmai pentru că nu au fost organizate. Emoția colectivă îi strânge pe neastâmpărații sorții la colț de stradă, fie și doar pentru faptul că cineva, acolo, în acel colț, trebuie să moară pentru izbânda celor deja sus cățărați. Altfel, cum s-ar căpușa nemernicii?! Cazul meu, a celui împușcat și al fiicei mele, este cum nu se poate mai limpede. Cretinii spălați pe creier, instruiți doar să ucidă, evident, ucid, însă drama celor mulți începe abia în momentul în care criminalii primesc, ulterior, de la autorități, onoruri, iar ei, cei mulți, își aplaudă călăii.

Prin urmare, supărat, m-am răsucit în vremurile tulburi de atunci și m-am întors cumva în mine. În forul meu, Iza, ai mei din familie și amintirile. O altă lume, un alt microcosmos cu rădăcini și-n locurile, și-n cerurile noastre. Aici, nu de puține ori, Ghița mi-a reproșat că nu i-am protejat fata, memoria, singurul ei sens în lume. Tot acolo, tata, în înverșunarea sa, își răscolea de-aiurea și trecutul, și menirea. El voia să fie puterea în sat și basta, în timp ce mama își plângea amarul, iar eu așteptam, cu inima strânsă, întoarcerea Izei, de la spital, acasă.

Frământările din stradă, dar mai ales cele de prin instituții care mai de care, au continuat și în zilele următoare. Încă nu se împărțise ciolanul după poftele noilor înfometați. Să nu credeți că ar fi fost vorba de cei mulți! Nu! Ei știu să-și drămuiască firimiturile și chiar știu să se și sature din ele. Veșnicii nesătui sunt, de obicei, profitorii oricăror regimuri, contextual îmbogățiții războaielor de tot felul, civile în primul rând. Cu toate astea tot ei cer!

Cu una, cu alta, două săptămâni mai târziu, de la incidentul din colțul blocului, Iza s-a întors acasă. Era ceva mai firavă, mai palidă, dar cu suficient umor și mai ales cu poftă de viață.

– Dacă nu mă împușca idiotul ăla, șansa vieții tale de a te face tovarășii revoluționar, se ducea pe apa sâmbetei! – mi-a zis ea între un zâmbet și un gest de durere provocat de operația încă nevindecată.

– Tocmai la asta mă gândeam și eu! Șansă unică de a ieși în față frustrații! Șansă unică de a arăta cât de mari opozanți au fost ei regimului Ceaușescu… În realitate, doar niște lingăi de dosuri! Nu, nu, n-am cum să mă număr printre ei, pentru că nu am, în primul rând, limba aspră, cât să fi provocat orgasm idioților.

– Ba, o să fii! Fie și doar pentru momentul ăsta… Nimeni n-o să poată trece peste el, peste faptul că eu, aci, în colțul străzii, am fost împușcată.

– Realitatea asta e, însă au dispărut ele, nume mari din istorie. Ce mare lucru să nu fi băgat nimeni de seamă?! Necazul va începe abia atunci când toți nemernicii din miliție, din armată, din securitate, care au tras în oameni, o să fie declarați eroi ai revoluției. Mai puțin amărâtul ala care a căzut sub ochii mei, mai puțin tu, care ți-ai dorit să dai șansă la viață unui muribund… În realitate, muribundul, ai văzut și tu, un tâlhar nenorocit?!

– Da, încerc să mi-aduc aminte! Nu tu mulțime, nu tu ambuscadă, nu tu oameni care să scandeze în stradă! Nimic, tot cartierul în liniște și, hodoronc, tronc, apare unul îmbrăcat militar, cu pistolul mitralieră sub manta, și trage! Trage și în stânga, și în dreapta, și spre pământ, și spre cer! Am să le spun și colegilor de la facultate, dar nu o să mă creadă. Norocul meu cu glonțul! Peste tot liniște! Și totuși…

– …Ăsta da noroc! E, tocmai liniștea nu a fost bună. În liniște, până și din dosul ferestrelor se pot vedea hoțiile! Haosul, debandada, anarhia, mai ales cea controlată, va scoate acum revoluționari pe bandă, în lunile ce vor veni, va scoate lideri care mai de care! În realitate, niște pușlamale! Mă rog, nu generalizăm, dar îi știu pe ăia de la mine de la sindicat? Cică i-ar apăra pe cei ce muncesc de ingerințele celor ce conduc! Aiurea, ei sunt primii care îi toarnă, când pe la mine, când pe la economic, că ar fi furat nu știu ce șaibă, când la securitatea politică… Acolo-i grav, că le rup ăia oasele! Creiere chircite știu doar să bată și bat! O să apară și ăștia, din noua orânduire, că ei, marii apărători ai celor mulți, răsar ca ciupercile după ploaie! Apoi se cern… Până mai ieri umblau cu butelia în spinare și pantalonii rupți în tur, mâine, poimâine. se dau strategi în apărarea intereselor naționale.

– Bazaconii! – Ăștia și strategiile!

– Poveste complicată, draga mea! Orice să faci în viață, numai să stai departe de nemernici!

  • Mda! E de luat în seamă!
  • Mai mult, e de băgat la cap!

Când s-a pus bine pe picioare, Iza s-a întors la studii. Oricum, acasă, lângă mine, nu își găsea locul. În permanență era cu gândul la colegii de facultate sau, de ce nu, la vreun iubit, deși nu simțisem vreo manifestare a sa în acest sens.

Eu îmi începusem deja activitatea, numai că, după cele întâmplate în decembrie 89, cam toate erau pe dos. Nimeni nu prea mai avea chef de muncă, iar dacă se dădea totuși din mâini, cam peste tot, se dădea de-aiurea. La vedere, zilnic, la nivel național, dar și în provincie, în fabrici, în locuri în care, nu de mult, era liniște, de-acum, tot felul de revolte. Un alt tip de societate se întrezărea la orizont și își făcea loc, de la o zi la alta. În aceste condiții, vidul de putere, dar mai ales cel legislativ, se simțea aproape oriunde.

Cei ce se știau cu musca pe căciulă, mai pe românește cei ce împușcaseră în stradă tineri nevinovați sau ordonaseră măceluri, făcuseră, la comandă, un pas în spate, și așteptau să li se dea cele promise, la ceas de taină, de către cei ce înfășcaseră deja puterea. Așa au fost înființate facultățile de filosofie, de științe politice, de sociologie, mai ales cele din provincie, instituții în care aveau să predea, cu sau fără studii, în primul rând, criminalii mascați, de rang înalt, ai loviturii de stat, și foștii activiști ai comunismului, tot un fel de criminali îndopați până în gât, nu cu marxism, așa cum s-ar fi crezut, ci cu „marile” cuvântări ale lui Ceaușescu. Printre ei, pentru imagine, și profesori de meserie. Unii dintre cei enumerați adineauri, trecuseră totuși pe la Ștefan Gheorghiu, teribila fabrică de spălat pe creier. Alții nici măcar atât, dar călcau, de acum, totul în picioare, spre titluri universitare înalte, de conferențiari sau profesori, la care nu ar fi ajuns înainte nici în șapte vieți și jumătate. Odată postați în spatele catedrelor, pozau în geniile nerecunoscute în vremurile lor, în care, chipurile, ar fi pătimit. În realitate, ei, săracii, abia puteau citi de pe niște foi, fel și fel de inepții, în care se bătea monedă pe naționalismul de paradă, ca normă și normativitate a noilor generații. Aceleași bazaconii, însă altfel spuse! Credeți-mă, vă spun în cunoștință de cauză!

Cei ce căzuseră ca musca în lapte, în cadrul confruntărilor de stradă, acum trăgeau ponoasele și fie că băteau, la propriu, în retragere, căutând un loc de pensie, fie ieșeau, la cacealma, ca păduchele în frunte. „Să se facă, să se dreagă și să meargă” – îndrumau ei, dând din mâini, ca apucații, imitând, uneori, fără să vrea, pe Ceaușescu. Ce să vă spun? Ridicolul, vreme de aproape câțiva ani, a fost la el acasă. Vechii activiști erau în faza de fsn-izare, iar metamorfoza nu era una tocmai ușoară.

Odată aruncate ciosvârtele, celor de mai sus, și praf în ochi, poporului, cei de la vârf demaraseră, grăbiți, la nivel de țară, marea distrugere națională. Tot sub semnul binelui pentru om, despre care v-am mai spus. Prin interpuși, restructurau fabrici, uzine, combinate ce se întindeau pe zeci de hectare, iar când au dat legea falimentului, în prima fază, ei, „marii emanați ai revoluției”, le-au conservat, apoi le-au vândut, pe ascuns, la kilogram, străinătății. Banii, în marea lor parte, au ajuns în conturi personale, ehe, tocmai la dracu în prazic! Parte din cei ascunși în țară, i-au lansat, în lumea contemporană, ca mari oameni de afaceri. Voi, cei de vârsta mea, nu se poate să nu vă amintiți sloganurile propagandei: „cu cât mai mulți bogați, cu atât mai bine! Ei, bogații, sunt investitorii și viitorul țării! Ei sunt cei ce aduc pâine muncitorilor!” Cu alte cuvinte, cu cât mai mulți hoți, cu atât mai bine! Ei sunt viitorul țării, ei sunt investitorii de mâine! Românul de rând, sărac lipit pământului, stâlcit la cap și suflet, de cei peste 50 de ani de comunism, desigur a crezut. De altfel, cum să nu-i fi crezut câtă vreme au spus-o chiar ziariști de renume! Rezultatul? După ani și ani, acum, la vremuri noi, după un alt tip de speranță, românul a făcut cum a făcut și s-a reîntors la statutul lui lui dat de opincă.

Fraților, după cum ați văzut, cam încurcate ițele, iar în încurcătura lor, cât să nu se bage de seamă, de la o lună la alta, se mai dădea liber la furat în câte un alt sector de stat. Numai CFR –ul rămăsese încă a doua armată, ba chiar prima, cât timp și regimente întregi se desființaseră, iar tancurile fuseseră trimise la topit. La noi, zorii marilor furtișaguri încă nu se întrezăriseră. Prin urmare, nu puteam sta nici eu cu mâinile în buzunare, mai ales că vedeam, peste tot, în juru-mi, cunoscuți cu ceva strânsură din micul trafic de peste graniță. Prima dată, am încercat la turci. Am vândut acolo prosoape și lumânări din ceară, cumpărate, la preț de jumătate, de la un popă, și alte acareturi. Cam departe, drumul greu… A ieșit ceva, dar nu atât cât aș fi vrut eu. Grosul l-am scos de la sârbi. În piețele și târgurile de dincolo de Dunăre, chiar și în cele din preajma Belgradului, se putea vinde orice, de la cuie, rulmenți, menghine, truse de scule și câte și mai câte. Contextual, m-am făcut frate cu cel ce era director economic și ne-am pus pe casat, pe scos din uz, chiar și strunguri de banc, cu care se lucra mecanică fină. De la actele de casare și până a face bani din obiectele, chipurile, uzate, nu a fost decât un pas, mai ales că în acele zile nimeni nu te mai verifica. Cu toată devalorizarea leului, cu toată inflația, chiar de la nivel european, într-un an și jumătate strânsesem ceva mărci germane și suficienți dolari americani, încât mi-am mai cumpărat două apartamente, în Craiova, și o mașină nouă. Cu cea veche, pe care o luasem cu mari intervenții, pe vremea lui Ceaușescu, căram marfă. Cu alte cuvinte, fără să vreau, m-am trezit un mic negustor de nimicuri, însă săptămânal strângeam bani peste bani, dar nu cât să mă simt bogat și să mă apuc de vreo afacere serioasă sau să țin pasul cu marii șmecheri, cu „proprietarii de rețele de trafic”, cu cei ce aveau deja cărăuși, un fel de slugi ce se mulțumeau doar cu ceva mărunțiși. Sorele a ieșit și pe ulița mea, când s-a decis și privatizarea la CFR, ce-i drept parțială. Ochii mi i-a deschis un tip, tot de pe la economic. Ăștia urmăreau zilnic legile și știau, din timp, cam pe unde și cum se puteau da tunuri după tunuri.

– Domnule, să știi că de aici, din noua decizie politică, putem face și noi ceva parale! – mi-a zis amicul. Ca să avem noi frâiele în mână, mă privatizez eu, iar tu, ca director, semnezi documentele și trimiți banii în contul meu. …Apoi juma, juma, ce dracu, doar ne cunoaștem! Suntem ca frații de ani și ani! Batem palma?!

– Colega, în toți e o foame de bani, numai să nu dăm de dracu!

– Cum să dăm?! Tu nu vezi că e la vedere! Legea permite! O fac chiar și alții din exterior, iar noi, vrem sau nu, aprobăm, ca proștii, pe câte o sticlă de vodcă, scurgerea a zeci de mii de dolari, în buzunarele cine știe cui?! Ce dracu, domnule, parcă am avea orbul găinilor! Tu te spetești prin târguri să faci un ban, alții încasează de la noi, stând relaxați în fotolii! Păi, normal e?!

– Nu! Sau cel puțin, nu prea… Dacă ai curajul, gata, hai, privatizarea!

Economistul a mai stat, ca angajat la stat, până ce a înființat societatea, până a pus actele în ordine, apoi și-a dat demisia. Imediat s-a și prezentat la mine cu toate contractele de transport feroviar, chiar de către el încheiate.

-Monșer, gata, îi dăm drumul! – m-a încurajat el – Am bătut palma, de-aci înainte, bani să iasă!

– Așa să fie! –l-am aprobat eu și am mutat cele mai bune contracte ale statului, cu CFR-ul, la firma lui. După prima lună, colegul a câștigat mai bine de un miliard și jumătate lei vechi, ce însemnau, aproximativ, 50-60 de mii de dolari. Sumă, nu glumă, pentru un început, dacă o raportăm mai ales la piața românească, unde, atunci, un apartament bun, plasat în zonă centrală, nu depășea 15-20 de mii de dolari. Conform înțelegerii, am dispus virarea banilor din contul CFR-ului, în contul colegului, apoi mi-am cerut partea. Omul, la prima strigare, s-a învinețit, mai ales că, în sinea lui, își propusese să nu-mi dea nimic.

– Dragul meu, știu că nu duci lipsă, lasă-mă luna ce vine! Am băgat suma câștigată în niște terenuri… Mai dăm o lovitură și îți dau!

– Nu! Nu așa ne-a fost vorba! Banii jos, dacă vrei să continuăm!

Cum știa că pâinea și cuțitul erau doar la mine, a doua zi, după cele câteva cuvinte încrucișate, am primit în plic, echivalentul a 2000 de dolari!. Pe moment, mi-a sărit țandăra. Am scrâșnit din dinți, însă l-am lăsat să creadă că mă mulțumesc și cu atât. M-am eschivat însă la semnarea altor contracte, până ce și eu mi-am făcut o societate al cărei obiect de bază era transportul pe calea ferată. Am numit un oarecare administrator, un neștiut de nimeni, căruia i-am semnat pe bandă, contracte după contracte. De la pupitrul șefului de regională, adică de la biroul meu, am pus în mișcare garniturile, iar peste ceva vreme, mi-am trimis, singur, banii în cont. Colegii, inclusiv cel de la economic, înjura de mama focului.

-Domnule, cine a zis că, la noi, orice minune ține trei zile, nu a greșit! Află că despre afacere au mai aflat și alții! Ba, mai mult, este deja unul care mi-a luat pâinea de la gură! – mi s-a plâns colegul de la economic.

M-am prefăcut că nu știu nimic, dar pentru a-i închide ochii, i-am mai semnat și lui câteva ciurucuri ce însemnau mai mult pierdere de vreme. „Dacă nu curge, pică!” – și-o fi zis în sinea lui și a acceptat.

Operațiile de transport feroviar, derulate prin firma mea mascată, au durat mai bine de doi ani. Comportamentul meu firesc a făcut ca nimeni să nu bage ceva de seamă. Cei ce îmi erau pe aproape înjurau, în continuare, pe un oarecare, Gheorghe de prin gară. Totuși, pentru demnitatea mea, ce-i drept cam ipocrită, la un moment dat, mi-am dat și eu demisia, anunțând cu trâmbițe și surle că m-am privatizat. Afacerea principală, evident, pe o altă și altă firmă, tot transportul pe calea ferată. Altfel spus, eu, cel ce contestam nemernicii, am devenit, la rându-mi, tot un nemernic. Tot ce mă mai consola, la nivel de conștiință, sta în expresia: „statul m-a făcut să fiu așa” Adevărată sau nu, acum, târziu, chiar nu mai are nicio importanță!

Revenind, trebuie să vă spun că nu mi-a mers rău. În vreo patru ani și jumătate, ca să-i citez pe activiștii comuniști, împlinisem cincinalul, pentru vreo 30-40. Randament, nu glumă! Ca un om chibzuit, cu simțul măsurii, cum mă credeam, ar fi trebuit să mă fi oprit, însă ceva ce ține de răul ascuns în om, m-a făcut să merg mai departe cu hoțiile, până ce aproape am triplat sumele, apoi am înființat alte societăți și ca „un om cinstit, ce se respectă și dă pâine săracilor”, am rămas în lumea afacerilor. De acum, principiul de bază era altul: un leu investit trebuia să producă măcar cinci bani în plus. Paradoxal, chiar și mari specialiști în ale economiei, îmi preziceau falimentul și, desigur, pierderea tuturor banilor câștigați, numai că eu nu menționasem și faptul că leul investit trebuia să producă minim cinci bani pe zi, dacă nu chiar pe oră. Legea pașilor „mărunți și nevăzuți” în afaceri, unde dacă nu curge, picură. Picură, însă tot timpul! Pentru omul de rând, cinci bani câștig chiar și pe minut, nu era de luat în seamă. Ba, mai mult, au fost și din cei ce îmi plângeau de milă, sub pretextul că risc, învestind munca mea de o viață. Pe undeva aveau dreptate, numai că, înainte de 89, nimănui nu îi trecuse prin minte o astfel de oportunitate. Măgăriile alea de luat și dat pe sub mână, practicate la vremuri de foamete, de către aprozariști și borfașii alimentarelor, îmi provocau atunci scârbă.

Dragii mei, una peste alta, trebuie să vă spun că banii ce-mi aduceau alți bani, după o vreme, mi-au cam luat mințile. La situație au contribuit, din plin, și cei cu care împărțisem cârciumile înainte de 89. Ba mă suna colonelul, ba procurorul, ba nu mai știu care ce domnea pe la județeana de partid… La cei de atunci s-au adăugat alții mai noi, cu funcții pe la noile partide înființate, toți puși pe trai de „fițe”. Banii atrăgeau mai ceva decât rahatul, muștele! Mai ales în preajma campaniilor electorale! Pentru a păstra relațiile, dar și pentru a-mi face altele noi, după care, desigur, voiam să și profit, am dat drumul la chefuri. Lună de lună, când pe la o nuntă, când pe la un botez, iar între și între, cârciumi cu lăutari ce ne cântau la ureche, după poftele inimii. Degeaba îmi ziceam să mă opresc, să-mi mărit fata și să mă retrag undeva, unde să îmi trăiesc în liniște zilele! Sub pretexte, care mai de care, zilnic, ba venea unul, ba venea altul, când din poliție când de pe la servicii sau te miri unde, să-l împrumut cu ceva parale, cu sume rezonabile, cu care să-și cumpere fie un teren pentru construcția unei case, fie o mașină etc. Cum unii dintre cei împrumutați uitau să-i înapoieze, luam și eu măsurile de rigoare. Pe cei cu funcții îi păstram, fără a forța restituirea, la capitolul datornici, pe ceilalți îi executam silit, execuții la care puneau umărul, la greu, „datornicii”. Abia acum, după execuții care mai de care, în urma cărora pe unii îi lăsam goi pușcă, pe drumuri, puteam spune că tind spre o adevărată avere. Tot de acum, aveam în forul meu interior, nu doar pe mine, păcătosul, ci și pe un altul ce își călcase pe principii! Ca să mai scap de apăsările conștiinți, apelam la tot felul de tertipuri, la fuga de răspunderea lucidă a omului, apoi, la tot ce vedeam în juru-mi, repetând singur de-aiurea! „Băncile procedeză la fel, iar ele înseamnă progresul!” În cele din urmă, pentru liniștea mea, am decis să dau, din tot ce am câștigat ,și celor ce, contextual, se aflau la necaz. Și chiar am dat cu vârf și îndesat! Dar despre asta, vom vorbi, pe îndelete, în viitor.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*